Nihil sine Deo

RĂBDĂRI PRĂJITE

2012-02-20T09:21:00.001+02:00

De ce răbdări prăjite vă veţi întreba. Pentru că răbdarea e o virtute care te pune pe jar, când nu o ai. E o floare rară răbdarea asta, în secolul XXI, cel ce urmează „secolului vitezei”. Aşa că dacă aveţi un pic de răbdare(fără tutun) o să aflaţi cam ce meniu am pregătit azi.

Răbdările prăjite sunt o formă ilară de a spune că nu prea există ceva concret de mâncare. Nu trebuie să vă mai spun eu care sunt percepţiile oamenilor despre mâncare în ziua de azi. Faceţi o excursie prin magazine şi observaţi că majoritatea cărucioarelor sunt pline cu mâncare şi băutură dar şi de hârtie(nu de scris) ci de …….diverse culori. Că hârtie de scris cumpără cei care se mai hrănesc şi la minte, pentru a avea pe ce să-şi treacă memoriile.

De fapt altul era rostul răbdărilor prăjite din postarea mea. Aş fi vrut să vă întreb de câte ori vi s-a întâmplat să răbdaţi de foame ori sete. E o experienţă neplăcută dacă eşti un rob al pântecelui.

Mai doream să vă vorbesc despre post. Că s-a lăsat sec de ieri. Adică teoretic de azi cine vrea să ţină postul de mâncare trebuie să înghită în sec şi să-şi pună o porţie dublă de răbdări prăjite. Dar asta doar pentru cei care vor să postească de mâncare aşa, ca într-un regim de slăbit. Că postul adevărat e altul. Cum ar spune Scriptura „nu ştiţi voi postul care îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii daţi drumul celor asupriţi. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.” Isaia 58, 6-7

Şi azi lumea se omoară să facă mâncare de post, să se tânguie de pântece şi să urle de foame. Şi dacă ar fi doar asta. Că degeaba mănânci ştir şi lobodă dacă ai gură slobodă. Când am plecat la scrierea acestor rânduri nu doream să prezint şi partea tehnică a postului. Dar, pentru clarificări aş spune că postul de mâncare este doar o zecime din ce ar trebui să fie postul adevărat. Şi e normal să fie aşa când există cazuri şi necazuri. Spre exemplu, vorbind doar de postul de mâncare copiii până la 12 ani sunt scutiţi de post. Bătrânii de peste 70 de ani la fel. Femeile gravide şi lăuze, soldaţii şi cei care fac muncă fizică grea sunt scutiţi de la post. Bolnavii cu tratamente şi recomandări medicale pentru un anumit tip de alimentaţie sunt scutiţi de la post. De la postul de mâncare. Că de restul, cele care ies din gura unui suflet negru, nu te scuteşte nimeni. Apostolul Pavel zice că „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.” Şi zic asta pentru cei care gândesc că dacă au umplut stomacul cu verdeaţă în timp ce erau cu ochii la slănină, să nu se mai chinuie degeaba, că se fură singuri. Mâncarea de post nu trebuie să o urăşti ci să o mănânci, mâncarea de dulce nu trebuie să o iubeşti ci să o mănânci.

Nu trebuie să devenim habotnici în postire de mâncare. Cine poate să ţină, pentru sine ţine şi pentru Dumnezeu, cine nu poate, nu este judecat şi în alt chip se poate îndrepta pe sine în faţa Celui de sus dacă voieşte acest lucru.

Închei prin a vă spune că răbdarea, materia primă pentru felul de mâncare ce dă titlul postării mele, este bună de consum la orice oră şi-n orice loc. Răbdarea e bună şi înainte şi după masă, e bună şi-n stare crudă dar şi prăjită. Cine se hrăneşte din răbdare are şi nădejde. Iar cine are nădejde trece peste toate cu dragoste, că ea, dragostea, ştie să rabde şi de foame şi de sete. Se veseleşte la bucurie şi rabdă la durere. Să vă postească mintea de la cele rele şi să vi se sature inima cu cele bune.

SALATA PRIETENIEI

2012-02-19T06:41:00.000+02:00

"Totdeauna lucrul tă să-l începi cu Dumnezeu. Unde-i El cu harul Său niciodată nu e greu". Am trecut acest dicton la început de postare pentru a vă spune că orice lucru bun trebuie făcut cu rugăciune. Printre aceste lucruri se numără şi masa. Ori azi răspund la provocarea frumoasă de pe blogul Adrianei care ne invită la o salată a prieteniei. Eu, cu salata încept de mâine. Aşa că azi pun o fotografie cu mai multă carne, căci în duminica înfricoşătoarei judecăţi, adică azi, se lasă sec de carne.

Eu vă spun poftă bună şi vă redau şi rugăciunea de după masa de prânz.

Mulţumim Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale cele pământeşti; nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta împărăţie, ci, precum in mijlocul ucenicilor Tăi ai venit, Mântuitorule, pace dându-le lor, vino si la noi si ne mântuieşte.

DESPRE MORŢI NUMAI DE BINE

2012-02-17T06:06:00.002+02:00

Am avut câteva postări mai vechi în care am vorbit despre moarte, morţi, sicrie şi morminte, care au fost tare dezbătute. Azi am să vorbesc despre cei morţi, într-o lumină mai caldă, lăsând deoparte obiceiurile costisitoare şi părerile lumeşti deseori dăunătoare. „De mortuis nihil nisi bene”ori mai pe româneşte, despre morţi numai de bine.

Nu ştiu dacă vreodată aţi avut momente în care v-aţi aflat faţă în faţă cu moartea sau, dacă v-aţi văzut moartea cu ochii, cum zice românul. Ori nu ştiu dacă vreodată v-aţi visat morţi. Eu am trecut prin aceste stări, normale zic eu, stări oferite de situaţii limită ale vieţii ori de somnul afectat de gânduri şi probleme cotidiene.

Apoi ar mai fi ceva. Nu există om în lumea asta care să nu aibă pe cineva plecat din această lume, în formă spirituală. Nu cred că e cineva care nu şi-ar dori, măcar şi pentru o oră, să mai stea de vorbă cu un bunic/bunică, mamă sau tată, frate sau chiar fiu, ce au lăsat toate şi au plecat la întâlnirea cu eternitatea, cu Viaţa. În sufletul nostru ne-am dori să ştim cum sunt ei acolo, dacă le e bine sau nu.

În spectru vizual nu putem face acest lucru. Numai că dragostea noastră pentru ei, se transformă în rugăciuni şi pomeniri, în reculegere şi speranţă. Deseori m-am gândit şi mi-a plăcut să cred că atunci când slujesc la o pomenire a morţilor, sufletul lor se află lângă noi încercând să dea lacrimilor de durere, strălucirea lacrimilor de nădejde, a nădejdii reîntâlnirii dincolo de bariera trupului. Căci atunci când coşurile din biserică sunt luminate de lumânări pâlpâinde şi cei vii stau în rugăciune cu lacrimi la ochi, te gândeşti că fiecare suflet pomenit, „trage” la ai săi ca acasă, la lumina slabă a lumânării, o lumină ce simbolizează Lumina veşniciei în care sufletul vieţuieşte hrănit cu dragoste nesfârşită. Aş putea veni acum cu multe versete scripturistice pentru a vedea rostul rugăciunii pentru cei adormiţi, căci nu sunt morţi în sensul trecerii în „nefiinţă” cum greşit se spune uneori. Doar două menţionez, şi zic ce spune Hristos "Eu sunt învierea şi viaţa, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu" (Ioan 11, 25) apoi vin cu cuvintele lui Pavel ce spune „faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” (I Timotei 3-1) Ori dacă pentru El toţi sunt vii, ne rugăm pentru ei, pentru cei adormiţi, ca pentru unii vii, chiar dacă nu mai sunt în trup lângă noi. Nu mai zic de faptul că va veni vremea când şi noi vom merge acolo, ne vor reîntâlni şi vor şti ce am făcut pentru ei, şi poate, la rândul nostru vom aştepta comuniunea prin rugăciune cu cei rămaşi aici.

Realitatea morţii este de netăgăduit, şi zic asta de momentul trecerii, de moartea ca moment al despărţirii sufletului de trup. Realitatea putrezirii trupeşti este palpabilă. Personal am văzut-o de sute şi sute de ori.. Realitatea este că avem nevoie de comuniunea prin rugăciune cu cei adormiţi. Chiar şi pomenile făcute reprezintă într-un fel dorinţa noastră de ai reaşeza la masa întinsă, lângă cei dragi. De aici şi pomenirile, milostenia sau pomana făcută de noi, cu cei vii, pentru cei morţi. Biblia spune aşa „şi celui sărac întinde-i mâna ta, ca binecuvântarea ta să fie desăvârşită. Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta.” (Isus Sirah 7,34-35)

Nu vă mai reţin cu vorbe multe. Voiam să vă spun că sâmbătă se face pomenirea morţilor. Poate aşa, măcar şi în treacăt, vă veţi aduce aminte de moşi, strămoşi, părinţi, soţi ori fii plecaţi de aici spre un loc mai bun pentru care s-au pregătit cât au fost în trup. Nu cred că lor le-a fost mai uşor ca nouă în această viaţă şi de aceea trebuie să ne rugăm pentru iertarea greşelilor lor. Ba să mă iertaţi şi pe mine dacă nu am fost explicit pentru toată lumea în postarea mea.

UN FEL DE ANIVERSARE

2012-02-16T12:26:00.001+02:00

Azi fac trei ani de blogosferă indiferent pe unde au apărut postările mele. Am început direct şi sec, pentru că aşa am fost şi la începuturi. Ştiu că umblând pe net am dat într-o zi de pagina unei persoane ce-şi avea gândurile expuse pe o pagină virtuală şi că era comentată de diverşi useri. Aşa că am decis să fac acelaşi lucru. Pe atunci credeam că o să fie criminal de greu, că trebuie pagină, domeniu, formule alambicate şi ecuaţii cu cinci necunoscute pentru a face un blog. A fost simplu. Probabil că angoasa copilului crescut la ţară fără calculator şi pian rămăsese undeva într-un colţ de minte şi refuza să conceapă că după o vârstă poţi ţine pasul cu cei tineri la orice lucru pe internet.

Nu mă lungesc. Am scris o postare , două. Am mai preluat(cu sursa citată) de ici de acolo şi s-a făcut blogul. La început, ca la început. Mai fără diacritice, mai câte o literă mâncată fără pâine, poate vreun dezacord în scris (că în gând nu prea se-ntâmplă), vizitatori puţini şi comentatori lipsă.

Eu am zis „Nihil sine Deo” pentru că mi-a plăcut dictonul de pe vremea când cochetam cu limba latină pe la şcolile ce m-au ţinut în bănci. Aşa că am tot scris. Bine sau rău, mult sau puţin voi ştiţi, cei ce m-aţi citit mai rar sau mai des. Am continuat să scriu, deşi de multe ori am zis că am epuizat subiectele. Ele vin mereu, sunt actuale şi le scriu în stilul meu, în combinaţia de satiră şi duhovnicie. Am încercat să nu fac predici, pentru că predicile le ţin la biserică, acolo unde ochii mei se întâlnesc cu ochii celor ce mă urmăresc, unde pot dezvolta dincolo de dimensiunea unei pagini, unde pot oferi şi trăirea pe viu. Aici am evitat predica în sine, încercând să-L fac cunoscut pe Dumnezeu mai mult din situaţiile concrete ale vieţii de zi cu zi. Şi dacă la început am postat doar pe blogspot, pe urmă am împrăştiat o parte din postări şi pe alte artere virtuale. Experienţa a fost plăcută, pentru că am întâlnit mulţi oameni care au regăsit în rândurile mele câte ceva folositor, am întâlnit oameni care, în mesaje particulare mi-au cerut un sfat ori mi-au pus o întrebare suplimentară. Şi m-am bucurat. Evident, că am găsit şi un 1% care să dezaprobe existenţa „unei feţe” bisericeşti pe aici. Şi ştiţi că acest lucru l-am explicat cu ceva vreme în urmă. Azi mulţumesc celor câteva sute de oameni, care acum două săptămâni, pe mai multe canale virtuale m-au sprijinit cu o vorbă frumoasă.

Aş dori să mai spun că nu stau mult pe blog. Îl scriu şi-l postez, apoi când am timp, moderez ce e de moderat. E simplu şi ştiţi treaba asta mulţi dintre voi, că sunteţi mai dibaci ca mine în ale blogurilor.

Voiam să mai menţionez că nu scriu pentru mine. Poate că pentru mine, ştiu ce ştiu. Scriu pentru cei care mă citesc, pentru cei care doresc şi altceva în materie de spiritual, scriu pentru cei care mă inspiră, pentru oameni normali ca mine, pentru că trebuie să înmulţesc într-un fel darul, talantul primit, pentru că e păcat să taci atunci când trebuie să spui adevărul.

Am să continui să scriu. E o continuă perfecţionare într-o perioadă în care oamenii sunt foarte pretenţioşi, bine pregătiţi(unii) şi foarte iscoditori(alţii). Ori mie îmi place polemica constructivă, bazată pe ştiinţă iar nu pe vorbe goale.

Am lăsat la final gândul pentru Dumnezeu. Nu lipseşte din nici o postare, indiferent de titlu. În definitiv, tot ce sunt, datorită Lui sunt. Tot ce fac, prin ceea ce mi-a dat El fac, chiar dacă uneori greşesc ca orice om supus slăbiciunilor de tot felul. Oriunde merg, mă raportez la libertatea pe care mi-a dat-o de a face ceea ce trebuie, pentru că ştiu şi cred că în viaţă, nimic nu este bun fără Dumnezeu. De aceea, ceea fac, fac cu ajutorul Lui pentru prietenii mei OAMENII. Şi pentru asta, vă mulţumesc tuturor celor ce mă citiţi!

SĂ MAI RÂDEM UN PIC

2012-02-15T16:14:00.000+02:00

Ziceam să fac o pauză de scris. Asta pentru că sunt multe probleme de rezolvat. Numai că nu-mi dădea pace un gând ce-mi dă târcoale de ceva vreme. Pentru care motiv, am zis să scap de presiune şi să o pun frumuşel pe taste, ca să-mi dea liber la gânduri pe urmă.

Cum se face că de ceva vreme tot sunt bombardat voit sau nu, cu o idee greşită, venită din partea celor cu care mai vorbesc. Mulţi oameni consideră că oamenii trebuie să fie trişti, că nu se cade ca un creştin să fie vesel, să radieze de bucurie, să râdă şi să glumească. Ceea ce e greşit total fireşte. Omul nu trebuie să fie trist decât atunci când săvârşeşte răul, păcatul, în momentul conştientizării şi în momentele de suferinţă a celor din jur. În rest trebuie să fim veseli. Chiar în momentele de restrişte trebuie să ne ferim de tristeţe pentru a ne îmbrăca cu nădejdea. De altfel, tristeţea, este o formă a deznădejdii, care vine de la diavol. Căci altfel Hristos, după înviere a zis „bucuraţi-vă”. Azi, de multe ori, bucuria şi veselia sau lipsesc , ori sunt doar forme de exteriorizare a unor stimuli artificiali. Nu trebuie să ne ferim de veselie. E prea multă încruntare, încrâncenare şi disperare. Şi această stare este alimentată mereu , provocând angoase la nivel macro. Că de stau bine să mă gândesc, cel puţin din câte am învăţat şi eu, omenirea a trecut prin lucruri şi timpuri mult mai grele, începând de la potop şi până la războaiele mondiale.

Împietrirea inimii este o mare problemă. Că acolo e locul unde trebuie să fie Dumnezeu cu dragostea lui. Ori noi, în disperare şi frică, închidem prin tristeţe orice portiţă prin care ar putea pătrunde un pic de lumină şi veselie. Fericirea sau veselia reprezintă medicamentul prin care putem îndepărta tristeţea de pe chipul nostru. Nu degeaba a spus „bucuraţi-vă”. Pentru că a ştiut că oamenii se vor poticni din frică, frica de a alege ce e bun, frica de viaţă, frica de moarte. Ba merge mai departe şi întăreşte cuvântul taman pentru cei mai încercaţi şi zice că, fericiţi sunt cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi,cei ce flămânzesc şi însetează, cei milostivi, cei curaţi cu inima, cei ce sunt făcători de pace, cei prigoniţi şi ocărâţi. Dacă ei, cei ce suferă fără să aibă vină, sunt fericiţi, cu atât mai mult noi, cei ce suntem degrevaţi de aceste stări uneori, trebuie să ne îmbrăcăm cu veselia.

Trebuie să spun că mulţi oameni, poate pe bună dreptate, se întristează din cauza lipsurilor. Ne uităm că deseori nu putem ţine pasul cu cei din jur, că nu alergăm la fel de repede ca ei. Dar, am putea privi la melc. Toată lumea râde de melc că aleargă încet. Puţini realizează că melcul aleargă cu toată casa în spate. Aşa suntem şi noi, cei cu conştiinţă, alergăm purtând în spate sarcinile celor de lângă noi. Nu le lepădăm pentru a prinde viteză, ci gâfâim, cădem în drumul spre Golgota personală pentru a primi răsplata cuvenită. Uneori suntem trişti doar văzând pe alţii că sunt veseli, fără să înţelegem că fiecare îşi are măsura sa. Nu poţi pune toată apa dintr-o găleată într-un pahar, pentru că paharul are măsura lui. Şi într-un loc se foloseşte paharul iar în altul găleata. Aşa şi noi, trebuie să avem măsura noastră şi când ne întristăm(cât se poate de rar) şi când ne bucurăm. Nu trebuie să ne cuprindă tristeţea dacă participând la un concurs nu primim premiul cel mare, că poate cel care l-a primit a muncit şi a transpirat mai mult ca noi.

M-am lungit şi de data asta. Şi nu vreau să vă întristez cu vorbe multe. Vreau să vă spun doar că trebuie să evităm tristeţea spre a face loc bucuriei. Chiar Mântuitorul zice "acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră sa fie deplină" Ioan 15-11

Veselia, bucuria, fericirea reprezintă împlinirea inimii şi vindecarea sufletului. Eu, văd acest lucru mereu în ochii copiilor. Mult mai rar în ochii adulţilor. Să mai râdem un pic. E loc de primăvară în sufletul nostru.

MIERE SI FIERE

2012-02-12T12:28:00.000+02:00

Azi, în câteva clipe de relaș(că „relache” nu m-a lăsat să scriu) am zis să mai scriu câte ceva despre dragoste ori iubire, deşi ele săracele n-ar trebui comentate, ci înfăptuite. Dar, am zis să încerc, aşa de dragul scrisului şi a celor ce mai citesc uneori prin paginile mele.

Sunt convins că sunt mii de proverbe despre dragoste. Cred că sunt pagini întregi despre chimia iubirii şi modul în care ea interacţionează la diverşi stimuli. Cu siguranţă că sunt experţi şi analişti documentaţi în ale amorului(o dragoste scurtă şi goală). Ba am văzut pe cineva care încerca să dea definiţia sărutului, ţuguind buzele spre camera de luat vederi într-un sens ce te îndeamnă la cură de slăbire(din motive de greaţă).

Vinovat pentru toate se zice că ar fi nevinovatul Cupidon roman, nimeni altul decât Eros al grecilor, cel ce umblă chipurile cu săgeţi de dragoste călite în uleiuri otrăvitoare. El trage la inimă şi nimereşte la cap, că altfel cum ţi-ai putea pierde minţile când iubeşti, cum des se menţionează prin lume. Că eu înţeleg că dragostea trebuie să-ţi lumineze mintea nu să o întunece. Ea deschide inima, nu o închide. E drept, că gelozia şi egoismul sunt tot feţe ale unei iubiri bolnave. Şi atunci nu mai oferi miere, ci fiere.

Uff, poate că nu vă place cum zic eu. Dar nu pot să nu zic. Am mai spus de fapt că dragostea nu este apanajul unei zile stabilite de noi, indiferent care. Ea este o chestie ce nu ţine cont de timp. Când iubeşti timpul dispare, fie că iubeşti o fiinţă deosebită fie că-L iubeşti pe Dumnezeu.

Cineva spunea că Eros ori Cupidon, este ucenic al diavolului. Şi aşa este. Câte nu se fac în numele iubirii. Normalul se perverteşte şi anormalul devine cică, normal. Prietenia poate căpăta sensuri dubioase şi discutabile în timp ce homosexualitatea devine orientare comportamentală izvorâtă din dragoste. Tot aşa planning-ul familial destramă familii în timp ce ingineria genetică, tot din iubire de oameni, vindecă pe-o parte şi omoară în alte zece. Ori poate cineva îmi explică cum şi adulterul (repetat deseori) este tot iubire. Că sunt unii polivalenţi în iubire. Adică iubesc şi pe cel(cea) de acasă şi pe cel(cea) din deplasare. Şi se complac aşa. Partea tristă este că se bagatelizează iubirea.

Vreţi să vă zic şi de iubirea pentru bani? E veche de când lumea. Şi se practică la scară largă. Se transmite prin sărut. Şi nu mă leg de prostituţie, că sunt ziarele şi televizoarele pline. Se dă la toată lumea en gros şi en detail. Ba şi la bucată. De exemplu, chiar Iuda a fost săgetat de iubirea de arginţi. Şi l-a vândut pe Hristos print-o sărutare vicleană. Pe cel pe care-l urmase pas cu pas. Pe cel ce-l iubise mult. L-a vândut. Deseori suntem vânduţi, de cei ce credem că ne iubesc, pe lucruri de nimic. Putem fi vânduţi cu zâmbetul pe buze, în mod pervers şi deschis spre dezbinare. Iubirea poate fi un medicament miraculos dar şi un criminal perfect ce seduce, domină şi nimiceşte.

Am zis să scriu aceste rânduri pentru că în aceste zile multă lume mimează iubirea. Fericesc pe cei ce ştiu să trăiască în iubire şi pentru iubire. Sunt oameni, suflete, care iubesc curat. Aceia înţeleg cele scrise de mine. Sunt oameni care spun rar „te iubesc” dar care iubesc fără să spună. Sunt oameni care ştiu să facă diferenţa între dragoste şi cuvântul din trei litere ce defineşte fals, deseori, dragostea. Că sexul, este doar o manifestare a corpului ce poate fi independentă de iubire, iar asta de cele mai multe ori.

Şi închei prin a vă spune că nu e obligatoriu să fiţi întru toate de acord cu mine. Adică să apreciaţi doar formal gândurile mele, ca într-o dragoste declarativă dar moartă în părţile esenţiale. E ca şi cum ai face o rugăciune doar cu buzele în timpul în care mintea aleargă după împlinirea poftelor.

STELE VERZI

2012-02-09T11:20:00.001+02:00

Ştiţi deja că o parte a postărilor mele au legătură strânsă cu întâmplări de zi cu zi, fie ale mele, fie ale altora. Şi asta nu oricum, ci filtrate prin prisma ochiului duhovnicesc, poate nu suficient de luminat încât să cuprindă tot ceea ce ar putea fi spus în anumite situaţii ale vieţii.

Postarea de azi reprezintă un gând mai vechi de a vorbi despre întâmplări rele din viaţă, gând nematerializat din lipsa elementelor concrete, proaspete ca timp, de care să mă folosesc în explicarea unor idei. Ori clipa s-a produs aseară. Clipa sau secunda, că tot vorbeam în blogul anterior de momente speciale regăsite într-o clipire.

Aseară, am făcut sport extrem fără voia mea. Poate unde nu am mai fost la munte de vreo 17 ani pentru probat pârtia. Aşa se face că aseară am reuşit o coborâre spectaculoasă pe scara podului. O secundă de neatenţie în care am avut o clipă de reflecţie în compania unor stele verzi. Adică într-o clipă de cădere necontrolată am reuşit să număr toate cele 12 trepte metalice şi îngheţate în timp ce mă îndreptam vertiginos spre zăpada de la baza scării. Dar nu numai că am numărat treptele. Am conştientizat, în acelaşi timp, nu pentru prima oară desigur, că sunt momente în care Dumnezeu te cercetează din iubire, cu încercări trecătoare şi dureroase pentru redresarea sufletească.

Că poate e şi vina mea, că deseori cer în rugăciune pedeapsă pe lumea asta pentru a scăpa pe lumea de dincolo mai uşor. Cum zice Ecclesiastul II-5 ,,în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon spune „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”

Aşa că în afara faptului că puteam rămâne cu un picior după gât, cu coloana porţionată ca şira de porc pentru ciorbă ori cu trupul pe jos şi sufletul spre judecată, nu m-am ales decât cu mustrarea. Că n-am păţit nimic, şi sunt vreo patru metri de cădere, iar asta pe întuneric, fără saltea şi cască.

Şi pot să spun că mă bucur de două ori. Odată mă bucur că n-am păţit nimic fizic, doar câteva stele verzi frumos ordonate pe retina zdruncinată şi a doua oară pentru că am fost mustrat pentru diversele şi „nevinovatele” fapte ce se strâng uneori în traista sufletului.

Aşa că nu vă supăraţi pe povestirea mea, adevărată de altfel, pentru că reprezintă o stare de fapt ce mi se întâmplă la un interval de timp. Asta nu înseamnă că mereu cad de pe scară. Ci că, uneori, sunt atenţionat prin lucruri fireşti pentru lucruri sufleteşti. Iar asta în locuri cunoscute unde crezi că nu poţi face niciodată un pas greşit, că doar nu era prima dată când coboram scara.

Într-un fel, această coborâre fizică a fost o urcare duhovnicească. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am aripi, că din mândrie puteam fi mai sus, iar căderea ar fi fost fatală.

CARPE DIEM BĂ!

2012-02-08T11:35:00.002+02:00

Ieri am urmărit un clip unde se vorbea de cumpărarea unei clipe. Şi într-o clipă am derulat prin minte clipe din viaţă când timpul s-a comprimat la maxim pentru a lua o hotărâre fără pic de răgaz.

„Carpe diem”- trăieşte clipa- cum spunea Horaţiu, sau mai bine spus, "carpe diem, quam minimum credula postero", în traducere, "culege ziua de azi și fii cât mai puțin încrezător în viitor" cum a înţeles Ovidiu.

Trebuie să pun lângă aceste gânduri şi interpretarea unui mecanic auto tare priceput în a sa meserie, care, lucrând la maşinile unor oameni nepricepuţi la mecanică, a auzit expresia şi şi-a însuşit-o. Mărturisesc că am râs cu poftă pe un frig tăios când aşteptând să schimb nişte pivoţi, fiind pauză de masă, mecanicul a fost refuzat de ucenicul său la gura de ţuică cu care a fost îmbiat. „Carpe diem bă, că asta-i viaţa, habar n-ai ce e bun!”

