Cumva, pe marginea patului, întins, stând parcă gata-gata
să plece, îşi pregătea printre off-uri şi lacrimi ieşirea de pe scena vieţii, o
scenă pe care a interpretat un rol simplu, de Om, un rol fără de care piesa
n-ar fi avut cum să se desfăşoare, fără de care alţii, poate cu roluri mai
importante, n-ar fi putut nici ei să joace, să se afirme. Desigur, toţi
spectatorii, unii veniţi de curiozitate ori critică, mult mai numeroşi decât
cei care l-au susţinut o viaţă întreagă şi care aşteptau cu nodul în gât,
priveau acele lacrimi, ultime de altfel, ce se prelingeau din ochii ce tocmai pierduseră
conexiunea cu lumina, şi, care lăsaseră pentru scurtă perioadă doar urechilor
să audă ultimele vorbe ale unei lumi ce deja devenea o străinătate.
Cuvintele cărţii deja deveniseră mult prea grele chiar şi
pentru cel ce le citea, şi altfel cum, pentru că ochi-ţi fug dintre rânduri
spre cel care, aflat în durerea tăişului de sabie ce desface sufletul de trup,
îşi lasă capul spre uşa ce a rămas deschisă.
Şi atunci, parcă prin toate cotloanele minţii şi cămările sufletului, se
revarsă cuvintele ce zic „care desfătare lumească este lipsită de
întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase
decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate
acestea moartea le primeşte.” Şi iar, „vai,
câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci,
şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-şi ochii, în
zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute.”
Da, la un moment dat, văzând aceste lucruri, te poţi
gândi că lumea întreagă, universul chiar, e un mormânt, că toţi cei ce trec
prin uşa aceea rămasă deschisă încă de la începuturi, se duc, şi doar atât.
În sâmbăta Floriilor se face pomenirea lui Lazăr, cel
care, după patru zile de la moartea trupească (intrat în putrefacţie) este scos
afară, pe aceeaşi uşă prin care intrase. Nu mă opresc acum şi aici la
dimensiunea momentului, cine doreşte, poate citi capitolul XI din evanghelia lui
Ioan care-i superb, ci aş vrea să mă
opresc, fie doar şi pentru câteva rânduri, la starea de mormânt. Fericitul
Augustin are o explicaţie frumoasă a celor patru zile de îngropare în care s-a
aflat Lazăr, spunând că „ziua întâi este
dulceaţa păcatului, ziua a doua este învoirea conştiinţei la păcat, ziua a
treia este săvârşirea păcatului şi ziua a patra este deprinderea omului cu
păcatul.”
Poate nu degeaba am forţat un pic nota şi am asemănat
lumea cu un mormânt, pentru că vrem-nu vrem, cele patru zile de mai sus ne sunt
cunoscute încă de vii, considerând că celelalte ziele (a cincea, a şasea...)
sunt asemănătoare celei de-a patra zi, cu menţiunea că, cel/cei care cred,
aşteaptă o strigare ce e menită să-i scoată din legătura morţii.
Când vezi oameni trecând prin uşa aceea, şi nu odată,
când le vezi lacrimile ce parcă adună-n ele ultima suferinţă dintr-o lume ce se
strică încet-încet, involuntar te întrebi când vei trece dincolo, cum vei
trece, în ce stare te vei afla, şi, mai mult, dacă în starea aceea poţi pleca
având în minte şi-n suflet cuvintele lui Hristos, spuse tot înaintea învierii
lui Lazăr, când, vorbind despre înviere a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va
trăi”.
Cineva dintre apropiaţi m-a întrebat la un moment dat (cu
lacrimi jucând în ochi), „gata, atât este omul?” Şi mi-am adus aminte, ca şi odinioară
proorocul, că „eu sunt pământ şi cenuşă;
şi (că) iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare,
cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul...
.”
Grea tema Padre.Stiu ca "acel" moment ne inspaimanta si ca uneori vine prea devreme,iar alteori poate dorit,dar cred ca putini suntem pregatiti cu adevarat pentru asta.Putini sunt cei care nu regreta vremelnicia noastra pe acest pamant.Dar,mai ales regretam ca nu am indreptat multe lucruri la vremea cand acest lucru era posibil.Seara senina la casa ta.
RăspundețiȘtergereE grea tema, Dia, da, dar nu mai grea ca unele momente ale vieţii. Faptul că moartea fizică nu vine la o vârstă dinainte stabilită e bine, fiindcă în acest fel suntem mai bine responsabilizaţi, fiindcă ar trebui să ne gândim mai mult şi mai des la acest moment al vieţii, şi nu cu frică, ci cu dorinţa de a fi cât mai bine pregătiţi (sufleteşte) pentru ceasul din urmă.
ȘtergereWeekend liniştit şi bun să fie la voi!
In urma cu o saptamana, am participat si eu la plecarea in vesnicie a unei doamne apropiata mie. Cata suferinta...
RăspundețiȘtergereCe frumos a-ti redat gandul! Mi-a placut talmacirea celor patru zile ale lui Lazar in mormant...
Multumim parinte si Dumnezeu sa va daruiasca rasplata si bucurie!
Corina, off, eu am fost martor la zeci de "plecări" şi am participat la sute şi sute de slujbe de înmormântare. Cred că nici o lecţie de viaţă nu este mai bună decât moartea, căci în faţa ei seface linişte de mormânt, în faţa ei tac şi cei săraci dar şi cei bogaţi, mai micii şi mai marii lumii deopotrivă.
ȘtergereWeekend binecuvântat să fie la voi!