Bănuiesc că înaintea secundei, ca unitate de măsură a timpului în lumea modernă, a fost clipa, care deseori este asemuită cu bătaia pleoapelor, cu clipirea. Venirea pe lume este o marcată de clipa în care ochii, străfulgeraţi de lumina exteriorului, clipesc pentru prima dată. Ne numărăm, fără să contabilizăm, secundele, clipele vieţii, prin clipiri mai rare sau mai dese în funcţie de starea sufletească sau locul în care ne aflăm. Ieşirea din lume se face într-o clipă, când clipirea îşi încetează numărătoarea şi obloanele ochilor se trag pentru veşnicie, căci acolo nu este timp.

Ştiţi că aproape nu este postare în care să nu pomenesc de relaţia omului cu Dumnezeu, pentru cazurile unde există această relaţie sau se crede în această relaţie, fără să doresc impunerea trăirii mele cuiva, fără să forţez nota cu crezul meu. Într-o frază, folosindu-mă un pic de matematică(la care nu am excelat), aş dori să fac un calcul. Şi aici mă refer doar la cei ce cred în Dumnezeu. Nu ştiu câţi se gândesc la Dumnezeu, în timpul unei zi în mod curat, nealteraţi de sunete, imagini şi trăiri profane. O secundă sau clipă dintr-un minut ar fi perfect. Ar însemna un minut dintr-o oră ori 24 de minute dintr-o zi. Vi se pare mult? Deja când am ajuns la unitate mai mare de măsură cred că vi se pare mult. Aşa, ca să vedeţi ce putere are clipă, o secundă. Poate nu aveţi timp în timpul săptămânii, mă refer tot la cei ce cred, că ceilalţi se pare au de câştigat ceva timp, neavând treabă cu divinitatea. Cele 24 de minute din fiecare zi, pot fi cumulate într-o slujbă , de aproape trei ore, matematic vorbind. Poate că merită şi Dumnezeu, măcar atât.

În timpul vieţii clipa poate fi fericită ori fatală. Într-o clipă ne putem salva ori pierde viaţa. Carpe diem, trăirea clipei este o traducere forţată, libertină. Trăirea clipei, după umila-mi părere afiliată la gândul lui Ovidiu, ţine de selectarea momentelor speciale şi nu de ghiotura secundelor bulucite din viaţa noastră luată de-a valma. Secundele, minutele, orele şi zilele noastre sunt în mare parte coordonate de un program rigid, de un orar bine stabilit de obligaţii şi tabieturi. Clipele însă sunt momente speciale ce trebuiesc alese cu grijă. Secundele sunt multe, clipele sunt rare.

„Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte.” Sunt rânduri de la slujba înmormântării. Nu le-am scris pentru a vă întrista ci pentru a vă arăta puterea clipei.

Aşa că de nu vă plăcu postarea pentru care mi-am jertfit o clipă, încerc să recuperez sobrietatea mesajului prin a vă ura clipe minunate uniform repartizate printre secundele şi zilele petrecute alături de cei dragi.

CE E FRUMOS ŞI LUI DUMNEZEU ÎI PLACE

2012-02-07T09:19:00.002+02:00

„Ce e frumos (e frumos) şi lui Dumnezeu îi place!” Cred că nu e om care să nu fi auzit această expresie, ba poate chiar să o şi fi folosit câteodată în încercarea de a gratula ori linguşi o persoană ori acţiuni ale vreunei persoane. Uneori expresia este precedată de un fluierat scurt de apreciere şi de satisfacţie, chiar stupefacţie, în special când acest lucru vine din partea unor masculi vizibil încântaţi chipurile, de cum a lucrat Dumnezeu cu anumite fiinţe. Am dat şi eu un exemplu, aşa….. ca să ştiţi că am habar de ce vorbesc în postarea de faţă.

Deci cum îi place lui Dumnezeu ceea ce este frumos. Să vedem. Doar scurt aşa vă spun că, în conformitate cu cartea Genezei, Dumnezeu le-a făcut bune toate, gândesc eu că şi frumoase, că tare mi-aş fi dorit să văd lumea la actul de după creaţie când totul era pur, când omul şi acţiunile sale nu-şi puseseră amprenta pe virginitatea perfecţiunii unui ecosistem ce astăzi gâfâie cocoşat şi plin de bube cosmetizate cu fond de ten pe bază de bani, ce crapă des demascând o frumuseţe falsă.

Mă dusei spre cosmetică şi uitai frumuseţea. Repet, îi place lui Dumnezeu ce-i frumos, dar trebuie să ştim că nu tot ce ne place nouă, oamenilor trebuie să-i placă şi lui, nu în felul în care nouă ne place. Că poate o femeie să fie frumoasă. Oamenii o plac în felul lor, trupeşte, apreciind de cele mai multe ori doar exteriorul. Dumnezeu vede altfel lucrarea sa, ba chiar şi unii oameni, dar mai rar.

Mai dau un verset, nu vreau să abuzez, dar e chiar frumos. „ Cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut” zice psalmistul. Că numai cine e nesimţitor rămâne orb la frumuseţile pădurilor vorbitoare, a câmpurilor sălbatice împodobite vara cu culoare şi zumzet cald, la albul zăpezilor curate, la albastrul mărilor liniştite, la zâmbetul copiilor şi la seninul de pe fruntea bătrânilor ce şi-au făcut datoria prin viaţă. E, ce ziceţi? Nu că am zis bine mai devreme, la Geneză. Şi să nu credeţi că noi suntem de „lemn Tănase” adică insensibili şi morţi în lucrare. Că şi oamenii fac lucruri frumoase atunci când vor, adică atunci când scânteia divină din noi se pune la lucru şi mintea dimpreună cu mâinile lucrează curat şi ordonat. Că sigur aţi văzut şi lucruri din mâini omeneşti ieşite, care v-au lăsat „mască”. Să nu mai zic de creaţii literare ori picturi şi muzici parcă de mâini îngereşti lucrate.

În expresia ce dă titlul postării mele se găseşte însă o idee, părerea mea, ce poate nu a fost înţeleasă ori percepută de toată urechea. Omul încearcă la nivel de subconştient să subordoneze într-un fel voinţa divină, asta pentru a-şi justifica anumite gânduri, uneori nu prea curate. „ Ce e frumos, e frumos,(adică ceea ce ne place nouă) şi lui Dumnezeu îi place(sau ar trebui să-i placă) pentru a fi pe aceeaşi scară de valori. Că dacă nu ne putem noi ridica ori nu dorim acest lucru, să-L coborâm pe Dumnezeu la nivelul nostru, că e mai uşor şi poate nu ne mai judecă. E doar o părere, a mea.

Şi pentru că a venit timpul să închei, nu ştiu dacă lui Dumnezeu îi place ce am scris eu azi. Nu ştiu dacă măcar vouă vă place, cititorilor. Ştiu însă că lui Dumnezeu îi place tot ce e frumuseţe şi bunătatea când acestea vin din interior şi luminează exteriorul. De multe ori, aşa cum spunea o prietenă, sufletul omului se poate citi pe chipul lui.

Aşa că fiţi frumoşi şi calzi la suflet, că Dumnezeu cu siguranţă vă place. Iar eu, doresc să cred, că şi cei din jur. Că doar aşa zisei, „ce e frumos şi-i place lui Dumnezeu, ne place şi nouă” , dacă nu cumva greşii formula.

LA RASCRUCE. DA SAU NU

2012-02-03T11:52:00.001+02:00

Luna asta fac trei ani de blogosferă. Nu gândeam că o să amintesc acest lucru dacă aseară nu primeam un comentariu cu urare pentru acest lucru. Asta partea frumoasă. Partea mai puţin frumoasă este că la puţin timp după, am primit un comentariu anonim în care eram judecat pentru „inepţiile” spuse în această lume „ireală”. Ghilimelele sunt citate din comentariul scurt, în care eram sfătuit să mă ocup de parohie pentru că „voi răspunde” înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele enoriaşilor. Pentru că a fost anonim nu l-am publicat, că nu-s perfect. Dar pentru că încerc să fiu corect, l-am redat în această introducere.

„Nihil sine Deo” aşa se numeşte blogul meu. Îl ştiţi destui, în trei ani am pus 293 de postări în care am încercat să-L prezint pe Dumnezeu, nu în sensul strict dogmatic, accesibil doar teologilor, ci prin prisma lucrurilor şi acţiunilor omeneşti, spre a fi de folos tuturor.În ultima perioadă am făcut share şi pe alte conturi pentru a fi accesibil spre citire celor care caută acest gen de cuvânt. Poate că pe unii a deranjat modul liber, uneori ilar, în care putem înţelege spiritualul. Eu nu cred că Dumnezeu este împotriva bucuriei, a voioşiei. Nu cred că Dumnezeu iubeşte habotnicia şi îngustimea. El, fiind Iubire, Lumină şi Viaţă.

Nu cred că Dumnezeu „s-a supărat” pe modul în care eu am încercat să fac cunoscute anumite gânduri din Scriptură prin cuvinte şi acţiuni omeneşti, încercând deseori să corectez percepţiile greşite ale unor credincioşi cu privire la anumite slujbe, sărbători şi tradiţii, folosindu-mă de pilde şi metafore, în încercarea de a mărturisi adevărul. Cu atât mai mult nu cred că am deranjat, zic eu, pe foarte mulţi din cititorii blogului, că peste 40 de mii de cititori(nu unici) au trecut şi prin pagina mea, lăsând câte un comentariu ori impresie.

Îmi reproşez că poate, luat de valul entuziasmului omenesc, am derapat uneori la unele comentarii pe alte site-uri gen facebook, netlog, hi5, la poze şi bloguri ale prietenilor virtuali. Nu am căzut în derizoriu însă. Am încercat să-mi păstrez verticalitatea, ducându-mi crucea chiar şi în paginile internetului, răspunzând deseori întrebărilor celor ce doreau să afle mai mult ori mai clar câte ceva din învăţăturile Bisericii, şi slavă Domnului că am găsit o grămadă de oameni preocupaţi şi de lucruri spirituale.

Cât priveşte grija pentru parohie, am să las faptele să vorbească, am să-i las pe cei ce mă cunosc să comenteze. Am zis că nu sunt perfect. Încerc mereu să-mi fac upgrade şi update în cele duhovniceşti.

Am spus odată că dragostea cu sila se numeşte viol. Iar violul poate fi şi spiritual, când obligi pe cineva să iubească cu forţa. Hristos a spus „cine vrea să vină după Mine…..”, asta însemnând că eu, de la altar îl propovăduiesc celor care vin la biserică. Merg prin parohie şi prin casele oamenilor deseori. Nici dacă aş dormi la fiecare în casă nu aş putea să-i aduc pe toţi, pentru că nu poţi obliga pe nimeni să iubească pe Hristos. Deci grija faţă de parohie se transpune în lucrarea normală, neforţată a propovăduirii, care lucrare, s-a extins în lumea internetului, pentru cei ce doresc să înveţe suplimentar, chiar dacă eu poate, nu sunt cel mai bun profesor.

M-am lungit cu vorba. De fapt postarea am scris-o pentru o rugăminte. Eu ştiu ce înseamnă internetul. Eu ştiu de ce am pornit acum tei ani la socializare pe internet. Nu pot fi preot într-o lume în care internetul face parte din cotidian. Nu aş avea cum să-i înţeleg pe mai tinerii enoriaşi dacă nu aş folosi acest mijloc de comunicare prin care să le transmit date ori să primesc semnale.

Rugămintea mea este următoarea. V-aş ruga să-mi trimiteţi gânduri ori comentarii pertinente cu privire la existenţa unui preot pe internet. Mi-aş dori ca în special enoriaşii mei să comenteze, semnându-se, pentru că părerea lor contează mult pentru mine, căci pentru ei trudesc din iubire. Aş dori comentarii semnate şi de către ceilalţi, chiar dacă sunt împotriva acţiunilor unui preot pe internet, cu rugămintea ca ele să fie de bun simţ, adică fără atacuri de doi lei. Aş dori să vă cunosc părerile pentru a-mi reevalua poziţia. Dacă majoritatea veţi comenta pozitivă acţiunea mea pe aici, voi rămâne online, poate mai retras în comentarii şi activităţi. Dacă majoritatea comentariilor vor fi împotrivă acţiunilor uni preot pe internet, pot stinge lumina fără probleme. Eu consider că indiferent că mă aflu în parohia-mi rânduită ori pe internet, nu fac de râs haina şi crucea ce mi-au fost date spre purtare. Voi hotărâţi dacă vă place sau nu activitatea mea. Eu vă respect şi vă iubesc oricum, ca un părinte şi prieten. NIHIL SINE DEO

TROTINETA

2012-02-02T13:06:00.001+02:00

Cam de mic copil am fost învăţat să pun punctul pe i, ba chiar şi pe j, că asta-i regula. Dar punctul pe i trebuie pus, că ştiţi şi voi că dacă nu pui punctul pe i atunci când trebuie, nu-i a bună.

Cum ziceam, de mic copil am ştiut ce vreau. Că nu am avut mereu ceea ce am vrut e altceva, dar eu am ştiu ce vreau şi am cerut, chiar dacă nu am cerut mereu ceea ce ar fi trebuit să cer. De exemplu, mi-am dorit să am şi eu o trotinetă. Nu acum, atunci, când eram copil. Şi n-am avut. De, eram copii mulţi la părinţi şi toţi băieţi. Vă daţi seama că nu ar fi rezistat nici două zile. Unde pui că nici nu erau bani pentru aşa ceva, că altele erau priorităţile. Şi uite-aşa am crescut fără trotinetă până am mers la şcoală. Am mai făcut ture cu ale altor copii. Nici măcar Moş Gerilă, că aşa era atunci, nu mi-a adus, pesemne că nu avea cum, că el nu era ca Moş Crăciun.

Cum ziceam, eu am cerut mereu câte ceva. Cărţi şi caiete nu ceream, că şi pe cele din dotare le duceam la cei 3R, de la reciclare. Şi am mai cerut şi un pegas, din acela cu şa lungă şi coarne-ntoarse să fac câteva giumbuşlucuri pe-o roată. Dar nu am avut, probabil că nu am specificat culoarea şi de-aia. Cum se întâmpla că eu ceream şi nu primeam nimic. Dar mi-a folosit asta pentru când am crescut şi a trebuit să cer pe la bănci bani pentru casă. Ăştia mi-au dat, după vreo şapte ani de cereri, cu dobândă ţeapănă şi cu ipotecă, ca să mă sature de cerut şi de dat. Mai bine că nu am avut trotinetă, că o rupeam şi-mi părea rău după ea.

În istorisirea mea, trebuie să fac loc şi pentru suflet un pic. Că cere şi el partea lui, chiar dacă uneori nu o luăm în seamă. Şi sufletul nu vrea trotinetă, că are aripi, legate fireşte pentru o perioadă. Dar şi când o zbura, ţinte că pân’ la cer nu se mai opreşte. Şi de aia zic cu cerutul. Eu ceream dar nu ce trebuie, aşa cum cereau şi fii lui Zevedeu să stea de-a stânga şi de-a dreapta lui Hristos, iar El le-a spus „nu ştiţi ce cereţi”. Că de multe ori cerem de la Dumnezeu, ce vrem dar nu ce trebuie. Părinţii ne dădeau ce trebuie şi noi credeam că nu vor să ne dea ce cerem. Aşa şi cu Dumnezeu. El ne dă ce trebuie şi noi facem mofturi, că nu e ceea ce am cerut. Auzi la el, trotinetă.

Deci când cereţi câte ceva la Cel de sus, gândiţi-vă bine ce cereţi. Că poate nu e ceea ce trebuie , zic şi eu aşa, ca unul păţit şi doritor de a învăţa corect pe cei în neştiinţă. Cât despre cea ce cerem de la oameni nici nu vreau să mai discut, că sunteţi la fel de ştiutori ca mine.

Şi cum spuneam, trotinetă nu, pegas nu, magnetofon nu, casetofon nu. M-am resemnat. Cred că nici dric nu o să am pentru a mă da cu el pe drum, pe ultimul drum. O să apelez tot la prieteni, cu taxare înainte, că sunt persoană serioasă.

Cam asta dragii mei azi. N-am fost adânc în postare ca alte dăţi. Doar am vrut să vă smulg un zâmbet în încercarea de a vă spune că în viaţă lucrurile nu sunt mereu după cerinţele noastre. În viaţă am învăţat că trebuie să fiu mulţumit că am măcar ceea ce-mi trebuie, chiar dacă poate mi-aş fi dorit să am şi ceea ce-mi place. Asta e, nu toată lumea are trotinetă.

FLOAREA

2012-01-29T13:53:00.000+02:00

E ger. E ger sănătos afară. Priveşti pe fereastră şi vezi floricele de gheaţă strălucind în bătaia plăpândă a soarelui ce-şi arată dinţii neascuţiţi, anemici chiar, în lupta cu strânsoarea de-afară. Privind afară, în frigiderul natural, te uiţi după oareşce urme de viaţă şi rareori vezi câte o pasăre ce taie văzduhul cu curaj. Un câine jigărit se cocoloşeşte lângă un perete în care soarele şi-a făcut un pic de loc. Copacii sunt „morţi” şi goi pe dinafară iar iarba zace sub zăpadă hibernând cu gândul la primăvară.

M-am întrebat cum ar fi să nu ştii că există patru anotimpuri. Să trăieşti doar iarna şi să-ţi spună cineva că există verdeaţă, viaţă în natură şi căldură. Că există iarbă verde, frunze şi flori. Probabil că nu ai crede. E ca şi cum unui orb din naştere ai încerca să-i spui cum arată albastrul. Se înfiripă fără doar şi poate, dorinţa, speranţa de a putea vedea aceste lucruri într-o zi.

Ieri, am învelit trandafirii din curte cu zăpadă. Că deşi e rece ţine cald plantelor la nivelul solului. Vara sunt multicolori iar acum sunt nişte beţe ţepoase, inestetice şi îngheţate. Probabil, că dacă n-ai şti, ai spune că e imposibil ca din acei mărăcini să se iţească vara nişte flori frumoase. Şi totuşi se întâmplă.

Îmi place să mă joc cu propriile-mi gânduri. Îmi place să fac analogii între cele naturale şi cele spirituale. Ele, undeva se întrepătrund, se regăsesc într-un timp primordial. Cu siguranţă că-mi doresc să ajung la momentul când am să cunosc, (degrevat de trup cel mai sigur) începuturile. Pentru că de la începuturi, Dumnezeu a sădit prin cuvânt prima floare al cărui nume nu-l ştiu. Dar ştiu că tot de la început Dumnezeu, în mod minunat a mai sădit o floare, în sufletul omului. Aceasta are o putere fantastică de regenerare. Ba aş spune că rezistă la cele mai vitrege timpuri. Rezistă la întuneric, la răceală, la fierbinţeală. E o floare ce are sevă puternică extrasă prin rădăcini firave din esenţa vieţii.

Nu-i dau numele încă. Nu, pentru că privind pe fereastră la florile din grădină, mă gândesc că au putere mare şi dragoste faţă de Creator pentru a rezista în vitrege condiţii din dorinţa de a-şi da frumuseţea şi parfumul la timpul cuvenit. Evident că ele nu gândesc. Ele acţionează conform coordonatelor primare, ele nu cârtesc, răbdând cu stoicism ştiind că la vremea potrivită vor aduce mulţumire şi bucurie celor din jur. Şi asta e cea mai mare plată a lor.

Revin la floarea din sufletul nostru. E vie mereu. Uneori păleşte dar îşi revine. Foarte rar se usucă, iar rezultatul este tragic, pagubele fiind irecuperabile.

În sufletul nostru e sădită o floare, poate că nu ştiaţi. Eu aşa simt. Această floare poartă un nume frumos, i se spune SPERANŢA. Stă în noi şi îşi răspândeşte culoarea, lumina şi mirosul când omul se află la mari încercări. Rezistă la întunericul păcatului şi la răceala necredinţei. Uneori este „roasă” la rădăcini de viermele deznădejdii dar îşi revine. Doar sinuciderea o retează definitiv şi iremediabil.

În noi, există dar o floare. Priveşti pe fereastră la gerul cumplit şi nu-ţi vine să crezi că va veni iar primăvara. Undeva, în noi există o floare. Ea, e vestitor permanent al unei veşnice primăveri. Priveşti pe fereastră şi poţi să o vezi, e floare din sufletul tău.

Să aveţi primăvară în minte şi speranţă în suflet.

FIRIMITURI

2012-01-28T10:12:00.000+02:00

Fie pâinea cât de rea, tot mai bun e cozonacul. Un proverb mixat ce aduce zâmbete pe buzele celor sătui şi poate lacrimi pe obrajii celor aflaţi în suferinţă.

Purced la scrierea acestui blog cu gânduri multe şi risipite. Sunt idei ce aleargă haotic în încercarea de a se contopi într-un gând, ce succint trebuie să redea starea de spirit în care trebuie să se regăsească un suflet scăldat în linişte şi lumină.

Azi am să vorbesc despre firimituri. Ştiţi cu toţii că firimiturile sunt frânturi, bucăţi dintr-un întreg. În general făinoasele fac firimituri şi cel mai des întâlnim firimiturile de pâine. Cei mai mulţi se simt deranjaţi de firimituri, ele sunt strânse cu grijă, măturate ori aspirate şi aruncate alături de alte resturi ori la animale ori la gunoi.

Poate vă întrebaţi de ce m-a găsit azi acest subiect ce poate fi banal şi de interes doar pentru gospodinele obsedate de curăţenie. Am să vă explic de ce. Şi chiar dacă pot enumera mai multe motive, azi vin doar cu două.

În primul rând partea materială a lucrurilor. Încep cu exemplu personal că e mai uşor. Ştiţi că de ceva zile nu prea e curent pe la noi şi nici net. Chestii fără mare valoare dacă le punem în balanţă cu trăirile spirituale. Asta chiar dacă eu mă „vait” că trebuie să stau cu generatorul(pe care unii nu-l au) şi că trebuie să lucrez pe un modem leşinat(pe care aşijderea unii nu-l au), în timp ce mulţi oameni au probleme serioase şi grave de sănătate provocate de lipsuri ori abuzuri. Când ai curent, când ai mâncare din belşug nu conştientizezi ce înseamnă să nu ai deloc. Când nu mai ai, pentru cinci secunde, ai vrea să ai un pic de lumină să rezolvi o treabă importantă. Când îţi baţi joc de apă risipindu-o când ai din belşug, ai vrea măcar o cană să ai, când lipseşte cu desăvârşire. Şi mă opresc aici căci aţi prin ideea cu siguranţă. Doar un lucru vreau să mai spun, care de altfel este dovedit ştiinţific, anume că de multe ori îndestulaţi fiind, aruncăm alături de firimituri chiar şi întregul.

Spre partea spirituală a firimiturilor trec tot prin material. Fireşte, pentru că sunt preot, apelez la Scriptură. Acolo se relatează cum Hristos, din cinci pâini, satură cinci mii de bărbaţi afară de femei şi copii şi adună doisprezece coşuri de firimituri. Cam multe firimituri fac oamenii, bag seama eu, aşa mai şugubăţ. Cei ce merg mai des la biserică, dar nu numai, ştiu că oamenii se împărtăşesc. Fiecăruia i se dă o firimitură ruptă din întregul Hristos (aflat în sfântul potir). Cei care nu se împărtăşesc, tot câte o firimitură primesc, din anafură, în aşa fel încât dintr-un întreg să se bucure toţi.

Apoi e duminica cananeencii (29.01.2012 în acest an) când la Liturghie se citeşte pericopa evanghelică în care Mântuitorul probează credinţa unei femei străine de neamul celor aleşi, până la comparaţia cu animalele. Nu detaliez evanghelia, poate că veţi vrea să o citiţi personal, vreau doar să spun că dintr-o pâine se pot sătura şi bogaţii şi săracii, că nimeni nu mănâncă cu două linguri deodată, că nimeni nu trebuie să aştepte ca Lazăr firimiturile căzute de la masa bogatului.

În ecuaţia vieţii putem fi produs, sumă, împărţitor, deîmpărţit, descăzut, scăzător, rest, căci Dumnezeu are scări şi de urcat şi de coborât. Gândesc că aţi înţeles mesajul meu. El reprezintă firimituri de gânduri ce odată au fost ori vor fi un întreg.

DIN LADA DE ZESTRE

2012-01-22T12:43:00.000+02:00

Azi un blog mai scurt cu citate scoase din lada de zestre a Tradiţiei. Măcar unul din ele dacă ar rămâne la mintea şi la sufletul cititorului şi tot se adună puţină bogăţie. Aşa că nu-mi rămâne decât să dau drumul la robinet. Gata?

Dacă vrem să cunoaştem adevărată valoare a bunurilor pământeşti,să le privim ca de pe patul de moarte! Alfons de Liguori

Bogăţia nu este în sine ceva rău sau bun, ci o unealta de care te poţi folosi rău sau bine. Sf. Clement Alexandrinul

Cauţi bogăţie? Fă-L prieten pe Dumnezeu şi eşti cel mai bogat. Sf. Ioan Gură de Aur

Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! Sf. Gură de Aur

Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei. Sf. Ioan Gură de Aur

Bogăţia faptei este bogăţia sufletului. Sf. Teodor Studitul

În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul. Sf.Ioan Gură de Aur

Când aurul vorbeşte, celelalte cuvinte nu mai ajută. Sf. Grigorie de Nazianz

Sunteţi orbiţi de aurul celor bogaţi. Vedeţi însa doar ceea ce au, nu şi ceea ce le lipseşte. Sf. Ambrozie

Aurul nu-i lasă pe oameni să fie oameni. Sf.Ioan Gura de Aur

Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii. Fericitul Augustin

Daca nu stăpâneşti aurul, te stăpâneşte el pe tine. Sf. Ioan Gura de Aur

Cel ce crede că are totul, nu are nimic. Sf. Ioan Gură de Aur

Săracilor, ce vă lipseşte dacă Îl aveţi pe Dumnezeu? Bogaţilor, ce aveţi, daca vă lipseşte Dumnezeu? Sf.Ioan Gură de Aur

Citatele din Scriptură rămân pe altă dată, că sunt multe şi trebuie structurate. Am vrut doar să marchez pericopa evanghelică din duminica lui Zaheu, citită azi 22.01.2012, cel ce jumătate din avere a dat-o săracilor întorcând împătrit celor faţă de care a greşit. Cum avere multă nu am, vă dau din bogăţia învăţăturilor sfinţilor părinţi. Poate cine ştie, înmulţind aceste averi duhovniceşti vom putea cumpăra o părticică din împărăţia cerurilor.

PLACINTA CU RAVAS

2012-01-21T01:05:00.000+02:00

Pentru dezmorţirea degetelor purced azi prin a scrie un blog uşor, că aşa se cade la sufletul împăcat şi la mintea cercetătoare, căci vin după zece zile de pauză totală în ale internetului. Un fel de moarte virtuală, aşa ca un exerciţiu de autocontrol, în dorinţa de a-mi vedea tăria în renunţarea la anumite lucruri ce pot da dependenţă. Şi zic asta, că e posibil, Dumnezeu ştie, să prind din timpurile când s-ar putea să avem internetul ori vreun sistem asemănător implantat în vreo parte a corpului, independent de voinţa noastră, pentru dirijarea vieţii. Aşa că în scurte vorbe, că nu vreau să fac blogul jurnal de fată mare închisă la pensiune, vă relatez cum poate fi viaţa fără virtual, văzută din experienţa unui om ce de obicei vizitează zilnic „virtualia”, patria internetului. Mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit în mare parte să nu cochetez cu cele virtuale în aceste zile. Deci am stat lipsit total de messenger, netlog, facebook, blog. Am neglijat total câteva zile netul şi l-am folosit doar pentru vreo două mail-uri oficiale, că-s obligatorii. C’ est la vie!

Ruperea de net m-a trimis în trecutu-mi mai îndepărtat dar şi mai apropiat. Practic pauza de net s-a materializat în câteva sute bune de pagini citite ori studiate ca în adolescenţă, religie, istorie, SF, poveşti şi poezii, creaţii literare diverse (ale unor oameni ce şi-au trudit mintea) şi care mă aşteptau liniştite în rafturile bibliotecii. Am citit cu sete înconjurat de mirosul şi foşnetul paginilor tipărite. Am jucat şi câteva partide bune de şah. Am făcut şi pauze, cu muncă fizică, pentru limpezirea ochilor, am rezolvat o grămadă de probleme (chiar dacă asta a însemnat vreo 2000 de km în 7 zile), am învins timpul în luptă dreaptă, realizând multe într-o scurtă perioadă, realizând că timpul poate fi încetinit ori oprit când lucrezi cele fireşti alături de Dumnezeu, cu gândul la cei dragi, la prieteni şi la cei ce au nevoie de ajutor.

Aşadar dragii mei, vă mulţumesc celor care m-aţi sprijinit în încercarea mea. După şapte ani, din care trei ani neîntrerupţi (nici măcar o zi) de internet, am făcut pauză de zece zile. Vă mulţumesc celor care aţi trecut prin paginile mele, lăsând o floare (fără lumânare), un zâmbet, un comentariu, o idee, un mesaj. Mulţumesc şi celor care nu m-au vizitat, ştiind că sunt în pauză, şi care poate nu au dorit să-mi încarce pagina cu notificări ori mesaje, pentru a-mi fi uşoară revenirea. Şi cum ştiu că ochii care nu se văd se uită, iacătă-mă-s online cu plăcinta cu răvaş.

Într-un fel, perceput aşa, omeneşte, viaţa este ca o plăcintă cu răvaş. Dacă vreţi, foaia de jos, baza, care este partea mai tare reprezintă trecutul. Toţi avem un trecut ce ne serveşte ca bază, ca suport pentru prezent şi viitor. Poate că sunt părţi din trecutul nostru de care nu suntem mândri, adică părţile mai arse ori necoapte ale foii de dedesubt. Le acceptăm ca făcând parte dintr-un tot, chiar dacă uneori ne-am dori ca ale să nu existe. Ele ne atenţionează că undeva am greşit reţeta, că ne-am grăbit, că am neglijat anumite ingrediente.

La mijloc se află umplutura, prezentul nostru cu bune şi rele, cu dulci şi aromate, cu colorate şi incolore, pasteluri de gust şi miros, de gânduri şi fapte. Prezentul este mereu un amalgam pe care nu-l vedem de-a întregul, fiind prins între trecut şi viitor. Iar viitorul este foaia de deasupra, cea care desăvârşeşte plăcinta, cea pe care o ornăm frumos în încercarea de a acoperi deficienţele apărute în timp, este partea pudrată, partea cu topping ori frişcă, partea care ia ochii celui ce o doreşte.

Aaa, uitam de răvaşe. Ele sunt gândurile, dorinţele, speranţele şi faptele noastre, tot ce este bun în noi, tot ce am dori să rămână după noi, spre a aduce bucurie celor ce cu plăcere se hrănesc spiritual din experienţa noastră, din plăcinta aceasta metaforic numită de mine viaţă, îndulcindu-se de truda noastră şi de reuşita noastră în lupta cu timpul, având ca aliaţi familia, prietenii şi fireşte pe Dumnezeu cel ce veghează părinteşte la trecerea noastră prin timp.

TRATAMENT ANTIVICIU

2012-01-10T08:22:00.001+02:00

S-a întâmplat de multe ori să pun în discuţie anumite vicii privind oarecum „de sus” slăbiciunea celor ce nu reuşesc să renunţe la „plăceri” mai mult sau mai puţin costisitoare şi dăunătoare de trup ori suflet. Poate că privit prin ochiul preotului, a slujitorului nu e greşit. E posibil să fie mai greu de cântărit acest lucru dacă-l priveşti dintr-o latură umană.

Ori cum am afirmat deseori că încerc să fiu un om normal, trebuie să recunosc că nu e uşor. Adică idealul normalităţii se loveşte de cele înconjurătoare şi se deformează, devenind o ţintă greu de atins, un punct instabil, o barcă într-un ocean înfuriat.

Într-un fel, atins de o mică mândrie, gândeam că sunt un om fără vicii, că nu sunt ca alţii, cum zicea fariseul odată în Scriptură. Şi totuşi am o problemă pe care încerc să o tratez începând de mâine(11.01.2012). Încerc să pun punct, măcar pentru scurt timp, aşa ca probă de voinţă, accesului la diverse locaţii virtuale prin care călătoresc zilnic de ceva timp.

Nu m-a supărat nimeni. Pur şi simplu pentru zece zile doresc să renunţ la messenger, facebook, netlog, la orice joc şi chiar blogul personal. Vreau zece zile de pauză, zece zile în care să-mi fac timp să citesc aşa cum citeam înainte, să scriu fără conexiune la vreun site, să fiu offline pe internet dar online pentru alte lucruri şi lucrări. Evident, că am să revin. E posibil să nu remarce nimeni lipsa mea, e posibil să nu pot citi „la cald” multe postări bune ale multora dintre prieteni. Le pot citi şi pe urmă.

Doresc să văd dacă am voinţa necesară renunţării la un viciu. Pentru că internetul a ajuns un viciu, folosindu-l zilnic, dependent fiind într-un fel, de creierul lui, ce se hrăneşte din timpul meu.

Poate că unii se vor bucura de scurta mea lipsă. Vor scăpa de comentarii, de muştruluieli părinteşti şi prieteneşti, de pastile duhovniceşti şi creştineşti. Evident că poate unii vor simţi lipsa. Cei care au nevoie de ceva, ştiu unde mă pot găsi, au numărul meu de telefon ori îl pot afla fără probleme.

Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să nu cad în ispita de a deschide acele pagini în zilele de repaus, de tratament antiviciu. Eu ştiu că am voinţă, că am credinţă, trebuie numai să probez cu fapte. Punct. Şi de la capăt……… peste zece zile.

GOI ŞI GOI

2012-01-08T15:20:00.001+02:00

Încerc azi să dezvolt un subiect ce mă frământă la buricele degetelor de ceva vreme. L-am ocolit până ce m-am lovit de el într-o discuţie prietenească prin această lume virtuală a internetului şi am zis că a sosit momentul să tratăm goliciunea.

Când spui „gol-goală” te gândeşti la multe lucruri. Unii se gândesc la nuditate, alţii la recipiente, unii la un spaţiu determinat alţii la un spaţiu nedeterminat, la vid. În general goliciunea presupune lipsa unor elemente ce îmbracă sau umple părţi, bucăţi, spaţii dintr-un univers palpabil ori chiar dincolo de ceea ce poate răzbate ochiul, telescopul ori mintea.

O goliciune primordială o găsim la pământul dezvelit de apele începutului, căci „era netocmit şi gol”. Abia mai târziu a fost îmbrăcat cu verdeaţă, luminat cu aştri, împodobit cu viaţă şi încoronat cu oameni, căci oamenii sunt coroana creaţiei divine. Oamenii, primii, Adam şi Eva, şi-au cunoscut „goliciunea” după săvârşirea păcatului. Au constatat că sunt goi şi s-au ascuns de Dumnezeu. Goliciunea lor a fost prima experienţă a trăirii fără Dumnezeu, a trăirii fără hainele de lumină. Scriptura spune că Dumnezeu le-a făcut „haine de piele” înainte de a-i trimite pe pământ. Aceste haine probabil au îmbrăcat sufletul ce în starea paradisiacă era plin de slava lui Dumnezeu lângă care locuia. Mai târziu omul, pe lângă dezgolirea sufletului va experimenta şi golirea sufletească,tot prin păcate, accentuând prăpastia dintre om şi Creator.

Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, fără să calce libertatea noastră în vreun fel, a întins mâna spre om prin Fiul său ce s-a deşertat de slavă, cum spune apostolul Pavel în cap. II din epistola către Filipeni şi i-a oferit posibilitatea de a se îmbrăca din nou, de a-şi ascunde goliciunea şi de a umple golul din interiorul sufletului.

Tot apostolul Pavel ne lămureşte cum de se poate ca într-un univers mărginit, trupul omului, se poate sălăşlui infinitul. El spune că „de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Ori asta înseamnă împlinire deplină, umplerea golului interior, distrugerea vidului producător de angoasă lipsită de lumină. Apostolul Pavel experimentează starea de rai de viu, o stare pe care unii o numesc a patra dimensiune. Căci spune sfântul apostol, II Corinteni cap. 12 „cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie , a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om…… că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.”

Golul din interiorul omului din ziua de azi, adică locul unde ar trebui să existe Dumnezeu a fost umplut cu mândria, cu slava deşartă care prisoseşte şi dă pe-afară deseori. Acolo unde mândria nu-şi face loc rămâne deznădejdea ce joacă rolul unei găuri negre ce înghite orice materie şi care nu reacţionează la nici un stimul luminos. Sunt mulţi oameni azi goi pe dinăuntru. Sunt oameni care nu cred în viaţa de după moarte(sau viaţă), oameni care nu cred în Dumnezeu, oameni care consideră că viaţa este doar trăirea inechitabilă din trupul perisabil în care-şi desfăşoară activităţile. EU, nu-i critic, pur şi simplu nu pot înţelege această stare, chiar dacă o accept ca manifestare a libertăţii fiecăruia.

Acest lucru ţine de vederea interioară. Oamenii nu văd la fel. Dacă pui în faţa a o mie de persoane o femeie goală(nud) şi una goală(golită de deznădejde) poate că 99,99% ar privi doar la cea despuiată.

Sunt convins că nu pot epuiza acest subiect într-o pagină word. Nici nu vreau să mă lungesc că plictisesc. Vreau să închei însă prin a spune că dincolo de starea văzută a lucrurilor există starea nevăzută. Chiar şi trupul găzduieşte un suflet nevăzut decât prin simţire. Când sufletul părăseşte definitiv trupul, se produce dezgolirea golului, a vidului, a haosului în care a vieţuit. Nici o haină din lume, indiferent de firmă şi preţ, nu va putea acoperi goliciunea şi golul lăsat de plecarea sufletului.

De fapt voiam să vă spun că de la creare noi umblăm goi, doar cu hainele de piele date de Dumnezeu. Ţoalele noastre acoperă doar goliciunea, golul îl acoperă Dumnezeu.

ASA SI-ASA

2012-01-04T14:10:00.000+02:00

Aţi văzut cum zboară timpul? Poate că nu. Poate că da. Zboară şi ne poartă şi pe noi cu el, nu zăboveşte decât la naştere şi la moarte câte o clipă pentru ca mai apoi să-şi reia drumul imperturbabil spre necunoscutul pe care noi dorim mereu să-l cunoaştem.

Cu timp şi fără timp, cu mare dragoste şi bucurie şi la începutul acestui an am purces, aşa cum am obişnuit, pe la casele credincioşilor din parohie. Dincolo de obligaţia „profesională”, există satisfacţia că în astfel de momente îl găseşti pe om în elementul lui, în siguranţa ce îi este oferită de acoperişul casei şi gardul de la poartă, de siguranţa oferită de cei din familie. Când omul merge la biserică, se formalizează, se transformă în oaspete sfios, parcă lipsit uneori de largheţe şi destindere. Acest lucru este anormal şi trebuie corectat, puţin câte puţin. Mi-ar plăcea ca oamenii să se simtă la biserică la fel ca acasă. Să se simtă liberi de a face cele de bună cuviinţă fără frică, fără să se gândească că cineva îi judecă ori că le ia capul cineva. Ar fi ideal, poate reuşesc până ies la pensie(dacă apuc acest lucru) să-i pot face pe oameni să înţeleagă că biserica este locul, familia lărgită unde oamenii trebuie să se sprijine, să se ajute, să-şi ceară iertare, iar nu să se critice, să privească cu coada ochiului greşeli inerente şi nesemnificative.

Şi cum ziceam, am mers „cu botezul”, adică stropitul cu apă sfinţită a caselor pentru început de an şi vestirea Bobotezei, praznicul în care Sfânta Treime se descoperă şi Fiul îşi începe activitatea publică de vestire a Evangheliei. Doar într-o frază doresc să spun că la oraş acest obicei s-a pierdut ori şi-a pierdut din claritate pentru că preoţii nu-şi cunosc enoriaşii, oamenii se feresc de a deschide uşa ori din convingeri personale ori din nefericire din motive pecuniare(unde vină au şi unii slujitori dornici de câştig material şi nu de câştig duhovnicesc) ori din alte motive mai mult sau mai puţin plauzibile şi discutabile. Pentru că încerc să fiu corect, nu sunt perfect, trebuie să spun că preotul trebuie să-şi primească plată pentru un serviciu religios aşa cum fiecare îşi ia plată din locul în care munceşte, dar nu în mod impus, cu bun simţ, fără să scârbească prin avariţie şi căutând să răspundă la întrebări, să dea sfaturi, să mângâie şi să bucure suflete.

M-am întins şi nu am avut timp să spun că le mulţumesc enoriaşilor mei care m-au aşteptat cu uşile deschise, cu candela ori lumânarea aprinsă. Că m-au aşteptat şi cu inimile deschise, că m-au întrebat despre lucruri de folos sufletesc, că au primit cu căldură mesajul transmis. I-am găsit în casele lor, la căldură, aşteptând ploaie sau zăpadă pentru câmp, i-am găsit în liniştea de acasă regăsindu-se după plecarea copiilor, după sărbătorile petrecute alături de cei dragi acasă şi la biserică.

Aproape la fiecare casă am întrebat de starea în care se găsesc, dacă sunt bine, dacă le mai trebuie ceva. Unii au spus că sunt bine, alţii că sunt trişti de singurătatea văduviei, unii că sunt sănătoşi, alţii că sunt încercaţi de boală. Unii au promis că vor veni la biserică, alţii că vor continua să vină. Răspunsul cel mai des întâlnit a fost „aşa şi-aşa”. Oamenii sunt derutaţi de vremurile în care trăim, sunt speriaţi de perspectivele economice dar îşi pun nădejdea în Dumnezeu. M-a bucurat enorm acest lucru. Cutremurele, secetele, inundaţiile, vijeliile, sărăcia şi bolile ce au trecut în timp peste sat nu au reuşit să înlăture nădejdea, speranţa că o să fie bine. Acest medicament reprezintă un punct forte al omului care priveşte spre cer şi nu disperă niciodată, al omului care-şi duce crucea cu bucurie, indiferent de intemperiile fizice ori sufleteşti la care sunt supuşi.

Şi vă spun, câtă vreme oamenii îşi deschid cu bucurie uşile, inimile şi sufletele pentru cei ce le calcă casa, când te îmbie la masă şi te aşază pe pat la vorbă, înseamnă că există speranţă, că există continuitate, că există normalitate, că există Dumnezeu.

COLIND DE MULTUMIRE - CU POZE

2011-12-27T13:26:00.000+02:00

Dintru început doresc să vă mulţumesc tuturor celor care aţi urat de sănătate, bucurie, linişte, pace, belşug, mântuire, celor care aţi urat celor săraci şi celor bogaţi, celor care aţi urat şi la casa mea dar şi la alte case, celor care aţi urat pe bloguri, prin SMS-uri, telefoane şi alte canale virtuale, să vă mulţumesc celor care aţi primit colinda noastră, căci mulţumirea este rod al sufletului împlinit şi este izvor de binecuvântare.

E adevărat că nu am mai apărut de ceva vreme cu vreun blog. Nu am mai scris nimic pentru că am vorbit şi cântat cât pentru 1000 de bloguri şi am făcut asta cu mare plăcere şi dragoste. Pentru care motiv azi am dorit să scriu un blog uşor, fără parabole, fără metafore, fără antiteze. Azi scriu un blog de mulţumire firească pentru cele petrecute în ultima perioadă.

Şi cum nu toţi cei ce citiţi postările mele mă cunoaşteţi în sistem carne şi oase, vă mărturisesc că am bucuria de a vă împărtăşi, de vreţi să ştiţi fireşte, întâmplările frumoase din aceste zile de prăznuire.

Şi vă spun că trebuie să le mulţumesc enoriaşilor mei pentru că au fost receptivi şi doritori în cele duhovniceşti. Slujbele au fost înfrumuseţate de tineret mult, copii ca de obicei au fost la înălţime şi satul a vibrat de colindele cântate de ceata mare de suflete ce a purces la ceas de seară în Ajun să vestească naşterea Domnului Hristos. Mulţumire aduc şi celor care ne-au aşteptat cu ceai şi covrigi, celor care ne-au ascultat şi celor ce în dimineaţa de Ajun au împărţit covrigi, mere, nuci şi alte colindeţe cetelor de copilaşi.

Apoi trebuie să le mulţumesc celor pe care poate doar eu îi ştiu, fireşte şi Dumnezeu, oamenilor din parohie şi din afara ei, care cu timp şi fără timp, cu mult şi cu puţin au făcut fericiţi copiii veniţi să primească daruri. Nu valoarea darurilor şi nici textura lor doresc să evidenţiez ci spiritul de dăruire, altruismul şi bucuria dăruirii, sentimentul acela uman greu de găsit şi cu atât mai mult aproape imposibil de estimat.

Eu le mulţumesc şi celor care au avut curiozitatea să urmărească pozele cu sărbătorile de la noi, celor care au comentat şi celor care nu au comentat şi doresc să reamintesc faptul că ceea ce se face la noi ţine de normalitate, că nu e nimic ieşit din comun şi că într-un fel reprezintă liantul ce ţine unită comunitatea noastră care este la fel de încercată de nevoi şi probleme ca întreaga societate.

Nu mă lungesc cu postarea. Poate că printre rânduri pozele au vorbit mai mult decât cuvintele mele. Am dorit ca această postare să fie ca un colind de mulţumire. De aceea închei prin a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile Sale cele bogate revărsate asupra noastră, pentru actul de smerenie adâncă cu care ne-a binecuvântat pe noi, pe prietenii noştri şi pe toţi cei ce şi-au deschis sufletul să primească colinda noastră.

GANDURI DIN CEATA

2011-12-22T06:10:00.002+02:00

Dis-de-dimineaţă m-am trezit cu gândul de a scrie ceva repede şi asta pentru că timpul mi-a rămas ca, scurt şi ideile se pot învechi. Şi uite aşa conştiincios trec repede la tema zilei şi vă mărturisesc că tare greu îmi e să o aştern prin taste, fiindcă e delicat subiectul. Dar cum e musai să merg până la cap nu mă mai vait şi trec la treabă.

Se vede treaba dragii mei, la mine se vede şi cred că şi la voi, că lucrurile în lumea asta au început tare mult să fie anapoda. Şi dacă ar fi doar cele materiale poate că nu m-ar deranja, dar ce facem cu cele de suflet? Ce facem cu normalitatea ce ar trebui să nu se schimbe nici măcar în timp de război?

Dintru început vă reamintesc pe scurt ce a spus Dumnezeu înainte de crearea Evei, anume că „nu e bine să fie omul singur”. Adică nu e bine deloc. Nu mai zic că apoi le-a spus ca o binecuvântare că trebuie să se înmulţească pentru a stăpâni pământul. Poate că nu ştiţi unde vreau să bat cu idea. Imediat. Oamenii trebuie să fie împreună, cel puţin membrii familiilor să fie cât se poate de aproape, să coexiste într-o legătură nealterată pentru mult timp de factorii externi.

Treaba stă aşa. Înaintea Naşterii Domnului, sărbătoare prin excelenţă închinată familiei, oamenii au uitat un lucru, o problemă ce se acutizează continuu, poate ireversibil, din nefericire. Lăsând deoparte cazurile de familii monoparentale, adică o familie cu un singur părinte(fie din deces, fie divorţ, fie adopţie) şi care nu intră în discuţie deoarece suferinţa e dublă şi cazurile sunt diverse şi poate cu istorii tulburătoare, doresc să discut situaţiile (a)normale.

Dacă înainte vreme familia era ceva moral indestructibil şi toţi luptau să ţină familia închegată, azi fiecare face ce doreşte, lucru ce duce la răceală între membrii familiei, la ceartă, despărţire, loviri şi chiar omor.

Cât timp vă petreceţi în familie? Toată lumea e pe fugă tot timpul. Adulţii merg la muncă şi deseori fac ore suplimentare pentru un ban în plus. În week-end mai au un job şi sunt tot plecaţi. Vin acasă şi ori îşi citesc mail-urile ori stau la discuţii interminabile la telefon, discuţii care sunt tot de la locul de muncă, de cele mai multe ori. Adică eşti acasă dar tot la serviciu. Apoi un pic la ştiri şi cu familia mai deloc. E o mare problemă. În definitiv toată lumea se înşală crezând că muncind suplimentar face bine familiei, cu un ban în plus. În definitiv, banul, în multe situaţii nu mai contează. Când intră dihonia ori boala se cheltuiesc mulţi bani şi de cele mai multe ori degeaba.

Se apropie Naşterea Domnului. Nici nu mai comentez cu privire la chiolhanurile ce vor avea loc. Sunt minuscule pe lângă această criză a familiei. Sunt convins, din nefericire, că şi la masa aceea festivă oamenii vor discuta tot despre bani, afaceri, criză, maşini, vor vorbi la telefon interminabil despre lucruri fără valoare morală şi îşi vor trimite SMS-uri şablon despre lucruri banale. Lucrurile de suflet vor rămâne ascunse prin cotloanele vreunei camere unde nu se intră decât foarte rar. Azi oamenii nu se mai gândesc la valoarea familiei. Azi oamenii au uitat de binecuvântarea, privilegiul de a avea pe cineva lângă ei. Azi oamenii, nu toţi fireşte, au uitat cum e să stai la masă fără să discuţi altceva decât numai lucrurile frumoase ce amintesc de cadrul familial şi familiar al înaintaşilor noştri.

Aşadar, dragii mei, nu daţi cu piciorul clipelor de reîntregire familială. Daţi slavă lui Dumnezeu pentru cei care îi aveţi în casă, rugaţi-vă pentru ei, glumiţi şi vă bucuraţi, iertaţi şi vă îmbrăţişaţi. Mai opriţi telefoanele câteodată şi nu uitaţi că viaţa trece repede, că nimic, nici măcar cel mai bun loc de muncă nu poate suplini familia.

PAREREA MEA

2011-12-20T15:35:00.000+02:00

Într-un moment de respiro am decis să scriu acest blog. De două ori am închis am închis pagina la gândul că poate nu e momentul să dau naştere unor discuţii interminabile cu privire la temă, asta pentru că doream să nuanţez anumite lucruri ce poate ar fi deranjat anumite persoane.

Ştiu că multă lume săptămâna aceasta e ocupată cu pregătirile pentru masa ce ar trebui să se facă drept mulţumire pentru venirea lui Hristos în lume. Ori de aici începe efectiv postarea mea.

Uneori sunt acid în exprimări şi rigid în concesiile ce privesc credinţa în Dumnezeu. Alteori sunt maleabil şi deschis la orice discuţie. De un lucru sunt sigur însă în orice situaţie a vieţii. Eu CRED cu adevărat în Dumnezeu şi pentru mine mântuirea reprezintă motivul pentru care consider că trebuie să-mi păstrez echilibrul în momentele de posibilă euforie ori supărare, în momentele de belşug şi în clipele dese ale neajunsurilor.

Asta e valabil în ceea ce mă priveşte şi poate că pentru mulţi oameni care cred în Dumnezeu, asta chiar dacă faptele noastre de multe ori nu demonstrează acest lucru. Nu ştiu însă cum justifică cu adevărat viaţa şi rostul ei cei care nu cred nicidecum în Dumnezeu, cei care cred că nu există viaţă după moartea fizică. Evident că libertatea de gândire a omului dă dreptul la acţiuni şi sentimente ce nu pot fi obligative pentru ceilalţi. Ei nu cred şi e alegerea lor. Unii cred aşa şi-aşa, doar în anumite momente. Eu vă mărturisesc că mi-ar fi cumplit să trăiesc cu gândul că nu există nimic după moarte, că nu există Dumnezeu şi că viaţa se rezumă doar la ce e pe aici. Nu ar avea sens viaţa doar ca o acţiune de mulţumire a trupului.

Mi-a plăcut mult afirmaţia lui Blaise Pascal care spune că „dacă Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic crezând în El, dar dacă El există şi nu crezi, atunci ai pierdut totul.” O afirmaţie a unui om de ştiinţă, matematician, fizician, filosof. Marea problemă a multor oameni este aceea că nu-l pot vedea pe Dumnezeu. E o problemă veche şi rezolvarea parţială vine din interior. Nu-l putem vedea că e infinit, dar Scriptura spune „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria”. Ori dacă există creaţie există şi creator. Dacă există pictură există şi pictor, dacă există pâine există şi brutar. Şi dacă partea fizică menţionată nu e mulţumitoare mai rămâne partea microcosmosului interior, mintea şi sufletul, aceste două minuni imposibil de explorat şi de evaluat la adevărata lor valoare. Acolo este locul lui Dumnezeu din om, acolo poate încăpea o parte din Dumnezeu, acolo este locul unde ţinem legătura cu amintirile trecutului, este laboratorul prezentului ce construieşte viitorul. O lume fără Dumnezeu ar fi mult mai egoistă decât e azi. Odinioară s-au dus războaie în numele lui Dumnezeu şi istoria e plină cu astfel de date. Eu cred că nu în numele Lui au fost purtate războaie ci cred că numele Lui a fost invocat pentru ca oameni cu diverse interese să prospere ştiind că mulţi nu spun nimic când aud de Dumnezeu.

Închei postarea de azi şi vă aduc aminte cum trebuie să-l simţim pe Dumnezeu. E simplu. E infinit dar e un prunc. E împărat al cerurilor dar născut într-o iesle. E lăudat în ceruri dar cântat şi de păstori. E urât de mulţi oameni dar încălzit de suflarea animalelor. E nevăzut deşi e peste tot.

Tare bucuros aş fi dacă, la masa din ziua praznicului, v-aţi aduce aminte de cei care nu au nimic pe masă ori nu au masă şi să vă rugaţi şi pentru ei. Poftiţi şi pe Hristos la masa voastră printr-o scurtă rugăciune, de credeţi în Dumnezeu, căci aşa respectaţi cuvântul Scripturii ce spune că „şi dacă mâncaţi şi dacă beţi(cumpătat) toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.

Naşterea lui Hristos să vă fie cu folos!

CUM NE IMBRACAM DE CRACIUN?

2011-12-18T06:57:00.000+02:00

E aproape gata. Câteva zile şi vine şi marele praznic al Naşterii Domnului. E o zarvă nemaipomenită pe străzi, magazinele sunt full de creştini şi necreştini care în euforia reîntâlnirii cu cei dragi cumpără orice, de oriunde pentru a fi pregătiţi pentru…………..pentru masa copioasă de Crăciun, că doar nu credeaţi că pentru Sfânta Împărtăşanie. Asta e pentru cei mici şi pentru cei foarte bătrâni, că aşa au învăţat unii greşit de la părinţii lor.

În nebunia asta multicoloră şi recitalul afon realizat de instalaţiile luminoase lumea îl aşteaptă pe Hristos. Care Hristos? E o întrebare legitimă să ştiţi, că nu toată lumea ştie care Hristos. E vorba de Pruncul acela care s-a născut într-o peşteră săracă, o iesle de animale, un loc plin de paie şi sărăcie, un Prunc fără scutec de-nfăşat şi fără hăinuţă de-mbrăcat. E vorba despre naşterea celui care este Mântuitor, nu despre vreun Hristos VIP, de vreun Hristos de la nu ştiu care post de televiziune(Doamne iartă-mă) că astăzi astfel de persoane au ajuns modele omului modern.

Nu mai lungesc vorba şi trec la lucruri mai serioase. De exemplu este o întrebare pe buzele multor oameni în aceste zile: cu ce să mă îmbrac de Crăciun? O problemă complicată, este o chestiune de viaţă şi de moarte, e ceva care depăşeşte chiar şi grija pentru suflet, adică ce zic eu suflet, chiar şi pentru burtă, că e mai importantă decât sufletul. Şi iată că o persoană din domeniu ne sfătuieşte aşa: bărbaţii care vor merge la o petrecere mai pretenţioasă, dar nu numai, pot alege o cravata cu moşul, sau cu globuleţe, brăduţi, însă fără elemente care pot deveni foarte uşor kitsch-uri precum luminiţe sau excese de elemente sclipitoare. Doamnele pot alege cu uşurinţă o bluza cu imprimeuri tematice sau una cu putina blăniţă pe la extremităţi, dar si accesorii speciale pentru aceasta ocazie, cum ar fi cerceii in forma de brăduţi, globuleţe, asortaţi cu un pandantiv sau brăţară pe măsură. E ? Ce ziceţi?

Cam asta e fraţii mei grija unor persoane pentru ziua Naşterii Mântuitorului Hristos. Ce spovedanie, ce împărtăşire, ce biserică, ce rugăciune şi comuniune. Astea nu au nici un farmec. Ţoala nene, firma, eticheta că doar odată e Crăciunul. Şi când te gândeşti că peste Hristos boii suflau pentru ai face căldură, că Maica Domnului nu avea cu ce să-l acopere pe cel ce s-a născut pentru noi şi a noastră mântuire. Fireşte că nu am generalizat la extrem şi asta pentru că sunt şi oameni care se gândesc la cele sufleteşti, la familie, la prieteni.

Eu zic, la sfârşit, împreună cu cetele de colindători: nu mai plânge Maica mea, scutecele noi ţi-om da,(cei altruişti), Pruncul Sfânt de-i înfăşa. Apropo, croieşte cineva în lumea asta în afara bisericii, vreun designer, haine şi pentru suflet ?

Postare reeditata.

UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT

2011-12-16T13:54:00.000+02:00

V-aţi întrebat vreodată cine vă sunt strămoşii? Cu siguranţă că da, gândesc eu. Nu cred să fie careva să nu se fi întrebat măcar odată în viaţă care-i sunt rădăcinile, de unde-şi trage obârşia ori căror oameni le datorează azi existenţa.

În duminica de dinaintea Naşterii Mântuitorului în biserici se citeşte pericopa evanghelică de la Matei unde ne este redată genealogia Mântuitorului cu începere de la Avraam. La fel de important ca atunci este şi azi să cunoaştem firul lucrării divine în istoria mântuirii omului prin răscumpărare.

Ori dacă pentru Fiul lui Dumnezeu s-a întocmit acest arbore genealogic, spre a ne fi de folos şi învăţătură, voiesc a vă purta un pic prin negura necunoştinţei despre cei ce nu mai sunt.

Unde sunt cei ce nu mai sunt ? Se întreba asta Nichifor Crainic odinioară, dus şi el lângă cei plecaţi, se întreabă lumea-ntreagă unde sunt, mai sunt, de nu-i mai vedem. E greu să cugeţi la această dimensiune când mintea şi sufletul sunt în robia trupului. E greu pentru că pentru mulţi dintre noi viaţa se rezumă la acţiunile mecanice ale masticaţie şi îngurgitării, la odihnă şi relaxare. Şi astea-s doar câteva acţiuni întipărite în mecanismul cotidian la care ne raportăm când spunem că trăim.

Ori când vine vorba de cei ce nu mai sunt te gândeşti invariabil la cei ce ţi-au fost înaintaşi, cei cărora noi le facem pomenire, cei cărora noi le datorăm viaţa fizică. În lumea de la ţară există încă pomenirea numelui de tată sau mamă împreună cu cele ale bunicilor sau străbunicilor. Oamenii zic că eşti al lu’ Ion al Gherghinii lu’ moş Gherghe ciobanul. Bătrânii încă îşi pomenesc înaintaşii sub această formă arhaică de transmitere de date personale prin timp, un wireless primitiv dar stabil.

Şi totuşi unde sunt cei care nu mai sunt? Unii, din ce în ce mai mulţi, gândesc că nu e nimic după plecarea din această lume. E trist să gândeşti aşa. Cred că e minimalistă perceperea vieţii doar într-un registru corporal inechitabil şi plin de suferinţă. Cei care au plecat dintre noi nu au dispărut. Deocamdată ei există în mintea şi în inima noastră şi asta înseamnă mult de tot. Pentru că simplu fapt că ei dăinuie în mintea noastră poate fi o confirmare a unei existenţe extracorporale ce depăşeşte logica dar care poate fi percepută prin credinţă.

Apostolul Pavel, vorbindu-le Corintenilor despre înviere, spune că dacă Hristos nu a înviat din morţi, dacă nu credem că există înviere, zadarnică este şi propovăduirea şi credinţa noastră, am fi de plâns. Noi trebuie să credem cu tărie în biruinţa vieţii supra morţii. Să percepem moartea ca un ciur care cerne făina şi aruncă tărâţa, făina fiind sufletul şi tărâţa trupul. Noi trebuie să conştientizăm că cei dinaintea noastră nu sunt sortiţi pieirii definitive, a dispariţiei fără urmă. Dacă ar fi fost aşa nici strămoşii Mântuitorului nu ar mai fi fost pomeniţi. Nu ar mai avea rost nici o aducere aminte a celor dinaintea noastră, am trăi ca animalele şi am pierde noţiunile de dragoste, de iertare, de milă.

Nu vă cunosc personal pe toţi cei ce-mi citiţi blogul. Nu ar fi corect să fac aprecieri despre înaintaşii nimănui. Cred că fiecare se gândeşte cu compasiune şi drag la cei ce nu mai sunt printre noi în forma fizică. Dar pot spune că noi, cei ce vom deveni odată strămoşi, avem datoria să lăsăm în urma noastră pilde şi fapte care să rodească bun rod pentru mulţi din urmaşii noştri şi asta în nădejdea învierii şi a reîntâlnirii.

NU POT!

2011-12-10T21:56:00.001+02:00

Nu pot Doamne, nu pot! Înţelege şi Tu că n-am cum să vin, îmi pare rău, iartă-mă!

Cititorii fideli ai blogului ştiu că niciodată nu am scris vreo predică spre citire şi asta pentru că predicarea o fac la altar, liberă, directă şi bazată pe privirea comună vorbitor-ascultător. Asta pentru a nu vă da emoţii cu privire la oarecare schimbare de stil.

De ce nu vin oamenii la chemarea lui Dumnezeu? Ori mai bine spus de ce nu vin toţi oamenii când se face această strigare?

Am să încep cu partea cea mai simplă. Mulţi, nu toţi, nu în cunoştinţă de cauză toţi, nu vin din cauza neştiinţei cultivate pe roditorul ogor al trecătoarei lumi în care sufletul reprezintă fireşte, pe fata moşului din binecunoscuta poveste. În ultima perioadă, unii au devenit reticenţi chemării din cauza unor slujitori ai altarului care au căzut în diverse păcate, oameni fiind, care păcate au fost intens mediatizate, pentru partea leului, provocând o ceaţă spirituală ce s-a lipit perfect pe smogul şi aşa cenuşiu al multor trecători prin această viaţă. Nu cred, la modul cel mai serios, că înaintea lui Dumnezeu putem spune că numai preoţii sunt de vină pentru lipsirea de la primirea Cuvântului deoarece ar însemna să dăm vina pe alţii, cum odinioară a făcut Eva în rai cu şarpele. Alţii nu vin pentru că aidoma celor din evanghelie spun că şi-au luat pământ. Pământul acesta reprezintă interminabila dorinţă de extindere pe orizontală a omului care nu caută verticalitatea şi verticalizarea relaţiei cu Dumnezeu. Mergem oriunde în lume, ne facem planuri şi timp pentru orice, pentru Dumnezeu nu putem.

Ce să spun mai departe. Unii şi-au luat cinci perechi de boi ce trebuie încercate. Astea-s cele cinci simţuri pe care omul le exploatează fără milă. Văzul, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul sunt adevărate maşini de test a lumii înconjurătoare. Nu rămâne nimic necercetat, fireşte, mai puţin sufletul şi cele sufleteşti. Dar cine mai are timp şi de suflet, viaţa e scurtă şi trebuie trăită, zic majoritatea, lasă-L pe Dumnezeu, că ne iartă El, că de aia e Dumnezeu.

Ultimii sunt mai speciali. Evanghelia spune că cel chemat s-a scuzat spunând că şi-a luat femeie şi nu poate veni. Casnicii omului sunt duşmanii lui, spune Scriptura deoarece de multe ori cei dragi ai noştri ne opresc de la cele spirituale. Majoritatea oamenilor spun că familia e foarte importantă pentru ei. Şi nu zic că e greşit. Dar parcă banalitatea grătarului duminical ce se încheie ori cu reflux esofagian ori cu bezele trimise de nemuritorul Bachus nu reprezintă taman idealul iubirii familiale. O familie împlinită e musai să fie desăvârşită şi prin împlinire spirituală, duhovnicească. Bărbatul, femeia, copilul nu trebuie să fie piedici în calea răspunsului pozitiv ce trebuie la chemarea lui Hristos.

Hristos cheamă oamenii la împărtăşirea cu dumnezeirea. În general nu se cade să refuzi pe cineva când te strigă la masă. Nu e frumos să-i refuzi hrana firească. Ori dacă o conduită umană îndeamnă la un răspuns pozitiv, cu atât mai mult când eşti chemat de Dumnezeu trebuie să mergi, să nu refuzi, să nu faci pe îmbuibatul cu plăcerile trecătoare ale acestei lumi.

Mi-aş dori ca în preajma sărbătorii Naşterii Mântuitorului să cugetaţi mai adânc la cele sufleteşti, să spargeţi gheaţa superficialului de breaking news şi să vedeţi dincolo de ceea ce vă pot oferii obosiţii ochi trupeşti, să vedeţi, să auziţi, să mirosiţi, să atingeţi şi să gustaţi cele pregătite de Dumnezeu.

P.S Înainte de a arunca cu piatra, nu vă sfiiţi să întrebaţi, dacă aveţi neclarităţi.

PRIMITI COLINDATORII?!?

2011-12-07T13:57:00.000+02:00

Chiar aşa, mai primiţi colindătorii? Îi primiţi de obicei sau închideţi uşa, poarta şi inima celor care vin să vă colinde, să vă ureze, să se bucure de întâlnirea cu stăpânii casei, aducând o veste minunata, o bucurie izvorâtă din inima copilăriei şi a curăţeniei.

Parcă ieri este când mă pregăteam şi eu de colindat. Ce emoţie, câtă aşteptare, câte planuri făcute cu prietenii, despre cum o să strigăm, cât o sa stăm seara la focuri, cât o să strângem. Parcă nu mai venea odată vacanţa să pregătim şi cele ale Pluguşorului, bicele şi buhaiurile.

Totul mirosea a sărbătoare. Sobele trosneau de jarul roşu, porcii se zbăteau în mâinile celor care îi sacrificau, cozonacii crăpau în cuptoare, cârnaţii atârnau pe la streşini, zăpadă era mereu din belşug, copiii cu obrajii roşii mărşăluiau pe drumuri trăgând de sănii făcând o hărmălaie de nedescris.

Şi veneau colindeţele, colindele. Alergam din casă în casă să strângem cât mai mult, ştiam unde primim colaci de casa, unde primim gogoşi calde, ba chiar câte un pahar fierbinte de ceai, după ce înainte fuseseră tămâiate de către femeile cu broboade groase ce ne aşteptau în dreptul porţilor. Cântam nevoie mare fără să ne doară gura, alergam fără să simţim gerul, cădeam fără sa schiţăm nici un fel de grimasă, ne bucuram că sosise cea mai frumoasa perioadă din an, anotimpul colindelor când se năştea Hristos, Mesia chip luminos, chiar dacă pe atunci unii ne vorbeau de Moş Gerilă.

O, ce veste minunată, Trei crai de la răsărit, Steaua sus răsare, La Viflaim, Trei păstori, erau pe buzele tuturor, plus că cei care erau mai răsăriţi la vârstă mergeau cu steaua îmbrăcaţi în personajele biblice bucurând ochii şi urechile celor care-i primeau cu uratul.

Azi aştept colindele ca şi atunci, aştept colindătorii să-mi vestească Naşterea Domnului, aştept zăpada şi glasurile de copii pe drumuri, aştept. Nu mai e ca înainte. Nu toţi oamenii mai primesc colindătorii, închid porţile şi uşile lui Hristos cel ce se vesteşte. Colindătorii nu mai au bice ca odinioară, acum au petarde. Nu-l mai vestesc pe Hristos, ci cu căştile în urechi îngână mixaje de colinde pline de mesaje care nu au legătură cu Naşterea minunată, care nu au legătura cu îndemnul îngerilor asistenţi la naştere şi care zic într-un glas "slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire".

Şi cu toate acestea eu tot nu disper, câtă vreme Hristos se naşte pentru fiecare generaţie, într-o perpetuă pregătire de mântuire a neamului omenesc. Cât timp se vesteşte Viaţa, eu aştept colindele, aştept cu darurile pregătite să mi se strige PRIMITI COLINDATORII? Indiferent ce vârstă voi atinge pe pământ voi fi un colindător consecvent ştiind că va veni un moment când voi colinda şi pe la porţile cerului. Atunci, sper să fiu primit şi să primesc darul cel mai râvnit din câte pot exista, mântuirea. Vă aştept cu colindul, măcar virtual. M-aş bucura dacă aţi primi colindătorii, nu de alta, dar dacă şi nouă ni se vor închide porţile cerului!?!

NU FACETI CADOURI, VA ROG!!!

2011-12-04T11:47:00.000+02:00

Nu mai e mult până departe. Iată că vin şi sărbătorile. Pentru unii vin sărbătorile de iarnă, pentru alţii vin sărbătorile Crăciunului, iar pentru creştini vine Naşterea Domnului, cu sărbătorile ce o înconjoară şi o îmbogăţesc spiritual. Iar aceste sărbători vin cu bucurie pentru unii, cu normalitate pentru alţii şi cu modestie sau chiar sărăcie pentru majoritatea.

Au început televizoarele deja să înnebunească din cauza reclamelor la sărbătoarea X, că rar se vorbeşte de naşterea lui Hristos. Toată lumea face lobby la luna cadourilor, momentul în care îi poţi bucura pe cei dragi. Acum la modul cel mai sincer, nu cred că nu vi s-a întâmplat să primiţi vreodată vreun cadou care să nu vă facă plăcere sau la care să nu-i găsiţi trebuinţă. Vreun parfum imposibil de mirosit, vreo cremă dubioasă, vreo cravată sau tricou de la second hand. Copiii sunt şi ei cadorisiţi cu E-uri care mustesc în dulciurile ce au zăcut o vară pe tarabele încinse, ori cu vitaminele fructelor coapte în rafturile magazinelor. Dar dacă zice la televizor că trebuie să faci cadou, te poţi împotrivi oare curentului? Ştiţi ce zice lumea nu? Zgârcitul, avarul, murea dacă făcea şi el un cadou.

De aceea eu vă îndemn frăţeşte şi părinteşte: NU FACEŢI CADOURI!!! Faceţi DARURI!

Da, aşa cum citirăţi, faceţi daruri, pentru că un cadou însemnă o atenţie, o obligaţie onorată din complezenţă, înseamnă cadorisire, un act făcut mecanic, o datorie civică, în timp ce darul vine de la dăruire, darul vine de la a da, iar dăruirea este o însuşire, este o calitate care exclude obligaţia. Dăruirea este o binefacere, cadoul este o îndestulare. Darul vine din suflet şi chiar dacă are un preţ, e inestimabil, iar cadoul vine din buzunar, are preţ şi nu e preţuit.

Pentru noi creştinii urmează sărbători închinate lui Hristos şi trebuie să facem daruri în miros de cetină şi tămâie, trebuie să dăruim având colindele pe buze. Cei care nu se alipesc de bucuria noastră creştinească vor continua să-şi facă toată viaţa cadouri, pentru că pentru ei vin sărbătorile de iarnă.

Vă readuc aminte că dar din dar se face raiul; dăruind vei dobândi; cel ce dă, lui îşi dă. Sunt vorbe simple care deschid minţile celor ce ştiu să facă diferenţa între cadou şi dar, între Naşterea Domnului şi sărbătorile de iarnă.

Şi chiar dacă se spune că un cal de dar nu se caută la dinţi, e bine să te gândeşti de două ori atunci când vrei să vrei să faci o dăruire, că dacă nu eşti atent vei risca să faci un cadou.

În încheiere doresc tuturor copiilor, tuturor creştinilor, să aibă parte de darurile sfântului Nicolae, de darurile Domnului Iisus Hristos, de darurile bisericii rugătoare, primind cu bucurie şi cadourile ce vin din partea celor care poate nu au citit această postare pentru a se informa cum poţi bucura un suflet.

Postare revizuită de autor 2011

SA FIE UNIRE SI UNITATE!

2011-11-30T20:49:00.000+02:00

Sunt fericit că sunt român. Nu ştiu dacă simţiţi acest sentiment sau dacă l-aţi simţit vreodată. Nu ştiu dacă alte popoare ale lumii au acelaşi sentiment faţă de ţara în care s-au născut. Eu ştiu sigur că îmi place România. Şi poate vi se pare ciudat că am acest sentiment în condiţiile în care în conformitate cu ceea ce auzim la televizor la noi se fură cel mai mult, suntem printre primii la avorturi, la crime, la sărăcie, la boli de mult eradicate prin alte părţi ale lumii, la gunoaie şi la arătat cu degetul. Dar am avut şi avem şi minţi strălucite, genii literare, artistice, inventatori şi eroi, biserici şi mănăstiri în care găsim sfinţenia moaştelor celor ce au trăit înainte de noi pe aceleaşi meleaguri, asta chiar dacă ici acolo se mai ivesc şi cazuri cu necazuri ce pătează puritatea firească a credinţei.

De fapt, azi când sărbătorim ziua naţională, simt şi mai mult că într-adevăr suntem Grădina Maicii Domnului, pentru că de 2000 de ani o mână de oameni, comparativ cu imperiile ce ne-au înconjurat mereu, am reuşit să facem faţă tuturor încercărilor venite asupra noastră şi ceea ce este mai important că am reuşit cu ajutorul credinţei, primind mereu putere de la pământul pe care călcăm, de la pământul ce a primit seva sângelui strămoşilor noştri.

Azi este unirea, iar unirea înseamnă îmbinare, împletire, alipire. Pentru a fi desăvârşiţi însă, ne mai trebuie ceva alături de unire. Ne trebuie UNITATE, deoarece unitatea reprezintă unirea omogenă, fraternă şi indivizibilă bazată pe iubire, aşa cum găsim în Sfânta Treime. Dacă unirea românilor s-ar transforma în unitate, am fi indestructibili în gândire şi manifestare. Unitatea ne-ar oferi posibilitatea de a ne apropia unii de alţii, de a ne apropia de Dumnezeu. Unitatea este liantul care ne-a ţinut aproape pe noi românii în timpurile în care nu exista unirea. Unirea a fost un act administrativ, ce a consfinţit dorinţa românilor de a fi în unire, şi obligă moral pe români să tindă spre unitate. Nu trebuie să ne arătăm unitatea doar în vremuri de restrişte şi calamităţi ci continuu, ca o curgere firească a unui râu ancestral.

Sunt mândru că sunt român creştin ortodox, că am primit Evanghelia lui Hristos de la apostolul Andrei. Sunt fericit când văd cum la noi vin oameni de pe meleaguri unde civilizaţia asfaltului şi a artificialului este in floare şi vin să se bucure de naturalul sărbătorilor şi mâncărurilor româneşti, de munţii şi apele acestei ţări, de credinţa şi simplitatea oamenilor încercaţi de soartă de 2000 de ani.

În final îmi doresc ca împreună cu cei care simt ca mine, să ne bucurăm de ceea ce ţara noastră are mai bun şi mai frumos, să ducem unirea spre unitate, să le oferim şi celor care vor veni după noi posibilitatea de a fi mândri de istoria, locurile şi oamenii acestei ţări.

La mulţi ani ROMANIA, fii ferită de cele rele şi binecuvântată de Dumnezeu!

CE IMI DORESC DE ZIUA MEA

2011-11-23T20:37:00.000+02:00

În conformitate cu ceea ce-mi arată actele de identitate, pe 24 noiembrie e ziua mea de naştere. Nu e mare scofală să fie ziua ta, mai ales că e obligatoriu ca într-un an să vină şi acest moment în care să fii felicitat pentru un lucru la care nu ai participat şi pentru care nu prea ai mare merit. Da’ asta e, dacă lumea aşa a considerat că e bine să fii centrul atenţiei într-o astfel de zi, nu te poţi pune împotriva curentului, că ori te doboară, ori te ia valul.

De obicei când e ziua ta eşti întrebat ce-ţi doreşti, ce cadou ţi-ar plăcea, ce-ţi mai doreşti de la viaţă şi ce planuri ai, ca şi cum de mâine nu ai mai vrea cadouri sau nu îţi mai faci planuri. Când eram mai mic şi mai tânăr, aveam şi eu fantezii cu privire la cadouri. Mi-aş fi dorit o bormaşină că nu aveam ba chiar şi un flex. Apoi m-am mai copt la minte şi mi-aş fi dorit o carte veche şi rară, că dădea bine la public şi păreai un intelectual versat. Timpul a trecut şi am constat că oamenii mari sunt la fel ca cei mici. După ce îi cumperi jucăria pentru care se jeleşte, constaţi cum după două ore de joc o aruncă lângă celelalte din colţul camerei. Apoi am dorit lucruri care să mă scoată în evidenţă în faţa lumii, ca să par mare pe lângă cei mici şi m-am lecuit şi de asta, pentru că ştiţi cum le-a spus Hristos celor doi apostoli „nu ştiţi ce cereţi”.

Azi sunt convins că nu contează numărul anilor împliniţi, ci zilele acestor ani în care am făcut ceea ce trebuie înaintea lui Dumnezeu şi a celor de lângă mine, la altarul unde slujesc şi pe drumurile pe care călătoresc spre drumul vieţii.

Am primit mereu cadouri diverse, consumabile şi după bugetul fiecăruia dintre cei ce mi-au călcat pragul, dar cel mai frumos cadou rămâne viaţa pe care Dumnezeu mi-a dat-o prin părinţii mei şi pe care mi-o trăiesc alături de familie şi de voi cei care mă cunoaşteţi fizic ori virtual. E cel mai tare cadou sau mai bine spus dar, pe limba noastră.

Ce-mi doresc de ziua mea? Mulţi ani? Nu cer, că dacă trăieşti mult, multe păcate faci şi boala te macină. Bani? Nicidecum, nu am avut niciodată de ajuns şi nu am murit de foame şi ar fi ciudat să îmi doresc ochiul dracului. Sănătate mi-aş dori, dar să-mi fie dată după modul de viaţă, că dacă faci excese….. rămâi fără sănătate. Înţelepciune îmi doresc ca şi Solomon, pentru că numai cu înţelepciune poţi să gândeşti şi să păstoreşti o turmă. Apoi îmi doresc să pot ierta şi iubi ca Hristos, că numai aşa te poţi desăvârşi şi numai aşa ajungi la concluzia că nu-ţi trebuie nici un cadou de ziua ta, deoarece ziua este un dar al lui Dumnezeu.

De fapt mi-aş mai dori ceva, ce sa faci, nărav omenesc. Mi-aş dori să postaţi comentarii cu ce vă doriţi voi de la viaţă şi mi-aş dori drept dar din partea voastră să mă iertaţi şi să vă rugaţi pentru mine aşa cum mă rog şi eu pentru voi. AMIN!

NEBUNE!

2011-11-18T16:12:00.000+02:00

De ceva vreme am cam pierdut legătura cu blogosfera. Cin’ se scuză se acuză. Adică de vă spun că am avut treabă, nu vă încălzeşte cu nimic, chiar dacă munca a fost una asiduă şi la biserică. În încercarea mea de a face şi munca Martei şi a Mariei am neglijat o parte din activităţi şi asta m-a făcut să-mi aduc aminte că cine aleargă după doi iepuri…….şi iată că azi mai vin cu o mică postare.

Evanghelia duminicii din prima săptămână a postului Naşterii Domnului este specială. Toate au câte ceva special, că de aia sunt cuvintele Domnului, dar asta îmi place pentru un lucru ce nu cred că-l bănuiţi. Eu nu am de gând să vă înşir cuvintele lui Luca, le găsiţi aici ori duminică la biserică. Eu vreau să exploatez o latură lumească a acestei pilde în care bogatul numit nebun de către Hristos, doreşte să-şi strice hambarele pentru a-şi zidi altele mai mari din care să-şi sature sufletul, chipurile.

Sunt câteva predici monumentale ale părinţilor bisericeşti la această evanghelie. Eu, cu îngăduinţa voastră, am să încerc să conturez dimensiunile unui hambar special, ce de multe ori devine neîncăpător când e vorba de strânsură.

Apăi dragii mei, eu zic că trupul omului este un hambar în care se îndeasă zilnic şi aproape niciodată nu se umple. Ce iubeşte omul pe lumea asta mai mult decât trupul? Nu pentru el şi întreţinerea lui aleargă omul toată viaţa? Aţi văzut deseori oameni mulţumiţi pentru câte au strâns ori aţi văzut cum cu înfrigurare se aleargă continuu pentru umplerea hambarului, făcându-se chiar şi noaptea zi în această străduinţă titanică de săturare a trupului din care patimile ciugulesc neîncetat.

„Voi strica hambarele şi mai mari le voi zidi!” a strigat nebunul din Scriptură. Poate că pentru cuvintele ce urmează voi fi „taxat”. Nu mă supăr. Fiecare are dreptul la o opinie, câtă vreme aceasta e fundamentată pe Scriptură, pe cunoaştere iar nu pe dorinţa de exersare a expresiei „gică-contra”.

Aşadar, trupul nostru, acest hambar fără saţiu este câteodată plin. Fireşte că roadele cu care se umple nu sunt faptele bune ci sunt roadele mândriei, că mândria îl face pe om să „dea pe-afară” şi să nu-şi mai încapă în piele. Trupul omului se umple de păcate prin pofta ce îndeamnă la o muncă dusă în slujba celui viclean, cel ce plăteşte cu măsură înzecită aici pentru ca omul să uite de plata ori răsplata ce urmează firesc după ce trupul-hambar nu va mai exista.

Stricarea hambarelor, a trupurilor există chiar la modul real. Mulţi oameni ai zilelor noastre, excluzând pe cei ce din motive medicale întemeiate, sunt nemulţumiţi de locul unde îşi strâng roadele. Mulţi îşi strică hambarele. „Minunile” tehnologiei medicale de azi modifică permanent trupurile oamenilor nemulţumiţi de aspectul exterior, chiar dacă sunt sănătoşi. Mulţi vor să semene cu idolii lor de la televizor ori vor să iasă în evidenţă cu look-uri noi şi nemaivăzute, dintr-o mândrie vicleană şi cu interes.

Hristos zice: „nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău şi cele care le-ai strâns ale cui vor mai fi…. .” Pentru mine nu contează că un mort este frumos ori că este normal sau sluţit. Mortul, fizic, nu este decât un pământ în devenire, un trecut vânător al unei vânări de vânt, cum spune Eccesiastul „Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; .....Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dânşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: „Mi-am urât viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt”(Ecclesiastul 2, 17).

Oare a greşit Mântuitorul când a spus „nebune” către omul ce îşi doreşte schimbarea hambarului spre al umple cu netrebnicii? Câţi îşi modelează sufletul în vederea umplerii cu faptele bune strânse cu amărăciune spre a da o hrană dulce?

BRANZA BUNA IN BURDUF DE CAINE

2011-11-12T13:16:00.000+02:00

Poporu’ ăsta al nostru, popor asuprit de veacuri când de alte neamuri, când de foc şi apă ori chiar cutremuri şi boală, e un popor deosebit. Lăsând deoparte faptul că suntem „grădina Maicii Domnului”, adică un leagăn de creştinism autentic de multe ori nespeculat prin faptă la adevărata lui valoare, suntem şi campioni la arătat cu degetul deopotrivă cu zămislirea de maxime şi cugetări care să ateste amalgamul de idei şi practici milenare în trecerea noastră pe aici.

Când vrei să critici pe cineva, prieteneşte ori familial, foloseşti expresia „brânză bună în burduf de câine”, o expresie care are acelaşi rezultat al unei înmulţiri făcute cu zero. La ţară se mai foloseşte una, e mai dură dar merge pe aceeaşi idee şi zice „că eşti ca o vacă bună ce dă 20 de litri de lapte la mulsoare după care-i dă cu piciorul”.

Probabil că pe unii v-am făcut să zâmbiţi, deşi nu e meritul meu ci al celor care din zestrea străbunilor au scos aceste expresii ce definesc starea unor persoane în raport cu normalitatea folosindu-se de lumea înconjurătoare, în speţă de animalele domestice din jurul casei. În general expresia cu brânza din burduful de câine se foloseşte în cazul persoanelor înzestrate cu anumite calităţi, care, ne-înmulţind talantul trăiesc tăind frunză la câini şi spunând „mare brânză” ca să fiu în ton cu postarea.

Fireşte că nimeni nu-i perfect pe lumea asta. Adică, odată în viaţă măcar, poate că a fost valabilă şi pentru noi expresia ce face obiectul postării mele de azi. Poate că de multe ori în viaţă am fi putut face ceva în folosul celorlalţi şi din comoditatea unei stări materiale bune coroborată cu o sănătate trupească ce a fost dublată de împliniri personale, am stat impasibili şi am trecut mai departe.

În evanghelia din duminica a XXV-a după Rusalii, anul acesta 13 noiembrie, Mântuitorul spune pilda samarineanului milostiv. Evident că mulţi din cei care citiţi postarea e posibil să o ştiţi de la biserică ori poate chiar aţi citit-o în Scriptură. În pildă regăsim un om căzut între tâlhari, adică un oarecare om, poate chiar noi, căzut între tâlharii acestui veac, patimile şi plăcerile transformate în păcate, care ne lasă abia vii, plini de răni şi fără sprijin. Pe lângă omul căzut trec un preot al Vechiului Testament şi un levit, ambii slujitori la templu, încă ancoraţi în legea talionului(ochi pentru ochi…) care trec pe alături. Brânză bună în burduf de câine. Fariseism şi nepăsare. Pentru ei, samarineanul era un străin şi nefiind de neamul lor au trecut pe lângă el ca pe lângă un câine călcat de vreo roată de maşină.

În această situaţie se află mulţi dintre creştinii de azi. Diferenţa dintre litera şi spiritul Legii se adânceşte. Creştinii devin radicali, devin intoleranţi şi alergici la iubire. Constat cu durere că atunci când le vorbeşti oamenilor de iertare şi iubire devin irascibili. Rareori vezi câte un samarinean milostiv. Vezi scena biblică aproape zilnic. Oameni care mor pe scările spitalelor, oameni care mor pe strada în nepăsarea celorlalţi, oameni care mor lăcrimând şi clipind scrutând cu privirile către cei ce sunt prea grăbiţi sau îndestulaţi să vadă pe cei căzuţi între tâlhari.

Ce poţi face cu o brânză bună ţinută în burduf de câine? Nimic. Eventual să hrăneşti tot un câine. Ce poţi face cu un suflet ţinut într-un trup ce nu-şi refuză nici o plăcere a acestei vieţi? Mai nimic. Ştiţi că mai e o vorbă care zice „că nu face nici o brânză” ori că face cât „o ceapă degerată”.

Nu ştiu cât aţi înţeles mesajul acestei postări „mai de dulce”. De luni începe postul şi e necesar să ne curăţăm un pic vasele în care ţinem roadele sufletului nostru. Dacă rodim cum se cuvine, la ce bun să strângem roadele în vase murdare, la ce bun să punem brânza în burduf de câine?

IN PICIOARE

2011-11-08T17:21:00.003+02:00

Mi-aş dori ca postarea de azi să fie una mai tehnică. Nu ştiu în ce măsură voi reuşi dar cum spuneam noi când eram copii „încercarea moarte n-are.” Şi ca atare azi încerc să dau curs unei solicitări venite din partea unui comentator anonim al blogului ce doreşte lămuriri cu privire la acatist.

În primul rând, explicaţia ştiinţifică. Denumirea acatist (ακαθιστος în limba greacă) vine prin adăugarea unui a privativ la verbul καθιξω, a sta jos, a şedea, pentru a se arăta că în timpul acestei cântări nu se stă jos, pe scaun, ci în picioare ori în genunchi în unele părţi. Poate că pe unii v-am băgat în ceaţă în loc să vă dumiresc cu înţelegerea acatistului. Dar, oleacă de răbdare, că vă limpezesc cât ai zice pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioza(se pare, cel mai lung cuvânt din limba română). Şi să vedem cum stă treaba cu acatistul.

Un pic mai sus v-am dat definiţia ştiinţifică, tehnică. În practică lumea înţelege prin acatist biletul cu numele celor vii dat la altar pentru pomenire. Aici se diversifică un pic percepţia deoarece sunt unii care dau biletele doar la slujba de acatist, care se face în cinstea Mântuitorului Iisus Hristos, al Maicii Domnului ori a altor sfinţi şi sunt alţii care dau biletele ca un acatist pentru a fi pomenite la alte slujbe unde se fac rugăciuni pentru cei vii, conform învăţăturii biblice „vă îndemn dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine" (Romani 15:30). Iacov ne scrie: „Rugaţi-vă unii pentru alţii" (Iacov 5:16).

Rămân doar la aceste două versete biblice deşi ele sunt mult mai multe şi trec mai departe la practica acatistului. Slujba propriu-zisă de acatist are in general 12 icose (acceptat şi icoase) şi 13 condace toate structurate scurt. Icosul si condacul sunt citiri şi cântece scurte inspirate din Sfânta Scriptură ori vieţile sfinţilor. Acatistul se poate citi în biserică de către preot dar şi acasă de credincioşi.

Şi înainte de a trece direct şi abrupt la subiectul cel mai arzător, doresc să spun dinainte, pentru a nu fi criticat că sunt judecător nemilos al credincioşilor neştiutori, că nu doresc nimic altceva decât să limpezesc anumite situaţii greşit înţelese ale practicilor de la diferite slujbe, chiar dacă asta însemnă că par mai rigid.

Oamenii aduc bilete la altar. Între ei oamenii se întreabă cât costă. E firesc şi normal că doar nu plouă cu bani. Şi tot normal este să nu fie nici o taxă. Adică omul să dea cât consideră şi preotul să fie răspunzător de haina purtată când omul aflat în nevoie îi cere ajutorul fără să se tocmească. Când există conştiinţă de ambele părţi lucrează Dumnezeu ca plugarul în pământul bun. Cu siguranţă că aceste lucruri se practică, dar şi din vina oamenilor. De obicei se feresc(de oameni) şi merg cu biletele pe la alte biserici decât cele din parohie ori pe la mănăstiri. Şi nu numai că se lovesc de situaţii neplăcute, dar e posibil să nu primească cel mai bun sfat câtă vreme preoţii de acolo nu cunosc familia şi contextul problemelor lor, aşa cum sper să le cunoască fiecare preot în parohia sa.

Apoi, tot din neştiinţă oamenii pun cereri necuviincioase pe bilete. Nu poţi cere moarte duşmanilor, câştig la loto, la proces, avansarea în funcţii ori dezlegarea cununiilor. Adică nu se cade a-L face pe Dumnezeu părtaş la toate resentimentele şi dorinţele noastre pământeşti. Putem cere mântuire, luminarea minţii, sănătate, pace, înţelegere ori iertarea păcatelor. Şi fac doar o remarcă scurtă dar cu litere mari, fără să fac pe lupul moralist: FUGIŢI DE PREOŢII CARE "DESCHID CARTEA" ORI FAC AŞA-ZISE SLUJBE DE DEZLEGARE A FEL ŞI FEL CUNUNII ŞI LEGĂTORII DRĂCEŞTI pe la miez de noapte şi pe ascuns! Nu fac cinste hainei şi harului preoţesc şi vor plăti pentru asta.

Nu ştiu cât de tehnică a fost postarea. Şi nici nu vreau să mă lungesc. Mi-ar plăcea să cred că aţi învăţat ceva din cele relatate şi am să încerc să fiu deschis tuturor întrebărilor de bun simţ ce fac obiectul pregătirii mele. Repet şi spun că nimeni nu e perfect. În încercarea noastră de a avea ce e mai bun, duhovniceşte, să nu alegem ignoranţa şi obscurantismul. Prin prezenţa în biserică la Sfânta Liturghie, prin mărturisire şi împărtăşire, prin dialog şi rugăciune putem rămâne în picioare, pentru că asta înseamnă „acatist”.

M-AM CULCAT CU GAINILE

2011-11-06T14:34:00.000+02:00

Dacă cineva face greşeala să citească doar titlul postării o să creadă ceea ce nu trebuie. Nu e vina mea că limba română este aşa de bogată în înţelesuri. Câteodată aceasta este un avantaj, câteodată un dezavantaj. Cum spusei, sâmbătă seara m-am culcat cu găinile. Nu în sensul erotic şi nici într-un loc cu ele. Pur şi simplu, după vreo două săptămâni de muncă diversificată, s-a întâmplat să simt oareşce oboseală, de altfel o stare destul de străină mie până acum. Rezultatul, mi se făcu un somn pe la 7.30 de ziceai că am fost de gardă trei săptămâni. Nu mai zic de faptul că parcă toate acele din lume îmi şfichiuiau obrajii şi urechile se făcuseră ca macul în mijlocul verii.

Pentru că nu vreau să credeţi că am transformat blogul în jurnal-oracol de fată mare unde să-mi trec stările de metamorfoză în aşteptarea vreunui „zburător” trebuie să menţionez că nimic nu e la întâmplare în viaţă şi că din fieşce lucru, cât de mic ar fi, tot înveţi câte ceva.

Pentru care motiv am început să fac autostopul pe autostrada lui Moş Ene. Repede m-a luat valul şi cât ai clipi eram în cealaltă lume, a viselor, că mai e una, dar ei i se spune lumea „ de dincolo”. Ori de fapt eu cam pe aici vroiam să ajung. Evident că dacă îi spui cuiva la 19.30 că mergi la culcare, invariabil primeşti întrebarea „da’ de ce aşa de devreme”. La drept vorbind nu e o oră fixă pentru dormit aşa cum nu e o vârstă standard pentru murit. Toate la timpul lor.

În duminica a 24 după Rusalii s-a citit Evanghelia de la Luca unde ni se istoriseşte minunea învierii fiicei lui Iair, o fetiţă de 12 ani care îşi lăsase sufletul în gheara morţii fără a fi „la timpul ei” cum spunem noi în ziua de azi când moare câte cineva la vârsta fragedă ori la tinereţe. De altfel nouă oamenilor ni se pare de neconceput când moare cineva înainte de vreme. Care vreme nu ştiu, pentru că eu ştiu că sufletul nemuritor nu prea are trebuinţă multă cu trupul stricăcios. L a ce bun să trăieşti 100 de ani dacă faci rău zilnic? Şi ce folos dacă trăiesc 100 de ani căci atunci când voi muri tot nu voi putea lua nimic cu mine. E ca la somn, dacă mai trag de ochi o oră-n plus la ce-mi foloseşte? Aaa , dacă ora aia m-aş ruga ori aş face vreun lucru demn de fiinţa umană merită. Dar să stau cu ochii împăienjeniţi în faţa televizorului aşteptând să treacă publicitatea pentru a mai vedea 5 minute de film ori să păcănesc la taste stând de vorbă cu cineva despre nimic, nu se face.

Că mă depărtai un pic de subiect, trebuie să recunosc, că azi citind Evanghelia mi-am readus aminte că trebuie să fim pregătiţi mereu de moarte. Nu cu izmene şi broboade, cu străchini şi ştergare. Astea-s fleacuri pentru umplut timpul la gura sobei. Eu vorbesc de pregătirea morţii aşa cum „scrie la carte”. Exact ca la somn. Mergi la dormitor, aşezi pernele, întinzi cearşaful, pătura, pijamaua, te întinzi şi arde-l pe somn. Am uitat, între elementele enumerate anterior se spune şi rugăciunea. Unii o spun la început, alţii la mijloc, alţii la sfârşit şi majoritatea nu o spun deloc. Aşadar cum te pregăteşti pentru un somn dulce tot aşa şi pentru somnul de veci. Care-va să zică „cum îţi aşterni, aşa dormi”. Adică pui credinţa la cap, te îmbraci în fapte bune şi te înveleşti cu rugăciunea.

Când mergi la somn ţi se urează „noapte bună, somn uşor.” Când mergi la somnul de veci se zice „să-i fie ţărâna uşoară!” Una peste alta vă reamintesc. Cum nu-i oră fixă de dormit aşa nici de moarte nu e vârstă fixă. Că te culci cu găinile şi te scoli cu cocoşul nu-i lucru mare. Că adormi cu sufletul împăcat şi te trezeşti la glas de trâmbiţă îngerească e lucru mare.

CIOARA VOPSITA

2011-11-04T18:02:00.001+02:00

Iată cum după ce o vreme fusei ocupat până peste cap, mă-nvârtii de-o pauză pentru a mai scrie câte ceva pe blog, doar-doar nu o zice careva că am dat bir cu fugiţii în lumea celor care vor totul mură-n gură. Adică n-aş vrea să credeţi că lenea m-a îndepărtat de scris, ci munca pe multiple planuri.

Când ai activităţi multiple ce implică şi diverse interacţiuni cu oamenii descoperi cum asemănarea chipului oglindit de trup este invers proporţională cu diferenţa ce se zăreşte între oameni în ceea ce priveşte sufletul şi mintea. Această diferenţă devine mai abruptă în clipele în care intervine lupta pentru existenţă, lupta pentru primul loc şi dorinţa de afirmare bazate pe o justiţie personală în care nu contează cât de mare îţi este bârna din ochi câtă vreme cel de lângă tine are un colţ de pai nescos.

Şi ca să vă mai liniştesc un pic, asta e de când lumea. Adică şi Cain a avut un ghimpe împotriva lui Abel. Şi cum de atunci oameni nu au învăţat mai nimic cu siguranţă că de acum în acolo nici gând să mai înveţi „cal bătrân în buiestru”, judecând după vechimea omenirii, fireşte.

Şi cu cine ne luptăm noi? Cu noi înşine, dar fiind în ambele tabere, o dăm mereu la pace. Păi să luăm versetul biblic de la Efeseni 6-12 „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” Adică tot ăl cu coarne e de vină pentru tot. El şi cei ce ascultă de el, că altfel ar fi prea simplu şi am arăta cu degetul strigând „dracu’ m-a pus”, că eu sunt un îngeraş nevinovat păcălit de vopseaua strălucitoare a fostului Luceafăr al dimineţii.

Românii au o vorbă. Cică să nu umbli cu cioara vopsită. Or fi ştiind ei că asta nu e bine, mai ales că nici ocaua mică nu e bună când ajungi la judecata divină după cum ne înşelăm că ulciorul poate merge foarte des la fântână. Una peste alta, diavolul îşi face mendrele. El are neruşinarea de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, cum ştim de la Iov, se poate transforma în înger de lumină, pândeşte sufletele în văzduh, ispiteşte pe la colţuri ori de-a dreptul, înalţă cu mândria până fundul iadului.

Vă amintii acest lucru deoarece la începutul lui brumar îi prăznuim pe sfinţii îngeri şi am vrut să vă aduc aminte că nu toţi sunt curaţi, că unii şi-au înnegrit aripile taman când îşi doreau mai multă strălucire. Nesesizând acest aspect, oamenii se amăgesc şi îi pomenesc zilnic în activităţile lor, dând la draci tot ce mişcă şi nu mişcă. Ori asta face discrepanţa între asemănarea chipurilor noastre şi diferenţa sufletelor şi a minţilor noastre. Pervertirea este un fel de cioară vopsită în varianta umană.

Să presupunem, folosind mijloacele tehnice actuale, că viaţa noastră este filmată secundă cu secundă şi că la un moment dat, la judecată, vom fi nevoiţi să privim şi să comentăm noi înşine prestaţia actoricească de pe scena vieţii. Să fim nevoiţi să ne dăm o notă corectă scrisă pe balanţa dreptăţii. Ori poate consideraţi că rolul principal e uşor de notat. În viaţă jucăm şi roluri secundare, suntem prezenţi în viaţa altora, în filme unii alţii sunt actori principali. Într-o prezentare plastică, iertată fie-mi expoziţiunea, la judecată vom fi ca într-un cinematograf cosmic unde vom vedea vieţile fiecăruia din noi, unde vom fi premiaţi pentru întreaga activitate ori pentru cel mai bun rol principal ori secundar jucat. Există desigur, pentru cei care au umblat cu cioara vopsită mână-n mână cu pierzătorul de suflete şi varianta nedorită în care se „dă arama pe faţă”. Vopseaua dispare şi rămâi cu cioara, că ce alt ceva să păţeşti când dai vrabia din mână.

NON MULTA, SED MULTUM

2011-10-31T11:25:00.000+02:00

În toate lucrurile trebuie să existe o măsură. Evident că nu există unităţi de măsură pentru toate lucrurile ori dacă există interpretarea lor se face „după ureche” sau după bunul plac al celui mai mare. Bunăoară pentru măsurarea dragostei şi a credinţei nu există unitate de măsură omologată aşa cum este pentru masă ori viteză. Probabil că dragostea şi credinţa se măsoară prin fapte. Dar intensitatea şi acurateţea faptelor cu ce instrument se pot măsura? Şi cine este cel care poate face acest lucru fără să fie părtinitor? Ştim doar că noi cu ce măsură măsurăm cu aceea ni se va măsura.

Latinii spuneau „non multa, sed multum” încercând să scoată în evidenţă nu mărimea, mulţimea unor lucruri ci esenţa, acurateţea lor. La treierat un om spunea aşa: „nu mă interesează ca cantitate eu vreau ca calitate să fie bun grâul”. Evident hilarul cacofoniei nu a şters sensul expresiei latine mai sus menţionate.

Probabil aţi văzut pe la ştiri cum oamenii ajunşi la un prag de sărăcie accentuat ori mai rău oameni loviţi de psihoza cumpărăturilor de orice gen se calcă în picioare pentru a umple coşurile la diverse promoţii. Nu contează ce se pune în coş, treaba e să fie cât mai multe şi asta în condiţiile în care unele produs lasă de dorit. Non multa, sed multum.

Avem oameni care se îngrămădesc la oferte de revelioane, de serbări de tot felul unde nu contează ce se mănâncă, cine cântă şi cât e de cald sau de frig. Să fie acolo, că nu strică. Că te calcă în picioare ori te scuipă vecinul de masă într-un exces de bucurie bahică nu are importanţă. Contează statistica, cât mai mult şi mai mulţi, ce atâta calitate.

Trebuie să menţionez cu părere de rău, de fapt mai mult cu nedumerire, pe creştinii care vin la unele manifestări religioase pe acelaşi principiu. Evident că nu te poţi supăra pe nimeni, nu e creştinesc, când te simţi „luat pe sus” de cei care se îmbulzesc din evlavie pentru a trece mai repede de închinare spre locul unde se oferă niscai bucate. Măsura normalităţii este greu de ţinut chiar şi în biserică. Pe de o parte sunt unii care sunt prezenţi în trup şi mintea umblă hai-hui nefiind conectaţi permanent la actul liturgic şi pe de altă parte sunt unii care din exces de zel ori neştiinţă tulbură prin manifestări fizice repetate mecanic şi fără oprire(metanii, închinăciuni) pe cei care raţional nu doresc nimic alt ceva decât găsirea unui moment de linişte în compania lui Hristos prin rugăciune sau chiar cântare. Dumnezeu nu iubeşte nici pe cel ce strigă mai tare nici pe cel ce se închină de o mie de ori mai mult într-o slujbă decât cei care se roagă liniştit şi conform cu tipicul, cu rânduiala firească a respectivei slujbe. Calitatea rugăciunii trebuie să fie oglinda sufletului. Non multa, sed multum.

Deşi domeniile sunt multiple nu pot să lungesc postarea, deoarece aş câştiga la cantitate şi s-ar pierde calitatea, doar vă spusei non multa, sed multum. Cu toate acestea închei cu un domeniu cvasicunoscut , asta că mai are până ce va fi cunoscut de toată lumea. E vorba de internet şi reţelele de socializare. De exemplu nu ştiu cu ce poţi măsura prietenia. Că şi aici trebuie să fie o măsură. În reţelele de socializare sunt unii care au pus accentul pe numărul prietenilor. Unii au mii de prieteni. La o adică ar fi bine să ai mii de prieteni. Dar sunt toţi prieteni cu adevărat doar pentru că au dat un „accept” fugitiv? Personal, fireşte nu sunt etalonul nimănui, consider că şi aici tot calitatea trebuie să primeze. De preferinţă până la 100 de prieteni e ideal. Adică poţi fi prieten virtual cu persoane cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă în aşa fel încât discuţiile să fie constructive, lejere, pline de umor de bun simţ şi chiar prin comunicarea existentă să poţi învăţa câte ceva. Nu mi se pare deplasat să refuzi „prietenia” unei persoane care după vreo două zile de amiciţie îţi umple pagina cu activităţi dubioase, cu comentarii şi poze ce trebuie cenzurate.

Închei, asta a fost măsura zilei de azi. Dictonul latin ce m-a inspirat în postarea de azi nu şi-a pierdut valoarea prin timp. În tot ceea ce facem trebuie să existe o măsură. Non multa, sed multum!

DUS INTORS

2011-10-25T12:05:00.000+03:00

Cu ceva vreme în urmă am citit o povestioară. O povestioară al cărei autor nu-l cunosc, o scenă desprinsă dintr-o întâmplare ce se poate să fi fost chiar reală, o lecţie de viaţă cuprinsă într-o juma’ de pagină pe care poate unii nu o citesc niciodată.

Aşa se face că un împărat, cum erau odinioară împăraţii, plin de putere într-o perioadă în care suferinţele erau mai mari decât azi, a hotărât ca fiul său să nu cunoască durerea, lacrimile, necazurile. Iar pentru asta a dat poruncă să i se facă o cameră unde să fie ferit de orice suferinţă. Porunca a fost dusă la îndeplinire şi copilul a fost închis într-un mic palat unde totul era puf, moale, curat şi vesel. Toată lumea îl servea şi nu-i lipsea nimic. Împăratul se bucura că fiul său e fericit şi că nu cunoaşte suferinţa. Până într-o zi când…….jucându-se, copilul din greşeală a rupt capul unei jucării. Lacrimile mari i-au umplut ochii şi plânsul nu i-a putut fi potolit de nimeni, nici măcar de sutele de jucării ce i-au fost aduse în schimb. Prima suferinţă a fost cumplită, prima lecţie a fost învăţată.

Cu toată grija tatălui într-o noapte, tânărul a evadat în afara castelului. Şi pe lângă micile traumatisme cauzate de căzături şi sărituri a întâlnit realitatea vieţii de dinafara coliviei în care trăise. La tot pasul a văzut oameni trudind din greu, îmbrăcaţi în haine sărace. A văzut cerşetori bolnavi şi soldaţi care mergeau la luptă. Şi într-un târziu a văzut cum oamenii duceau la groapă un alt om.

Realitatea vieţii i-a produs o mare suferinţă şi deznădejdea l-a împresurat deseori. În clipele acelea şi-a propus să facă tot ceea ce-şi propun oameni să facă când sunt la nevoie. A promis să lupte pentru eradicarea acestor probleme pentru ca nimeni să nu mai sufere vreodată.

E posibil ca această poveste să nu vă fi plăcut. Habar n-am. Şi asta pentru că e posibil ca în viaţă, aflându-ne în situaţii critice ori de suferinţă să fi promis şi noi câte ceva semenilor ori lui Dumnezeu şi nu ne-am ţinut de cuvânt. Poate că unora o asemenea povestioară să li să pară siropoasă. Cred şi eu, când încă ai toate jucăriile întregi ori puful(sănătatea şi bogăţia) încă te mai protejează.

Realitatea traiului cotidian, zgomot, grijă, lacrimă, boală, moarte trebuie să ne ducă cu gândul la inversul drumului făcut de fiul de împărat. Anume că trebuie să existe la un moment dat un loc, o împărăţie unde să nu fie nici o suferinţă. Cu alte cuvinte, deşi nu era greu de înţeles, după o viaţă de zbatere în care ne amăgim deseori cu câte o clipă de dulceaţă efemeră gustată pe furiş, va trebui să mergem la locul unde bucuria nu este nimic altceva decât veşmântul cu care sufletul se îmbracă pentru a petrece veşnic lângă cei dragi, lângă prietenii lui Dumnezeu.

P.S Trebuie să menţionez că acest lucru nu este obligatoriu. Unii nu vor să fie mereu fericiţi, pentru care are motiv există şi varianta concurenţei. De gustibus et coloribus non disputandum.

LACRIMI FIRESTI

2011-10-20T10:09:00.000+03:00

Ieri am sudat. Poate că majoritatea celor care citiţi această postare nu aţi pus vreodată mâna pe un cleşte al unui aparat de sudură. N-aţi pierdut nimic, vă asigur. Problema e că în viaţa asta mi-a plăcut să fac o sumedenie de lucruri, unele că erau obligatorii, altele din curiozitate sau plăcere. Şi fără să mă laud, nu se dă medalii pentru asta, am învăţat să zidesc, să sudez, să pun parchet, să grădinăresc, să gătesc, să tai cu flexul ori să repar câte-o maşinărie electrică sau mecanică răpusă de gripa fiarelor. Evident că nu fac aceste lucruri ca un profesionist, asta pentru că profesionalismul l-am păstrat pentru slujirea de la altar. Restul sunt trecute la categoria hobby categoria „practice”. Fac şi eu ce pot prin curte şi prin casă când timpul îmi dă răgaz şi buzunarul îmi dă ghionturi.

Acum destul cu slava deşartă. Când nu eşti profesionist, deşi nici maeştrii nu sunt scutiţi de probleme, duci treaba la bun sfârşit dar cu „efecte secundare”, ca la medicamente. Bei pentru dureri de cap şi faci gaură-n stomac. C’ est la vie! Aşa se face că sudai eu ieri bine, am făcut apoi şi altă gimnastică prin curte cu probleme de toamnă şi ca orice gospodar chibzuit am zis că e bine să mă „hodinesc” mai devreme, adică până în 11 seara. Zis şi făcut până pe la miezul nopţii când m-am trezit cu o mână de nisip amestecat cu sare în amândoi ochii. Cumplită suferinţă. Lacrimi şiroaie. Cred că săltam barjele rămase pe Dunăre când scăzuse nivelul apei. Că uitai să spun, nisipul din ochi era consecinţa sudurii de peste zi, când din neatenţie m-am uitat în sudură ca mamaia la blitz. Trei ore din noapte am vărsat lacrimi grele şi amare scurse din ochii tulburi ca o apă băltocită de raţe.

Dar a trecut. Lacrimile au fost light. În tulburarea ochilor mi-am adus aminte de folosul şi numărul lacrimilor. Ale mele nu au fost nici ca ale lui Petru de după lepădare şi nici ca ale femeii păcătoase, cea care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului. Ale mele au fost lacrimi trupeşti, fireşti venite din neputinţa fizică a răbdării de dureri ori usturimi.

Sfinţii părinţi spun că lacrimile sunt de vreo şapte-opt feluri. Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu.. Aceste lacrimi ţin şi de foame şi de sete şi omul nu are supărare pe nimeni.

Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, pentru că omul se teme de Dumnezeu şi de pedeapsa ce dreaptă pentru anumite rele făcute.

Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica morţii şi a judecăţii, căci vor fi cu siguranţă. Nimeni nu scapă de moarte, iar după moarte de judecată.

Mai sunt lacrimi fireşti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi că mama plânge după copil, copilul plânge după mamă, Lacrimi fireşti sunt şi cele din suferinţă şi tristeţe.

Sunt şi lacrimi care se nasc din slava deşartă. Acestea sunt lacrimi rele. Unul are darul umilinţei, dar plânge pentru ca-i place să-l vadă altul, plânge cu scop. Mai bine n-ar mai plânge, că e jalnic, patetic.

Mai sunt lacrimi de mânie. Sunt oameni care nu se pot răzbuna şi plâng de ciudă. Aste-s lacrimi de la diavol. Ca şi acelea care sunt din dezmierdare, sora vitregă a desfrânării.

Mai sunt lacrimile rele, care se nasc din pagube. Sunt oameni care plâng mai mult după un obiect pierdut ori distrus decât după o persoană dragă. Acestea trec când se recuperează obiectul ori se primeşte ceva de o mai mare valoare în loc.

M-am cam întins şi nu am spus nimic despre lacrimile de bucurie, rare şi scumpe. Şi pentru că mai aveam şi vreo două povestioare de scris mă văd nevoit să revin cu altă postare, nu de alta, dar dacă mă lungesc cu scrisul s-ar putea să lăcrimaţi de atâta stat cu ochii în monitor.

RUJUL, FUSTA SI ATENTIA

2011-10-18T16:29:00.002+03:00

Cred că am mai spus că sunt lucruri la care nu mă pricep. Beleaua mare este aceea că nu mă pricep, nu mă pricep, dar dacă dai faţă în faţă „cu reacţiunea” trebuie să ştii cu ce se „mănâncă” sau cu ce se poartă obiectul postării mele de azi.

Treaba stă în felul următor, nu e nimic nou sub soare. Ori cum spunea poetul „toate-s vechi şi nouă-s toate”. Ori mărturie despre asta avem chiar Scriptura, însemnând că şi in timpul apostolilor exista preocuparea pentru modul în care moda influenţa mintea oamenilor, alterând ori pervertind simţirile din timpul slujbelor bisericeşti.

Mai pe scurt, cum trebuie să fim îmbrăcaţi la biserică fără să deranjăm pe nimeni. Ori dacă îmi îngăduiţi, cum se pupă rujul cu anafura ori fusta minijup cu îngenuncherea.

În 90% din cazuri atenţia se îndreaptă spre ţinuta femeii, deh, urmaşa Evei continuă ispitirea urmaşilor lui Adam cu voia sau fără voia ei, fructul oprit căpătând diverse forme în lucrarea lui Aghiuţă, cel care nu se sfieşte să pătrundă în biserică pentru ispitire, ştiut fiind faptul că a avut îndrăzneala sa-l ispitească pe însuşi Mântuitorul în pustiul Carantaniei.

O întreagă tevatură pe această temă. Teoretic aş putea încheia postarea spunând că o ţinută decentă din partea oamenilor ar fi ideală în biserică. Dar nu e aşa uşor. Decent să fie, dar cine are unitatea de măsură pentru asta, că doar nu stă cineva la uşă să măsoare lungimea/scurtimea unor ţoale ori să treacă rujul de pe buze printr-un scanner ca cel de vede banii falsificaţi. E greu să conştientizezi unde e bine să te opreşti mai ales că Dumnezeu caută mai ales la sufletul omului. Ori de fapt nu pe Dumnezeu ispitim, ci pe cei care ar trebui să-caute pe Dumnezeu în biserică. De aici, pardon de expresie, începe dansul. Ori avem un simţ al decenţei şcolit pe băncile smereniei ori dacă nu, de la repetenta mândrie ne alegem cu reflexe de inferioritate manifestate prin ieşirea în decor, în nuanţe stridente care încearcă fad să acopere/descopere unele părţi vulnerabile ale corpului.

Adică ori respectăm ce spune Scriptura, „podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe”- I Petru3-3; „vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire. Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” – I Timotei 2, 8-10, ori începem să uităm unde mergem şi să facem parada modei creştine. Că sunt persoane care zic, trebuie batic pe cap, dar ce culoare? Zic persoanele, musai în ton cu geanta şi cu pantofii. La biserică se zice că trebuie fustă. Dar cât de lungă, de scurtă, de crăpată, de strâmtă să fie? Să fie cu jupă sau fără, creaţă sau dreaptă? Oare e păcat să vii în pantalon? Ori sandalele să fie cu sau fără toc? Şi rujul? Trebuie să fie şi asta în ton sau nu? Ori să nu fie deloc. Şi uite aşa ajungi după jumătatea slujbei când nemaigăsind loc încerci să găseşti o persoană cunoscută căreia să-i spui ce ai pătimit până te-ai îmbrăcat corespunzător.

Acestea sunt lucruri nesemnificative. Personal, ca preot vorbesc, nu dau atenţie acestor elemente. Poate că nu am înclinaţia necesară ori poate că încă la biserica satului nu a pătruns această dorinţă de afirmare prin haina purtată. Dacă sunt persoane, bărbaţi ori femei, care ştiu să se îmbrace cu stil în orice loc, inclusiv biserica, fără să iasă în evidenţă opulent, foarte bine. Şi dacă stilul vestimentar se asortează cu pioşenia lipsită de falsitate, cu naturaleţea, cu atât mai mult.

În biserică bărbatul şi femeia trebuie să aibă decenţa pe care o are un mamă sau un tată în faţa copilului. În biserică normalitatea este dată de conştiinţă, de iubirea lui Dumnezeu şi de respectul faţă de cei de lângă tine. În biserică trebuie să ne aducem aminte de faptul că suntem egali înaintea lui Dumnezeu şi că la El diferenţa nu o face haina trupului ci cea a sufletului. În biserică naturaleţea trebuie să fie liantul care uneşte şi desăvârşeşte. În biserică strălucirea hainelor, a cremelor, a rujului trebuiesc depăşite de strălucirea conferită ochilor de lacrimi şi de seninătatea frunţilor. În biserică glasul telefonului trebuie să tacă pentru a da voie gurii să se roage. În biserică nu au ce căuta ochii care caută trupuri ci trupurile care caută îngenuncherea. În biserică trebuie să nu te regăseşti în cuvintele care spun „vai de cel prin care vine ispita”.

SA MA NASC SAU SA NU MA NASC?

2011-10-14T14:19:00.000+03:00

Câte nu-i sunt date omului să audă într-o viaţă. Toate trăncănelile şi filosofiile celor de lângă noi se arhivează undeva în minte şi la momentul potrivit accesăm baza de date a minţii şi încercăm să rezolvăm problemele folosindu-ne de bagajul celor auzite, văzute, învăţate în scurgerea timpului. Şi asta se întâmplă când vine vorba de lucruri obişnuite gen tabla înmulţirii, pe care învăţându-o la momentul potrivit o folosesc fără probleme, deşi de ceva vreme mai des pe cea a împărţirii.

Numai că la un moment dat auzi pe câte cineva care spune „mai bine de nu mă năşteam” expresie care merge mână în mână cu expresia „lua-m-ar moartea” pe care am disecat-o cu altă ocazie. Bine, dacă în şcoală toată lumea ar fi învăţat pe Shakespeare, to be, or not to be ar fi fost un fel de tabla înmulţirii şi eu nu mai aveam obiectul postării de azi. Dar cum nu s-a întâmplat aşa iaca şi postarea.

Pe scurt vă readuc aminte că trăim într-o perioadă de criză. E o criză gen caracatiţă, ce şi-a ramificat braţele în sectoarele împroşcând cu cerneală peste tot, orbind pe cei care credeau că pot trece prin viaţă ca printr-o mare de cristal.

În această situaţie unor oameni le pare tare rău că trăiesc. Li se pare cumplit să trăieşti, de fapt li se pare cumplit şi dacă trebuie să moară şi de aceea li s-ar fi părut corect să nu se fi născut.

Voi v-aţi gândit la asta vreodată? Creştinii, şi nu numai, cunosc că viaţa este un dar de la Dumnezeu şi că aşa cum o simţim noi, grea ori uşoară, reprezintă puntea de trecere spre viaţa veşnică, ce poate fi una plină de daruri şi bucurie ori una în antinomie totală cu cealaltă.

V-aş întreba, dacă nu vă e cu supărare, în condiţiile actuale de trai, v-aţi mai năştea? Adică într-un exerciţiu de imaginaţie, considerând că aţi avea această opţiune, ce aţi alege?

Calculaţi şi judecaţi. Credeţi că un copil sau mai mulţi reprezintă o povară pentru părinţi ori o bucurie? V-aţi dori să o luaţi de la cap, ştiind cum e viaţa, şi să începeţi cu plecatul în picioare, şcoală, muncă, boli, copilărie cu jucării sau fără? Oare cei care sunt bolnavi socotesc viaţa tot ca un dar şi şi-ar dori să mai trăiască odată indiferent de riscuri? Oare când ştii că va veni vremea să-ţi îngropi pe cei dragi ori că trebuie să rabzi priviri grele de la şefi, colegi, vecini ai mai face pasul? Ori poate că l-ai face în dorinţa de a schimba radical ceea ce ai făcut greşit pentru a le fi bine şi altora.

Nu ştiu care ar fi procentajul celor care şi-ar dori să se nască într-o astfel de lume dacă ar fi posibilă o alegere proprie. Într-un fel frumuseţea vieţii constă şi în faptul că venirea pe lume şi plecarea din ea nu sunt lăsate la îndemâna noastră. Drept dovadă ce fac oamenii de multe cu copii lor născuţi ori nenăscuţi.

Am lăsat la sfârşit partea cealaltă. Dacă nu eram născuţi, nu eram nimic. Când devii om ai posibilitatea să asculţi cântecele copilăriei, foşnetul frunzelor, adierea vântului. Poţi vedea stelele, iarba, oamenii, cerul şi pământul în toată mărirea lor. Când te naşti poţi simţi atingerea celor din jur, poţi fi iubit şi poţi iubi. Când te naşti ai posibilitatea să fii viu şi să dai viaţă. Ai siguranţa că vei muri ca să fii viu pentru veşnicie. Dacă nu te naşti, nu eşti nimic. Tu te-ai mai naşte odată?

NU AM RÂIE

2011-10-09T14:38:00.001+03:00

Postarea de azi e un pic mai personală. Adică după aproape trei ani înotat prin blogosferă am constatat că în lume se produce o reacţie chimică ciudată când vine vorba de preoţi, sau popi în varianta populară acidă. Poate că nu trebuie să generalizez dar trebuie să aduc în lumină acest lucru şi poate că o să-mi daţi oareşce dreptate.

De bună seamă că apariţia mea pe internet, şi vorbesc de apariţia ca preot, a fost o întâmplare. Nu mi-am propus vreodată în mod expres să am blog, ori hi5, netlog sau facebook. S-a întâmplat să dau curs unor invitaţii primite pe mail de la prieteni şi restul e istorie. Adică ştiţi şi voi cum se umple pagina, cum se întinde lista, ca râia.

Că veni vorba de râie, nu am aşa ceva. Că altfel nu-mi explic reticenţa unora care deschid paginile de internet şi văd acolo nişte postări ori poze interesante, poate, dar care văzând că aparţin unui preot dau să fugă. Ori li se pare făcătură, ori au fobie ori nu au cultură. Adică ce, dacă sunt preot nu am voie să apar pe internet, să-mi expun gândurile, munca ori cunoştinţele?

Evident că le mulţumesc celor care citesc ori vizionează postările mele, le mulţumesc celor care fac parte din listele mele de prieteni virtuali şi nu numai virtuali, care comentează la cele prezentate.

Cineva, anonim fireşte, mi-a spus că nu am ce căuta pe siteuri de socializare, că sunt preot. Ori dacă persoana respectivă crede că am ieşit la „agăţat” se înşală amarnic. Nu poţi face asta prezentându-ţi poze cu familia, cu biserica, cu lucrurile personale. Asta o poţi face, dacă eşti frustrat, postând un ID fals, cu date şi poze care nu te reprezintă. Nu cred că a încerca să aduci un strop de moralitate pe internet e un păcat. Ca să nu mai vorbesc de multe persoane care nu îndrăznesc să comenteze văzând că profilul este al unui preot. Nu blestem pe nimeni pentru o critică temeinică. De rugat, cu siguranţă mă rog, dar de făcut rău cuiva, departe de mine.

Aşadar, se deschide pagina, citeşte, îi place, vizionează profilul şi…….pană. Repede afară după pagină că e scrisa de preot şi dacă…….. . Unii preferă să-mi transmită comentariile face to face, ca să vadă toată lumea ce au avut ei de zis.

Închei pentru că aţi prins idea. Eu, slujitor al altarului, pentru că aşa a rânduit Dumnezeu să trăiesc în acest secol al internetului, încerc să pătrund în mintea oamenilor spre cercetarea sufletelor chiar şi pe această cale oferită de spaţiul virtual, în limita bunului simţ. Poate că veţi citi această postare şi veţi înţelege că un preot nu are râie şi că poate fi abordat omeneşte în descoperirea ori lămurirea unor probleme ce ţin de parte spirituală, de familie, istorie de civilizaţie.

Fireşte că am să continui lucrarea mea pastorală chiar şi în lumea internetului cu speranţa că poate vor îndrăzni mai mulţi să comenteze, să întrebe, să răspundă, să ceară şi să ofere informaţii necesare relaţiilor interumane fireşti bazate pe bun simţ şi respect. Dacă cineva mai crede că un preot are râie şi trebuie să stea departe, să stea fără frică, cel puţin pe internet nu se ia.

ARDE-TE-AR FOCUL

2011-10-08T15:56:00.000+03:00

Ce bine că sunt anumite lucruri în viaţa asta care să ne mai aducă aminte şi de viaţa viitoare. E adevărat că momentele sunt rare, în special cele bune, dar sunt momente care situaţia limită ne aduce aminte de clipa trecerii dincolo şi de ceea ce ar putea să se întâmple acolo.

Acum trec repede la miezul problemei şi vă spun, în special celor care nu trăiesc la ţară, că de aici lucrurile se văd altfel. Repeziciunea cu care se succed anotimpurile este vizibilă ceas de ceas, la oraş e mai greu, iar starea pe care o produce această ciclicitate este o stare de uimire dacă nu chiar de angoasă .

Bunăoară ieri a fost foarte cald, azi destul de frig. Ieri am făcut cunoştinţă cu focul. Până azi nu m-a interesat în mod special focul, dar ieri, când am făcut cunoştinţă la propriu cu viclenia lui am căutat să văd ce este el cu adevărat. Am căutat şi aproape că era să mă încur decât să mă descurc. Definiţiile focului sunt ambigue şi numeroase. În primul rând că nu prea i se acordă o stare anume. Unii zic că e stare gazoasă, alţii că ar fi plasmă, ba chiar i s-a acordat o stare personală numită „stare flogistică”. Părerile sunt împărţite iar ecuaţiile ce conţin ionizări mă depăşesc. Apoi se spune că focul, alături de pământ, apă şi aer constituie elementele ce stau la baza ce lucrurilor înconjurătoare. Despre partea cu Prometeu care fură focul din Olimp nu mai are rost să discutăm că deja e legendă de 2000 de ani.

Aşadar ieri am fost pe câmp să dau foc la resturile vegetale. Un hectar de vegetaţie uscată şi tocată a ars într-o oră şi ceva. Deşi terenul fusese bine pregătit limbile focului căutau avide să depăşească graniţa impusă, căutând să evadeze spre celelalte terenuri. Focul se înmulţeşte extraordinar de repede. Parcă ar avea o inteligenţă luciferică. Nu doresc să simţiţi vreodată dogoarea infernală a unor flăcări ce lăsau în urma lor un pământ negru fumegând ici acolo. El are într-adevăr o calitate de netăgăduit. Focul curăţă tot ce întâlneşte în cale, chiar dacă asta înseamnă o factură costisitoare de multe ori. Nu lasă în urmă nimic.

Şi cum ieri am inhalat fum cât pentru juma’ de viaţă m-am gândit la focul iadului. Ştiţi, acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Iadul este locul unde focul nu se stinge. Explicaţia părinţilor bisericeşti spune că focul acesta care nu se stinge este focul conştiinţei, este viermele neadormit care roade conştiinţa în veşnicie. Cred că e cumplit să fii la locul de pedeapsă, să vezi de acolo pe alţii în paradis. Atunci încep arsurile conştiinţei, exemplu grăitor pilda bogatului şi a săracului Lazăr. Un duhovnic ce încerca să-l lămurească pe un creştin care lua cam în zeflemea treaba cu focul iadului, a făcut cu acesta un experiment. L-a pus cu palma deasupra unei lumânări şi l-a rugat să stea cinci minute. După câteva secunde omul a urlat, învins fiind de arsura flăcării. A înţeles pe propria-i piele că dacă aici nu poate sta nici un minut în bătaia focului, o veşnicie este de neimaginat să rabzi.

Eu am terminat treaba în bune condiţii, evident destul de înnegrit şi afumat. Nu am terminat însă cu gândurile la focul iadului. Flăcările au fost o lecţie bună. Nu ştiu câţi se vor tângui acum în flăcările iadului. Nici nu vreau să mă gândesc la vacarmul vaietelor din locul acela. În viaţă trebuie să acţionezi în aşa fel încât să nu te arzi. În cealaltă viaţă cu atât mai mult nu ne dorim să ardem într-un foc care nu mistuie. Pentru care motiv când mai auziţi sau folosiţi expresii de genul „arde-te-ar focul” să vă gândiţi de două ori ce trebuie spus ori ce vă doriţi cu adevărat.

CEL MAI FABULOS CONCERT

2011-10-04T12:17:00.000+03:00

Deşi mă hotărâsem de câteva zile să am o postare pe această temă, lipsa timpului a făcut ca abia azi să materializez gândurile ce aşteptau cuminţi în folderul special al creierului să fie ordonate în frazele ce ar trebui să compună câteva rânduri despre cel mai fabulos concert al tuturor timpurilor.

Întâi de toate, ca să lămurim un aspect, nu sunt un desăvârşit muzician, un expert al genului. Dar prin formarea profesională şi orele de teorie şi practică muzicală, pentru faptul că lucrez şi cu muzica nu pot spune că sunt străin de portativ, de note şi de ceea ce înseamnă un cor bine pus la punct.

Nu cred că există în această lume, excluzând pe cei care s-au născut cu probleme de auz şi care cred că au un simţ tactil al muzicii desăvârşit, nu cred că există persoane care să nu fi ascultat vreodată muzică ori persoane care să nu fi fredonat măcar o melodie. Muzica, după cum spune Beethoven, „este graiul sufletului. Ea stârneşte în noi, nu instinctele, ci gândurile cele mai profunde”.

Nu aş dori să vorbesc despre genuri muzicale şi parcă nu aş vrea să discut nici despre gusturile muzicale, chiar dacă acestea de multe ori, în ultimele decenii au degenerat sub presiunea câştigului de bani luând naştere chiar şi o aşa zisă industrie muzicală.

Eu doream altceva să vă spun. Pământul din străfundurile sale şi până la cel mai înalt vârf vibrează într-un concert fabulos având o orchestră perfectă şi un Dirijor inegalabil. Folosindu-se de sunete, de la cel mai grav sunet, perceput de ureche în 32 de vibraţii pe secundă şi până la cel mai înalt perceput cam la 9000 de vibraţii pe secundă, pământul concertează fără întrerupere. Mijloacele moderne de măsurare a sunetelor ne arată linia melodică a unui cutremur, a unui tsunami, a avalanşei şi a ploii. Oceanele, mările şi apele concertează şi vietăţile ce se găsesc acolo formează un alt cor. Suprafaţa planetei este un concert uriaş desfăşurat pe multe scene, este un cor împrăştiat pe toate meridianele mergând chiar până în văzduh. De multe ori percepem acest lucru ca pe un zgomot, dar dacă cineva ar reuşi să armonizeze aceste sunete, probabil că am avea ce mai tare melodie din lume, la propriu şi la figurat.

Bach spunea că „muzica este o armonie agreabilă în onoarea lui Dumnezeu şi desfătarea permisă sufletului”. Întru-un fel noi, slujitorii bisericii spunem că gâtlejul este un instrument la care cântă inima. Chiar şi cei care cântă la instrumente nu fac altceva decât să execute ceea ce a simţit inima celui ce a compus respectiva melodie, transpunându-o într-un portativ. În cer îngerii cântă, pe pământ oamenii se roagă şi cântă. Apostolul Pavel spunea „mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea”. Sunt oameni care nu sunt în stare să lege trei fraze din cauze multiple dar pot amuţi un milion de oameni prin cântare.

Specialiştii vorbesc despre alteraţii muzicale şi despre caracteristici ale sunetului, dar majoritatea oamenilor nu se gândesc la termenii tehnici lăsând sufletul să vibreze şi mintea să sclipească atunci când ascultă sau participă la un cântec.

Poate că m-am lungit cu vorba. Când aveţi timp ascultaţi muzica pământului, glasul copiilor, al tinerilor, al bătrânilor, glasul păsărilor şi al animalelor, glasul frunzelor şi al vântului. Muzica noastră se înalţă şi se răspândeşte nevăzut în tot universul. Poate vreodată, lepădând trupul neputincios ne vom putea întâlni cu vocile noastre şi a celor de lângă noi. Toate se vădesc la Dumnezeu care ascultă glasul pământului şi a celor ce sunt din pământ şi pe pământ tot timpul rugători şi participanţi la cel mai fabulos concert al tuturor timpurilor.

VACCINUL ANTIORICE

2011-09-28T15:35:00.000+03:00

Că trăim într-o societate bolnavă nu mai e un secret pentru nimeni. Economia mondială este bolnavă, oamenii sunt bolnavi, pământul este îmbolnăvit de resturile celor bolnavi, de deşeurile economiei bolnave. Toată lumea caută antidotul miraculos care să revitalizeze un colos cadaveric ce aşteaptă o transfuzie de viaţă pentru a mai putea rezista un pic în încercarea de a nu face nimic concret şi demn de laudă în istoria omenirii.

„Numai făcând sport în fiecare zi poţi muri sănătos”. E un proverb răstălmăcit sau mixat cum se spune azi. Ideea este că indiferent ce ar face omul de moarte nu poate scăpa, asta doar aşa ca o aluzie pentru cei care se tem de sfârşitul lumii fără să se gândească că trebuie să vină sfârşitul personal, că doar nu împărăţeşte nimeni pe aici.

Dar cum lumea zice că „speranţa moare ultima” trebuie să ne gândim la soluţiile alternative pentru a contracara boala. Practic fiecare se doftoriceşte cum ştie mai bine. Unii fac sport, alţii mănâncă mere, unii se spală pe mâni de 30 de ori pe zi, alţii s-au făcut vegetarieni, unii nu mănâncă nici măcar fiert, alţii se folosesc de 100 gr. de tărie ori vin roşu. Fiecare cum ştie mai bine. Alţii mai ipohondri au farmacie acasă, pastile de toate felurile pe culori şi mărimi de folosinţă pentru o simplă rinoree(muci) până la cancer în stadiu de metastază. Cică e bine să le ai acolo că nu se ştie.

Toamna începe nebunia vaccinurilor antigripale pe rădăcini şi tulpini de virus. Stresul că virusul suferă mutaţii şi că degeaba îl faci, epidemia şi inevitabila pandemie. Ştiţi şi voi că apar la televizor cu litere mari scrise pe sus şi pe jos pe fonduri galbene, albastru şi roşii. E nenorocire. Vezi stele verzi.

De boala economie nu vreau să vorbesc că nu ştiu dacă există cu adevărat sau simptomele sunt induse. E problema altora să descopere acest lucru.

Treaba este că unii nu ştiu ce să mai facă. Sunt dezorientaţi. Ce să ceară la magazin ca să fie şi ieftin şi sănătos, că la televizor a auzit că excesul de zahăr, sare, ulei, alcool şi grăsimi indiferent de preţul lor dăunează grav sănătăţii. Unde pui că trebuie să mai respecţi mesele principale ale zilei, care or fi alea, că ori te îngraşi ori slăbeşti ori te îmbolnăveşti. Oricum, dacă nu ai fructe şi legume poţi lua nişte pastile, sunt o grămadă, care se iau fără sfatul medicului că sunt supliment alimentar.

Bun. Deci dacă la magazin nu ştii ce să mai ceri, la medic e coadă, la spital nu e loc mai rămâne biserica. La biserică vin oameni şi cer lui Dumnezeu diverse, de la câştigul la loto până la serviciu peste hotare. Scriptura zice „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. Ceea ce înseamnă că la biserică poţi cere mântuire, poţi cere sănătate trupului pentru a fi apt de muncă în încercarea de a câştiga pâinea cea de toate zilele, poţi înţelepciune, iertare, pace şi pază în tot lucrul cel bun. Restul are Dumnezeu grijă, câtă vreme omul nu cade în deznădejde .

Aş închei cu ideea că oamenii trebuie să aibă încredere în cei care le poartă de grijă. Cei din ştiinţa medicinii fac tot posibilul să ne poarte de grijă, pământul rodeşte cât poate să ne dea hrană, Biserica se roagă cu precădere pentru cele ale sufletului. Oamenii trebuie să-şi trateze sufletul şi mintea pentru a ajuta trupul şi planeta. Indiferent câte medicamente vom lua nu vom fi complet vindecaţi dacă avem conştiinţa încărcată şi sufletul bolnav. Vaccinul antiorice nu există. Dar cât timp există credinţă şi ea se manifestă prin faptele ancorate în nădejde şi iubire nu trebuie să ne fie frică.

DUMNEZEU SA-L IERTE!

2011-09-26T11:49:00.003+03:00

Nu cred să fie cineva care să citească această postare şi să nu fi fost măcar odată în viaţă la o înmormântare. Poate că nici nu veţi citi postarea până la capăt, considerând că nu e un subiect de actualitate deşi legea firii şi cuvântul Scripturii ne spun că „plata păcatului este moartea” şi automat nefiind om care să nu greşească nu există om care să nu moară, asta însemnând că ceva mai actual ca moartea nu există. Ne convine sau nu trebuie să murim că asta-i viaţa.

În general oamenii se salută între ei cu diverse formule, nu le număr că nu are rost. La ceasul de pe urmă, mai precis imediat după ieşirea sufletului se spune „ Dumnezeu să-l ierte” ori mai târziu un pic „Dumnezeu sa-l odihnească”.

Unii, cu mai multă sau mai puţină credinţă ori ştiinţă zic aşa: „da' ce îl obligaţi voi pe Dumnezeu sa-l ierte” ori şi mai întâlnita expresie: „îl mai iartă Dumnezeu după câte a făcut”? Atunci nu le poţi răspunde că nu e momentul potrivit pentru o polemică şi nici la chiolhanul de la pomană, ci după oareşce timp cu tact şi înţelepciune. Şi zic asta pentru că cei care neagă posibilitatea iertării sunt de multe ori primii care se aşează la masa de pomană şi în amintirea celui drag înfulecă cu falsă pioşenie bucatele încercând să cureţe lacrimile de crocodil ce s-au pus în gât, cu licori colorate şi transparente. Să mă iertaţi, dar din nefericire am fost nevoit să mai văd câteodată şi aşa ceva.

Revenind la partea mai serioasă doresc să vă spun că nimeni nu forţează pe Dumnezeu să ierte pe vreunul din cei adormiţi, că nu se pune problema morţii, deoarece moartea nu este decât un fizică. Cu siguranţă că nu-L forţăm pe Dumnezeu. Dar poate cine să spună clar şi răspicat că Dumnezeu care este iubire nu poate face acest lucru. Nu poate el ierta pe cel ce a părăsit această lume după voia sa? Nu poate asculta El rugăciunile noastre pentru cei plecaţi dintre noi? Spune Scriptura aşa: „toate câte cereţi în numele Meu să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea”. Şi atunci cine mă opreşte pe mine ca să nu fac această rugăciune scurtă pentru cel adormit şi care zice „Dumnezeu sa-l ierte”. Dacă te uiţi atent, chiar spui că Dumnezeu este cel care iartă, că nu zic Dumnezeu sa-l ierte cum vreau eu.

În general, aşa cum spuneam şi despre slujba nunţii, la slujba de înmormântare oamenii nu participă efectiv la ceea ce se petrece în biserică. Slujba de înmormântare nu este una tristă ci una plină de speranţă. La slujba de înmormântare se aduce aminte de înviere, de sfinţi, de odihnă, de veşnică odihnă. Oamenii din ignoranţă stau pe afară până la terminarea slujbei şi cu ochelarii fumurii merg până la groapă, ca într-un exerciţiu forţat, lipsit de pioşenie dar îmbrăcat într-o decenţă rece.

Probabil că la mine, fiind preot, acest sentiment de trăire a morţii este unul amplificat, ori unul normal şi atrofiat la ceilalţi creştini. În fine. La sutele de înmormântări la care am participat am reuşit să văd dincolo de îngustimea gropii. Acolo am văzut ceea ce spune proorocul, am văzut egalitatea. Acolo nu este bogat, sărac, tânăr, bătrân, ostaş ori împărat. Acolo toţi sunt egali. Şi egalitatea îşi arată supremaţia la câţiva ani, când se mai face câte o deshumare şi nu se mai văd hainele strălucitoare ce odinioară au îmbrăcat falnicul trup al mândrului om. Toate sunt ţărână.

În clipele vieţii în care omul se află în putere uită de moarte şi nu-i pasă de iertare. Târziu, cine apucă bătrâneţea, se regăseşte acest sentiment. Când oamenii realizează că nu mai au scăpare caută iertarea. Unii o primesc încă de aici, prin grija lor. Alţii aşteaptă rugăciunea noastră şi marea milă a lui Dumnezeu ce izvorăşte din iubire dar se manifestează prin dreptate. Niciodată să nu puneţi la îndoială puterea rugăciunii făcute din credinţă chiar dacă e vorba despre cei adormiţi. Noi strigăm şi Dumnezeu îl iartă.

TE-AI CASATORI CU TINE?

2011-09-22T10:52:00.000+03:00

Nu cu mult timp în urmă am abordat o temă din două unghiuri diferite şi spre bucuria mea, citind şi alte bloguri, am constatat că şi alţii au avut această dorinţă de a înţelege cât mai bine rostul căsătoriei, mai ales din punct de vedere creştinesc, într-o societate în care individul(căci nu se pune problema de persoană) doreşte să-şi trăiască viaţa după bunul plac în compania unui(unei) fiinţe de care să se folosească uneori pentru căratul sacoşelor, bătutul covoarelor, mâncare caldă ori…ştiţi voi.

La prima vedere ai spune că de fapt asta e viaţa normală, că aşa se întâmplă peste tot. Jumătate din afirmaţie este corectă, aşa se întâmplă peste tot, dar nu este normal. Pentru care motiv azi vreau să vă provoc, dacă aveţi demnitatea să comentaţi chiar şi anonim, la o discuţie pe următoarea temă speculativă: te-ai căsători cu tine?

E simplu. Trebuie să fii sincer şi să te gândeşti că ar exista persoana de sex opus care să-ţi semne 100% la caracter, gândire, sentimente, la tabieturi, la pofte şi dorinţe şi la tot ce se poate numi şi gândi mergând până la asemănarea fizică în limitele acceptate. Bun. Dacă ar exista o astfel de persoană te-ai căsători cu ea. Adică te-ai căsători cu tine în varianta sexului opus?

Mă îndepărtez un pic şi trec în partea teologică pentru o frază şi vă reamintesc că Dumnezeu după ce l-a creat pe Adam a zis că nu e bine să fie singur şi a creat-o pe Eva să-i fie spre ajutor şi i-a binecuvântat spre naşterea de fii. Apoi se cunoaşte bine că Dumnezeu a binevoit ca dragostea să poată fi împărtăşită cu altcineva, ca în sânul Sfintei Treimi. Un solitar nu poate iubi, ori dacă iubeşte se iubeşte doar pe sine devenind un narcisist opac în primirea şi dăruirea dragostei.

Taman de aceea am purces la această temă ştiind că unii sunt pretenţioşi rău când e vorba de celălalt mergând chiar până la a gândi că e posibil ca nici pe sine să nu se fi putut suporta dacă s-ar fi căsătorit cu dublura sa.

Evident că au existat filme de tot felul cu universuri paralele, cu întâlnirea dublurilor, filme cu bărbaţi schimbaţi în femei şi invers, dar cred că a te căsători cu cineva care să-ţi semene până la ultimul gând ar fi o pedeapsă/binecuvântare care merită un moment de reflecţie ştiut fiind faptul că totdeauna găsim câte ceva de reproşat celor de lângă noi şi să ni se reproşeze cu aceeaşi măsură. Se întâmplă peste tot şi nu putem nega asta.

Aşadar, ca să nu mă lungesc cu vorbă lungă, aş îndrăzni să fiu curios dacă v-aţi înţelege cu cineva care să vă dubleze la perfecţie, dacă puteţi împărţi totul gândind la fel, dacă aţi cunoaşte că ştie tot ce gândiţi, dacă aţi reuşi să nu vă certaţi de loc dacă aţi conştientiza că aveţi în faţă o oglindă ce vă arată toate calităţile şi cele mai fine defecte.

OAMENI COLORATI

2011-09-14T19:26:00.000+03:00

Recunosc că sunt o grămadă de domenii unde sunt „ pe dinafară”. Adică abia dacă am habar „cu ce se mănâncă” cum se spune în jargon. Şi e normal să fie aşa pentru că omul este limitat în cunoaştere, pe de o parte, iar pe de altă parte nu văd la ce mi-ar folosi să ştiu o grămadă de lucruri în toate domeniile câtă vreme viaţa e aşa scurtă şi nu îţi oferă răgazul necesar de a aplica tot ce ştii.

Bunăoară azi voi încerca să vorbesc despre culori. Ce culoare îţi place? Contează ce culoare îţi place ori îţi schimbă viaţa în vreun fel acest lucru? Pe mine cromatica mă lasă rece. Personal nu cunosc multe despre culoare. Văd şi eu peste tot culori şi culori. Poate că uneori nu văd bine şi zic asta că unele lucruri care ar trebui să fie roze parcă par maro ori gri.

Am auzit că omul percepe prin vreo trei conuri de lumină doar trei culori, verde, roşu, albastru. Acestea combinate undeva în creier, pe o paletă ţesută din neuroni, se combină prin a ne reda nouă restul de culori aşa cum le percepem şi le denumim.

Aproape toată lumea ştie că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Mulţi se rezumă a spune că e vorba de chipul trupesc, alţii duhovnicesc, alţii că e o combinaţie. În afara acestui lucru mai ştim că oamenii, cel puţin la această oră, mai sunt clasificaţi şi după culoarea pielii, care nu este relevantă decât din punct de vedere al statisticilor şi studiilor de tot felul. Din punct de vedere creştinesc şi omenesc indiferent de culoarea pielii suntem la fel.

Personal aş fi dorit o extra opţiune, fără să judec în vreun fel lucrarea dumnezeiască ca incompletă, vai de păcatele mele. Aş fi dorit ca oamenii să se coloreze atunci când mint, când fură, când cad în păcatul desfrânării, al iubirii de argint şi a altor păcate. Şi spun asta pentru că sunt oameni care într-un fel vorbesc cu tine pe faţă şi altfel te discută pe la spate. Pentru fiecare păcat o culoare pe faţă ori pe mâini ca să fie la vedere. Ca în Pinocchio cu crescutul nasului la fiecare minciună. Şi aşa ai şti că cel cu care vorbeşti nu te minte, nu are gânduri ascunse. Şi chiar dacă e să greşeşti, că nu e nimeni perfect, fuga repede la mărturisire, ca să te cureţi. Că la fel facem şi cu mâinile, ne murdărim, repede la chiuvetă. Probabil că faţa noastră nu ar fi avut o culoare anume, poate chiar un mozaic cu forme neregulate, în funcţie de gravitatea păcatului.

Poate că acest exerciţiu de imaginaţie v-a pus niţel pe gânduri. Cred că ar fi foarte deranjant şi ruşinos să ştie toată lumea ce ai pe suflet şi în minte. Într-un fel se poate să fim coloraţi pe interior, că altfel nu văd cum există oameni cu feţe senine dar negri la suflet.

Exclusivitatea amestecului de culori îi revine lui Dumnezeu. Scriptura spune „cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ.” Iezechiel 1, 28

Şi aş dori să vă mai spun ceva. Poate că nu ne colorăm la faţă când săvârşim răul, dar haina albă a botezului se umple zilnic de mâzgălelile păcatelor noastre multicolore. Dumnezeu ne-a dăruit-o curată şi luminoasă pentru a ne prezenta cu ea la masa care se va pune pentru cei chemaţi şi trebuie păstrată şi curăţată ori de câte ori noroiul ce sare din mocirla poftelor o pătează.

TAINA VESELIEI

2011-09-08T14:31:00.001+03:00

De vreme ce postarea anterioară a primit şi calificativul „distractiv” de vreo două ori înseamnă că trebuie să trec un pic la un ton mai sobru, asta deşi tonul de dinainte era de fapt o exprimare tristă printr-o mimă veselă a unei realităţi îmbrăcate în haine de sărbătoare de la second hand.

Aşa că plecând la drum cu o abordare mai serioasă ţin să vă readuc aminte că necazurile pricinuite de căderea în păcat a protopărinţilor noştri Adam şi tristeţea pierderii raiului au fost îndulcite de Dumnezeu prin două binecuvântări de bucurie, însoţirea bărbatului cu femeia şi naşterea de prunci. Asta dacă nu punem la socoteală făgăduinţa unui Răscumpărător în persoana Mântuitorului, care reprezintă bucuria deplină a regăsirii raiului prin mântuire. Şi pentru că nu vreau să trec într-o teologie mult prea adâncă doresc să vă spun că bucuria însoţirii bărbatului cu femeia, după lege, se numeşte astăzi cununie , nuntă sau căsătorie. Această sfântă taină, că aşa e numită de apostolul Pavel, reprezintă legătura lui Hristos cu Biserica, o legătură bazată pe iubire şi ocrotire, asta pentru că bărbatul trebuie să-şi iubească femeia ca şi Hristos Biserica, ca pe însuşi trupul său iar femeia trebuie să-l iubească şi să se teamă de bărbat cu aceeaşi tărie cu care-l iubeşte pe Dumnezeu şi se teme de puterea Lui.

În practică lucrurile nu prea stau azi cum scrie la Carte, deoarece influenţa laicului şi a diverselor situaţii în taina nunţii şi în sânul familiei au făcut ca nunta să devină un eveniment monden şi familia locul unde se spală ţoalele şi se aruncă lăturile. Nu generalizăm că nu e aşa peste tot.

Taina Cununiei este una a veseliei, a bucuriei, dacă e să o comparăm cu taina Mărturisirii care este mult mai sobră. Cununia este precedată de Logodnă, o slujbă ce înainte se săvârşea separat de nuntă şi era un fel de promisiune, de legământ înaintea lui Dumnezeu că tinerii se vor păstra unul pentru celălalt pentru timpul nunţii. Azi logodna se săvârşeşte alipită de cununie şi este momentul în care tinerilor miri li se pun inelele pe degete, inele care prin forma lor rotundă reprezintă dragostea neîntreruptă ce trebuie să existe în sânul celor care vin să ia binecuvântarea nunţii pentru toată viaţa lor după care se citeşte o rugăciune în care se regăseşte rostul inelului în viaţa unor persoane din Sfânta Scriptură şi folosirea lui în anumite momente ale vieţii.

Slujba cununiei este una de o frumuseţe divină. Rugăciunile redau o paletă largă de familii biblice binecuvântate de Dumnezeu de-a lungul mileniilor. Rugăciunile amintesc pe părinţi, pe naşi şi pe nuntaşii ce participă la fericitul eveniment, când aceştia participă, deoarece cu regret reamintesc că din nefericire de multe ori chiar părinţii mirilor nu stau de faţă la această mare taină, îndeletnicindu-se cu invitaţii cărora le acordă o atenţie deosebită pentru a nu supăra pe vreunul din celălalt neam.

Cântările cununiei sunt vesele şi duhovniceşti totodată, Evanghelia de la Ioan redă prima minune publică a lui Hristos făcută prin Maica Domnului. Invitaţii se hlizesc la amintirea schimbării apei în vin şi de multe ori depăşesc măsura bunului simţ când preotul cu paharul binecuvântării („paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” Psalmul 115-4, oferă mirilor prin paharul comun, pe de o parte, bucuria şi veselia nunţii, iar pe de altă parte, unirea într-un cuget şi viitorul comun al mirilor pe care ei îl vor avea împreună, beneficiind de aceleaşi bucurii şi aceleaşi necazuri. Plus că în perioada primară a creştinismului mirii se împărtăşeau, cununia săvârşindu-se după Sfânta Liturghie, nefiind condiţionată de prezenţa la vreun local la o anumită oră.

Evident că punctul culminant este punerea cununiilor, moment în care naşii, ca părinţi spirituali, „ajută” pe preot în lucrarea încununării celor doi miri. Şi cu siguranţă cununile reprezintă cununile de flori din primii ani de creştinism care se puneau pe capetele mirilor şi pe care le purtau cu bucurie o săptămână. Cununiile se mai pot numi coroniţe şi nicidecum „pirostrii” cum spun aşa-zişii cunoscători ai obiceiurilor false lipite de slujbele bisericeşti, adică acele persoane care-ţi spun să-l calci pe picior pe partener la nuntă, să dai cu orez, cu bomboane, să iei piedica mortului şi să faci alte bazaconii pentru că ştiu ei că „ aşa e bine”. Să-mi fie iertat, ei nici măcar semnul crucii nu-l fac corect, dar…. .

Nu vreau să mă lungesc. Dar trebuie să amintesc că solemnitatea tainei cununiei este îmbogăţită de rugăciunea Tatăl Nostru şi de dansul ritualic al bucuriei nunţii cu cele trei cântări binecunoscute de alte rugăciuni şi ectenii în care cererile mustesc de bucurie speranţă şi binecuvântare.

Nu ştiu dacă vă e de vreun folos această postare la care ar fi trebuit să mai vreo câteva pagini pentru a fi pe gustul meu. Nădăjduiesc însă că măcar acele persoane care citesc pe aici vor conştientiza care este rostul căsătoriei. Oamenii trebuie să se înveţe că nu e bine să trăieşti în curvie, că a „te lua” şi a trăi împreună nu înseamnă nuntă. Oamenii trebuie să realizeze prezenţa la nuntă, la slujbă, este una a comuniunii cu noua familie creştină, cu ceea ce a hotărât Dumnezeu şi actul de prezenţă trebuie să fie unul a bucuriei decente. Ba mai mult familia trebuie să pună în vedere şi cameramanilor, băieţilor cu bradul, a celor cu plosca, (că asta e, nu poţi să-i dai afară) să fie decent îmbrăcaţi şi să nu deranjeze cu munca lor. Deoarece şi preotul poate face acest lucru, personal îl fac, dar trebuie şi sprijinul celor implicaţi. Nuntaşii şi mirii trebuie să ştie că Dumnezeu a făcut-o pe femei din coasta lui Adam, de la mijloc. Deci nu a luat nici din cap pentru ca femeia să nu se suie în capul bărbatului şi nici din picioare pentru a nu fi călcată în picioare. Prin nuntă se anulează pluralul cei doi devenind un trup în încercarea de a deveni un cuget prin marea milostivire a lui Dumnezeu. Nunta devine astfel o taină a veseliei şi a bucuriei de a trăi într-o lume în care familia adevărată a devenit un veritabil giuvaier.

CASA DE PIATRA

2011-09-07T16:16:00.000+03:00

Subiectul de azi face obiectul unei expresii care mă deranjează destul de mult. Ea un stereotip verbal hilar şi penibil care se foloseşte într-un moment festiv ce marchează începutul vieţii într-o nouă familie a două persoane, bărbat şi femeie, care uniţi prin legătura magică a iubirii primesc urarea seacă a „casei de piatră” într-o ciocnire scurtă de pahare multicolore ţinute în mână de şirul celor care se pupă scurt, pentru poza, emoţionaţi vizibil de darul ce trebuie să-l pună în plic la terminarea chiolhanului.

Şi chiar dacă o să primesc comentarii contra afirmaţiilor mele şi a modului meu de gândire merg mai departe şi spun că la noi casele de piatră sunt deseori confundate cu cavourile, locurile acelea reci şi deseori împopoţonate, unde cred unii că îşi petrec veşnicia, uitând că de fapt acolo este locul unde se petrece transformarea trupului în pământ şi că de fapt sufletul este cel care tinde spre veşnicie.

De bună seamă că şi eu făceam odată această urare. Şi am primit la rândul meu această urare. Să treci pe la câteva sute de persoane şi să-ţi spună „casă de piatră” e dovada unei răbdări destul de mari, e ca şi cum ai fi nevoit să asculţi o bandă de casetofon blocată pe trei cuvinte. Şi dacă nu ştiţi care este motivul acestei urări, vi-l spun eu cât aţi spune peşte.

Majoritatea celor care merg la o nuntă evită biserica. Mulţi vin direct la masă, iar cei care mai merg cu nunta, cât se săvârşeşte slujba Tainei Cununiei stau pe afară, se uită pe pereţi, fumează o ţigară, discută cu lăutarii, vorbesc la telefon şi se uită la ceas. Unii, mai intră câte puţin în biserică şi fac câte o glumă de creştin certat cu Hristos, hlizindu-se la paharul binecuvântat ori la cum stau cununiile pe capul mirilor deoarece le aduce lor aminte de vreun domnitor cu care s-au cunoscut prin şcoală.

Dacă oamenii ar veni la slujba Cununiei şi ar asculta cu mare atenţie, ar găsi următoarele cereri ale ecteniei: „pentru robii lui Dumnezeu care acum se însoţesc unul cu altul prin taina nunţii, şi pentru mântuirea lor; pentru ca să fie binecuvântată nunta aceasta ca şi aceea din Cana Galileii; pentru ca să se dea lor viaţă cumpătată şi naştere de prunci buni spre folos; pentru ca să se veselească ei la vederea fiilor şi a fiicelor lor; pentru ca să li se dăruiască lor bucuria naşterii de prunci buni si purtare fără de prihană in viaţă; pentru ca să li se dăruiască lor şi nouă toate cererile către mântuire; pentru ca să fie izbăviţi ei şi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului sa ne rugam.” Iată urări adevărate, creştineşti, de suflet, nu „casă de piatră” şi la revedere.

Ce să vă mai spun. Poată că altă dată am să vă vorbesc despre nuntă mai explicit, deoarece azi am vrut să nuanţez un pic urarea devenită tradiţională pentru tinerii căsătoriţi, asta în cazul în care poate mai mergeţi pe la vreo nuntă şi doriţi să fiţi originali şi creştini totodată în modul în care faceţi urarea. Şi să ştiţi că nu vă învăţ de rău. Gândiţi-vă că aproape toţi vin la nuntă şi vă fac urarea menţionată şi un mic cadou de casă nouă un serviciu de cafea. Nici nu vreau să mă gândesc ce poţi face într-o casă de piatră cu 50 de seturi cu ceşti multicolore. Piatra poate reprezenta durabilitatea dar poate exprima duritatea şi răceala.

Nu ştiu dacă mirii pe la ale căror nunţi am mai fost de ceva vreme au luat în seamă urările mele şi dacă are vreo relevanţă pentru cineva ce urez eu. Dar eu ştiu că ceea ce urez vine din experienţa vieţii mele de familie, din experienţa anilor de pastoraţie şi nu în ultimul rând din ceea ce învaţă Scriptura ca şi cuvânt a lui Dumnezeu.

COMPOT SI LEMNE DE FOC

2011-09-06T10:40:00.001+03:00

Dacă v-aţi săturat de roşii cu brânză, potrivit postării anterioare, am considerat de cuviinţă să vă ofer un desert duhovnicesc pe bază de fructe, că ele sunt tot lucrare dumnezeiască şi rod bun menit să îndulcească amărăciunea zilnică a traiului piperat şi arzător al zilelor fripte pe care le trăim.

Probabil că deja văzură-ţi pozele de mai sus şi că v-aţi întrebat ce o fi cu ele, de unde această antiteza, această proiectare

antinomică ce zgândără ochiul şi tulbură mintea odihnită.

Şi iată explicaţia. De bună seamă că cei care mai au frumosul obicei de a mai veni pe la biserică ori plăcutul şi folositorul obicei de a mai citi prin Scriptură, au întâlnit pe acolo, măcar odată, expresii luate şi în viaţa de zi cu zi şi transformate în proverbe ori zicale cu largă aplicaţie şi bogat conţinut.

În evanghelia lui Matei, în capitolele III Şi VII întâlnim cuvintele lui Ioan Botezătorul respectiv ale Mântuitorului Hristos care fac referire la copaci ori pomi, care după felurile lor, ca şi oamenii, sunt buni ori răi, cu roadă bună ori fără rodire. Ioan zice „iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” şi Mântuitorul spune „aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” Şi nu trebuie să cauţi departe acest lucru. Eu l-am găsit fizic la mine în grădină, după cum arată şi pozele. Piersicul atârnă de fructe cu crengile la pământ după ce a trecut printr-o mare vijelie iar salcâmul e pregătit de foc pentru că deşi fără roade, neîncărcat adică, a cedat la vânt rupându-se. Şi nu degeaba Mântuitorul a făcut această comparaţie, deoarece în înţelepciunea Sa divină ştie că oamenii sunt la fel. Sunt oameni plini de râvnă şi încercaţi de vânturile ispitelor şi necazurilor care nu se dau bătuţi şi fac roadă de fapte bune şi sunt oameni care cresc falnic ca şi copacii ce nu aduc roadă şi din înălţimea mândriei în care trăiesc încearcă să umbrească pe cei care stau plecaţi la pământ ca într-o închinare de mulţumire şi de iertare.

Şi asta nu e tot. Ştim bine cu toţii că în pomii buni şi pini de roade se aruncă cu pietre ori se dă cu prăjina pentru a li se lua roadele. Iar ei se scutură şi rabdă şi-şi aduc roada lor şi anul ce vine si în alţi ani suferind cu stoicism şi tăierile crengilor de primăvara pentru curăţirea uscăturilor provocate de seva ce şi-au dat-o pentru a ţine fructele.

Cum cunoşti însă un om după roadele sale? Cum îl apreciezi? Întrebări logice într-o societate în care se trăieşte ca într-o junglă unde copacii sunt falnici şi roadele sunt mici, sterpe sau lipsesc cu desăvârşire. Unii se înfoiază cu frunze bogate crezând că aspectul exterior ţine de foame. Patetic.

Ca să vezi oamenii ce fac roadă bogată nu trebuie să ridici prea mult privirea. Ei sunt mai jos, smerenia şi simplitatea nu-i lasă să se ridice prea mult. Nu vreau să dau exemple pentru că sigur aveţi pe lângă voi aşa ceva. Aş vrea să spun însă că e nevoie să privim altfel copacii falnici. Admiraţia faţă de înălţimea lor trebuie să fie probată în faţa gurii de la sobă. Copacii mari fac zgomot când sunt răpuşi, fac deranj în jurul lor şi sfârşesc într-o cenuşă aruncată pe pământul din care şi-au trăit viaţa. Mulţi oameni „mari” au aceeaşi soartă şi cenuşa ori ţărâna lor este azi călcată în picioare. Oamenii tot de pomul mic şi plin de roadă îşi aduc aminte. Fiecare îşi aduce aminte de un pom al copilăriei din care s-a înfruptat de fructe alături de cei dragi.

În încheiere revin la compotul din titlu. E o plăcere să guşti roadele unui pom ce şi-a dus la îndeplinire menirea, asemenea unui om care revarsă din inimă dulceaţa experienţei de viaţă trăite în Hristos, o dulceaţă ori un compot dacă vreţi, materializate în amărăciunea vieţii de zi cu zi.

ROSII CU BRANZA

2011-09-02T17:51:00.001+03:00

Foarte mulţi dintre cititorii acestui blog mă cunosc şi „în carne şi oase”, avantajul lor faţă de cei care nu mă ştiu decât virtual. Dar nu un mare avantaj deoarece în definitiv nu sunt decât un om aproape normal, asta în condiţiile în care nimeni nu e perfect. Cu alte cuvinte am şi idei şi melodii şi mâncăruri preferate, am şi zile senine dar şi mohorâte ca aproape orice om. Pentru care motiv într-un moment de sinceritate cu propria-mi persoană m-am gândit la un aspect al vieţii mele care ţine de cotidian, dar pe care tratându-l ca un act de normalitate nu l-am analizat cum trebuie.

Cât mănâncă un om într-o viaţă? Nici măcar nu am vrut să mă uit pe vreun studiu, că sigur există. Dar în sinea mea m-am îngrozit. Ştiţi că sunt state ale lumii în care sărăcia cauzată de secetă şi proastă organizare a distrus noţiunea de viaţă, pentru că aia numai viaţă nu se mai poate numi. Apoi mi-am pus această întrebare logică, cât mănâncă un om într-o viaţă? Dar asta a urmat unei alte întrebări la care nu am găsit răspunsul ideal, anume pentru care motiv iubesc oamenii această viaţă aşa de mult? Pentru că efectiv oamenii se chinuie realmente pentru a trăi chipurile decent. Aleargă omul toată ziua şi chiar noaptea deseori pentru a câştiga o pâine de pus pe masă, pentru o săptămână de concediu pe an, pentru trei zile de Paşti şi alte trei de Crăciun cu Anul Nou cu tot în care „să se simtă bine”. Ar mai fi munca de o viaţă pentru cei câţiva pereţi şi tabla frumos vopsită care ajutată de patru roţi se transformă în maşina care înghite jumătate din munca prestată de om în viaţă. Şi atunci oare pentru ce vor oamenii să trăiască? Să ajungă bătrâni şi neputincioşi, singuri şi în neputinţa fizică de a mânca ceea ce-şi doresc pentru că nu au voie de la medic? Nu ştiu ce să zic. În fine, trec la întrebarea mai simplă.

Cred că oamenii îngurgitează tone de alimente şi băuturi într-o viaţă. Mii de kilograme de mâncare. O alimentare continuă şi un saţiu greu de potolit. Efectiv ar trebui să ne ruşinăm de cât băgăm în noi într-o viaţă. Uneori, când ne este foame, nu contează ce mâncăm. Când ajungem la saţiu, când ajungem la un anumit stadiu de dezvoltare încep mofturile, fiţele, poftele diverse şi rafinate. Resturile, după cum bine ştiţi, merg toate în acelaşi loc. Dar despre asta nu prea se vorbeşte. E tabu.

Înainte vreme, primii oameni avea hrana la dispoziţie pusă de Dumnezeu prin lucrarea naturii, nu făceau vreun efort. Apoi printr-un efort să zicem minim, pământul le rodea orice aveau nevoie. Mai târziu, după crima lui Cain, pământul nu mai rodea cum trebuie decât celor drepţi, pământul lucrat de Cain şi urmaţii săi nu mai dădea roada cuvenită, păcatul le pustia munca. După Noe omul a persistat în rău şi rodul pământului scădea invers proporţional cu creşterea păcatului în greutate. Nici chiar când au început să mănânce animale oamenii nu se mai săturau. La început nu făceau provizii de nici un fel iar azi îmbuteliem şi conservăm pentru ani de zile. Natura şi-a pervertit firea din cauza acţiunilor nesăbuite a celui care trebuia să-i poarte de grijă, din cauza nesătulului om. Timpurile ne demonstrează că omul nu se mai satură cu nimic iar foamea trupului va fi accentuată de o foame spirituală ce va fi ostoită tot cu falsuri cancerigene, deoarece chiar şi sufletul se poate îmbolnăvi când nu este hrănit cum se cuvine.

Vă spuneam la început că şi eu am anumite plăceri generate de papilele gustative, pe care de multe ori le desfăt cu ceea ce doresc, cum spunem noi atunci când „ne vine apă în gură”. Şi pentru că trebuie să fiu corect până la capăt dar şi pentru că trebuia să am un titlu la postare vă spun că pe timp de vară consum destul de des, fiindcă îmi plac, roşii cu brânză.

POZA DE LA MARE

2011-08-26T17:26:00.000+03:00

În sfârşit. După o lungă perioadă am avut şi eu o juma’ de concediu, pentru că de unul întreg nu am timp şi nu-mi permit. Şi nu vreau să mă vait pentru că ar fi josnic, dacă ţin cont de faptul că unii nu au plecat nicăieri. În postarea de azi am să vă arăt o poză de la mare, un pic mai jos în postare. Poate nu veţi vedea totul din prima dar pe parcurs veţi realiza şi locul unde mă aflu eu în ecuaţia acestei fotografii.

Ştiţi că până acum ceva ani, oamenii făceau poze pe plajă cu ajutorul vreunui aparat cu film, cine avea, ori cu ajutorul fotografilor ambulanţi care de pe o zi pe alta îţi aduceau pozele făcute cu maimuţa, cu cămila, cu voie sau fără voie. Azi lumea se pozează cu aparate „deştepte” ce au pixeli mulţi, cu telefoane mobile ori se filmează ore întregi cu camera de luat vederi pentru a arăta şi lu’ mamaia care a rămas acasă cu grădina şi animalele pe cap muncind de zor pentru ăi de plecară la mare.

Acum pentru că acest blog are un fundament creştin trebuie să ies puţin din sfera brizei şi să vă spun câte ceva duhovniceşte, asta înainte de a analiza poza mea. De exemplu aş dori să vă spun, deşi ştiţi asta foarte bine, că sunt unii care nu cred în Dumnezeu pentru că nu l-au văzut niciodată. Ce poţi să le faci. Asta cred ei şi basta. Chiar dacă psalmistul zice că „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria” ori în altă parte „cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne toate cu înţelepciune le-ai făcut.” Cu alte cuvinte văzând creaţia îţi dai seama de existenţa Creatorului. Ori dacă există scaunul cu siguranţă că există şi meşterul de l-a făcut pe el. Că deşi eu nu am văzut America ori Australia sunt convins că există, că fără doar şi poate şi gândurile există dar nu le-am văzut niciodată. Unii nu cred până nu văd. Poate când vor vedea va fi prea târziu.

Dar să revin la poza de la mare. Ca orice poză de la mare surprinde esenţialul, adică marea, că doar nu vă aşteptaţi ca esenţialul să fie cel sau cei care sunt în mare. Într-o poză cu mai multe elemente în ea, te uiţi să vezi care este personajul principal, subiectul pozei. În fotografia de mai jos să nu mă căutaţi deoarece eu sunt în spatele pozei, fiind cel care am făcut poza. Asta pentru că revenind la cele de mai sus, voiam a vă spune că nefiind în poză nu înseamnă că nu am fost acolo. Ba am fost, deşi nu se vede. Dumnezeu, care nu se vede, cu atât mai mult lucrează în natură pentru a se arăta celor care nu doresc decât să vadă ca să creadă.

Poate nu mă credeţi dar aşa e. Nu apar în poză, dar am fost la mare.

MANASTIREA McDONALD'S

2011-08-15T16:55:00.000+03:00

Să ştiţi că am cântărit destul de mult înainte de a pune această postare pe blog. Şi asta nu de frica cuiva, ci din cauza faptului că poate nu toţi vor înţelege mesajul, plecând de la gândul că poate chiar unii ai iniţiaţi în ale credinţei vor fi contrariaţi.

Cu siguranţă că titlul postării este unul inedit şi poate chiar ciudat, dar citind postarea poate îmi veţi da dreptate. Spun asta în condiţiile în care ţara noastră are o salbă de mănăstiri presărate prin toate zonele, fiecare cu specificul ei, cu florile ei, cu istoria ei, cu viaţa şi vieţuitorii ei. Asta una la mână. Doi la mână avem şi vizitatori de toate genurile. Sunt străini curioşi şi fascinaţi de bogăţia simplă a ortodoxiei, sunt români dornici de reculegere şi recuperare spirituală, sunt români care fac turism şi trec pe la mănăstiri ca pe la orice baraj ori cascadă fără a face vreo diferenţă între ele şi sunt români care se duc pe la mănăstiri crezând că acolo este un loc cu all inclusive non-stop.

V-am trecut în revistă câteva categorii de oameni care fac turism spiritual fără a se îmbogăţi cu vreo cunoştinţă despre Dumnezeu, singura lor avere rămânând cei câţiva GB de fotografii de pe carduri.

Şi să nu credeţi că glumesc. V-am spus, sunt unii care se duc în pelerinaje şi merg la slujbe, ascultă cu atenţie, întreabă şi doresc să cunoască. Sunt alţii, credincioşi şi ei zice-se, care merg şi se înghesuie peste ceilalţi, nu ascultă nimic din slujbă ori din cuvânt, sunt nemulţumiţi de program, vorbesc la telefon, se agită şi vociferează înjurând că nu li se acordă atenţia cuvenită. Şi asta se întâmplă deseori acolo unde sunt scoase moaştele vreunui sfânt.

Poate că de multe ori mai are şi presa dreptate, nu mereu desigur, când arată cum se comportă aşa-zişii credincioşi. Unii stau la rând mestecând în paharul de cafea şi trăgând cu sete din vreo ţigară. Aşteaptă să meargă la moaşte fără a şti ceva din viaţa sfântului respectiv. Doamne fereşte să spun că nu e bine că se află acolo. E bine. Problema e că-i sminteşti pe ceilalţi de lângă tine care doresc să ia anafură şi tu bei tacticos din cafea, ori înfuleci dintr-un şniţel ca să mai treacă timpul. Ca să nu mai vorbesc despre cei care doresc să meargă în pelerinaj cu gândul că poate va opri şoferul şi la restaurantul acela de-i face reclamă la televizor ori măcar la McDonald's pentru un dublu chees.

Nu ştii cum să reacţionezi când vezi această discrepanţă între credinţa profundă manifestată în mod plăcut şi sincer a celor care merg din suflet pentru suflet în pelerinaje şi manifestările haotice a celor care merg în aceleaşi locuri dar cu scopuri nedefinite în plan spiritual. Cu siguranţă că mulţi ştiţi cuvintele lui Hristos care sună aşa „nu numai cu pâine va trăi omul ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu”. Şi este perfect valabil cuvântul lui Hristos pentru cei care merg să se hrănească spiritual. Ce facem însă cu ceilalţi? Cum îi corijăm? Ce facem cu cei care trag pe dreapta pe drumul spre mănăstire şi întreabă dacă mai e mult până la McDonald's. Poate că nu vreţi să ştiţi pe unde rămân paharele goale ori pungile abia golite ale pelerinilor ce merg să vadă şi ei mănăstirea aia despre care au auzit ei că e frumoasă şi că adăposteşte moaştele vreunui sfânt care face minuni, adică ajută de soartă, de noroc, de câştigarea la loto şi la proces. Da, se întâmplă din păcate şi aşa ceva.

Poate că unii vor citi această postare. Mulţi, puţini, nu contează numărul. Altceva e important. E important ca cei care citiţi această postare să faceţi cunoscut modul corect şi frumos în care se face un pelerinaj. Nimeni nu e atât de încuiat să nu ştie că e firesc să opreşti undeva să mănânci, să te odihneşti. Nimeni nu zice că e anormal să vizitezi şi alte obiective, dimpotrivă. Dar când pleci la un obiectiv care îl are în centru atenţiei pe Dumnezeu e bine să te pregăteşti cu răbdare, cu ţinută decentă, cu linişte, cu un pliant ori revistă care să-ţi îmbogăţească mintea, pentru a pleca de acolo plin de spiritualitate, recules şi fericit de întâlnirea cu cel ce dă hrana la toată lumea.

În încheiere vă spun că nu există mănăstirea McDonald's şi că nici nu am ceva cu respectabila firmă care are o cu totul altă activitate decât cea pe care o are o mănăstire. Am dorit doar să fac diferenţa între trup şi suflet , între hrana trupului şi cea a sufletului.

CUM AR FI DACA......

2011-08-10T14:50:00.000+03:00

Din nefericire, după cum fiecare din noi constatăm pe propria, lumea merge într-o direcţie greşită. Şi mă refer aici atât din punct de vedere economic şi social cât mai ales din punct de vedere moral. Valorile morale ale timpului din urmă sunt azi fără nici o valoare. Moralul şi eticul sunt noţiuni de istorie, pornografia, drogurile şi alcoolul cu toate nuanţele lor au devenit activităţi cotidiene obişnuite şi imperios necesare în slujirea trupului dominat de dorinţa distrugerii, asta în timp ce sufletele au devenit cobaii trupurilor ce fac experienţe de supravieţuire într-o lume fără nici un ţel.

Motiv pentru care azi am hotărât să vă provoc, dacă nu aveţi alte ocupaţii mai plăcute, ca prin comentarii să-mi spuneţi cum îi percepeţi pe cei din jur, adică pe prieten, pe coleg şi pe vecin, plecând de la premisa că fiecare din noi purtăm chipul lui Dumnezeu, că nici unul din noi nu este mai special înaintea Creatorului şi că Fiul lui Dumnezeu, Hristos, a venit să mântuiască şi pe sărac şi pe bogat, pe tânăr şi pe bătrân, pe înţelept şi pe nebun.

Unii zic, conform Scripturii pe care o înţeleg după a lor plăcere, că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu. Asta deşi referatul biblic de la crearea lumii ne spune că Adam şi cu Eva erau locuitori ai raiului şi că vorbeau cu Dumnezeu, erau vecini cu Dumnezeu. Avraam, Noe, Moise, Ilie şi alţi drepţi şi prooroci ai Vechiului Testament l-au văzut şi au vorbit cu Dumnezeu în diverse moduri şi locuri. În Noul Testament Dumnezeu se face Om, se întrupează şi mănâncă, merge, bea şi vorbeşte cu oamenii, cu acele fiinţe cărora le-a dat chipul Său şi pe care a venit să le readucă prin mântuire la starea dintâi, să-i facă din nou vecini în împărăţia cerurilor.

Cum ar fi dacă aţi fi vecini cu Hristos? V-aţi gândit vreodată la asta? Cum ar fi dacă ar fi Hristos un concetăţean al localităţii unde trăieşti? Credeţi că nu s-ar găsi oameni care să se certe şi cu Hristos pe o palma de pământ ori pentru alte lucruri lumeşti ce fac dezbinare între oameni? Eu cred că ar fi cu duiumul. Dovada? Una la îndemâna tuturor. Sfânta Biserică, locul unde poate fi găsit Hristos, locul unde unii nu calcă toată viaţa. La ce bun să fii vecin cu Hristos, să stai cu el în aceeaşi localitate dacă nu-l cauţi. Plus de asta dacă nu conştientizezi că şi oamenii cu care interacţionezi în viaţă sunt purtători ai chipului dumnezeiesc ca şi tine şi îi tratezi cu dispreţ, îi judeci, îi cleveteşti ori îi furi nu faci nimic altceva decât să te cerţi cu Hristos, să-l dispreţuieşti pe Dumnezeu. Sfântul apostol Pavel spunea frumos că de acum eu nu mai trăiesc ci Hristos trăieşte în mine, ridicând conceptul de viaţă şi trăire la nivelul suprem, la cel ce este Viaţa.

Aşadar provocarea aceasta este. Să vă gândiţi şi poate să comentaţi dacă vreodată v-a trecut prin minte că Hristos trăieşte lângă voi şi nu l-aţi luat în seamă, că e prezent în fiecare din noi, că e împreună cu noi locuitor al localităţii în care trăim şi că ne aşteaptă ca o gazdă perfectă în casa Sa numită Sfânta Biserică.

BILETE GRATIS

2011-08-05T22:53:00.001+03:00

Pentru că din lipsă de timp, ca să am şi eu o scuză la modă, nu am mai scris nimic pe blog, vin azi cu o super ofertă. Ofer bilete gratis.

Toată lumea ştie cum arată un bilet. Sau poate nu toată lumea. Sunt bilete pentru intrare la film, pentru intrare la meci, pentru intrare la spectacol. Sunt bilete de tren, bilete de voie bilete şi bileţele de toate culorile pentru o sumedenie de activităţi. Aceste bilete colorate şi uneori personalizate de obicei costă. Şi câteodată costă de te ustură. Dar……. Ce nu face omul pentru formaţia lui preferată? Cum să nu dea el o căruţă de bani pentru artistul, actorul ori fotbalistul preferat. E idolul lui şi ar face orice pentru el. Unii chiar renunţă la serviciu, divorţează ori se sinucid. Aşa că să mergem la casa de bilete, la ghişeul unde se găsesc bilete fără bani pentru a vedea şi auzi ce n-a văzut Parisul, ori cum zice apostolul Pavel pe „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit”.

Schimb un pic macazul şi vă readuc aminte că foarte mulţi oameni care se declară creştini de Dumnezeu iubitori , habar nu au dacă uşa bisericii din localitatea lor se deschide înăuntru sau înafara clădirii şi asta deoarece rareori spre deloc fac act de prezenţă pe acolo. Într-un fel e treaba lor. Dar… .

Aş dori să vă spun că în biserică nu se intră cu bilet. Ba chiar dacă unii spre scuzare sau acuzare spun că se cer bani tot timpul greşesc din neştiinţă ori rea credinţă. Biserica este locul unde intri fără bilet pentru a-L primi, vedea şi simţi pe Dumnezeu, aşa cum spunem noi „veniţi şi gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”.

Care-va să zică pentru meci ori spectacol te zbaţi să faci rost de bilet, dai veste în ţară, apelezi la o rudă sau la un prieten şi nici nu se pune problema de timp, iar pentru biserică „capul la cutie”.

Pentru meciuri, de exemplu, există un sistem arhicunoscut de microbişti. Bilete la peluză, la tribuna zero, la a prima, a doua ori abonamentul. Cei cu abonament de obicei ştiu totul despre echipă şi dau totul pentru ea. Ceilalţi vin ocazional. Unii, cu dare de mană care vin rar vor să stea cât mai aproape de gazon deşi poate sunt străini de actul meciului ori de protagonişti.

Într-un fel aşa e şi la biserică. Sunt creştini care poţi spune că au abonament. Vin mereu la slujbă, cunosc problemele bisericii, cunosc destul de bine şi din cuvântul Scripturii. Alţii vin mai rar dar au pretenţia să stea în faţă, să fie văzuţi de ceilalţi deşi habar nu au care e treaba prin locul de rugăciune. Nu trebuie daţi la o parte dar e greu să îi faci să înţeleagă care este scopul venitului la biserică. Adică să ştie că acolo dispar rangurile, puterea financiară, frumuseţea şi falsul. Înaintea lui Dumnezeu vii ca OM, că aşa te-a creat.

Aşadar în biserică vii fără bilet, e intrare gratuită la rugăciune. Ori, dacă vreţi, biletele sunt faptele cu care ne prezentăm. Ai bilet, ai fapte bune primeşti pe Hristos. Dacă nu ai, te primeşte El, şi îţi face abonament. Toată treaba e să îţi faci timp şi să fii prezent mereu la slujbă, la rugăciune, la învăţarea celor de trebuinţă vieţii de zi cu zi spre veşnicie. Comanda bilet. E gratis.

NU E LA MODA

2011-07-26T21:30:00.001+03:00

Hai să vă spun ceva. Se întâmplă, din ce în ce mai des în ultimul timp, să fiu întrebat insistent de ce biserica nu ţine pasul cu lumea, de ce nu e în trend cu timpul, de ce nu se modernizează şi rămâne învechită în predicarea aceloraşi lucruri cu aceleaşi instrumente.

Drept să vă spun, mintea percutează mai repede ca gura, chiar dacă gura o ia pe dinainte uneori. Şi prima reacţie în mintea mea a fost să gândesc că persoanele care pun astfel de întrebări habar n-au de cele bisericeşti. Şi n-a fost chiar aşa. Unii chiar sunt interesaţi să afle unele lucruri deşi nu prea pun în practică apoi cele aflate de la subsemnatul ori de la biserică.

Să le luăm pe rând. De ce Biserica nu ţine pasul cu lumea? Simplu. Conform Scripturii „trebuie să ascultăm mai mult pe Dumnezeu decât pe oameni”( Fapte 5-29). Cum credeţi că ar fi arătat o biserică în care am fi ţinut cont doar de dorinţele oamenilor? Răspunsul e tot simplu pentru că-l vedem la tot pasul în societatea în care trăim.

De ce nu e Biserica în trend cu timpul? Deoarece timpul nu-l afectează pe Dumnezeu şi nici lucrarea lui. Lucrarea lui Dumnezeu este într-o continuă mişcare, regenerare. Dumnezeu creează continuu întru înnoire aşa cum Biblia ne învaţă „dacă este cineva întru Hristos, el este făptură nouă: cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi" (2 Cor. 5, 17). Biserica nu poate fi în trend cu lumea şi nu poate ţine acelaşi pas deoarece paşii oamenilor sunt de multe ori greşiţi. Moda este un aspect al exteriorului, este o lucrare a cosmeticului. Biserica lucrează cu interiorul omului fără a fi influenţată de exteriorul lui, Biserica creează modele după tiparul perfect, după modelul fără cusur care este Hristos.

De ce în Biserică se predică aceleaşi lucruri? Pentru că sunt prea puţini cei care respectă cele ce se predică de 2000 de ani. Nu putem trece la altă treaptă de predicare cât timp ne împiedicăm de prima. La ce rost să înveţi a cincea literă din alfabet dacă pe prima nu o cunoşti. Se predică acelaşi lucru pentru că oamenii fac aceleaşi greşeli, mereu, mereu, mereu. Tot ură, tot crime, războaie, desfrâu fără limite, beţii, invidie, lupta pentru bani şi putere, lucruri vechi cu rădăcini adânci, lucruri împotriva cărora se predică în lumea care doreşte o biserică în trend.

Instrumentele de predicare, de învăţare sunt simple şi bazate pe cuvântul divin care spune „cine vrea să vină după Mine; cine are urechi de auzit să audă; învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima…”. Chiar v-aţi dori o biserică în trend cu lumea? O biserică ce trebuie să fie de acord cu drogurile, cu alcoolul, cu avortul, cu homosexualitatea deoarece aceste sunt la modă? Chiar doriţi să mergeţi la biserică ca la Mall doar pentru desfătarea trupului?

Eu nu doresc aşa ceva. Biserica este a lui Hristos. Cine vrea să-L urmeze nu are decât să accepte această rânduială, deoarece doar cel care rabdă până la sfârşit se poate mântui. Dacă trebuie să se schimbe ceva în Biserică sunt de acord. Să se schimbe viaţa morală a celor care se numesc creştini, să se schimbe inima lor şi mintea lor, nu spre a fi în pas cu lumea ci în pas cu Biserica.

PUTEM UMBLA PE APA CA PE USCAT?

2011-07-20T17:42:00.000+03:00

Nu ştiu cum să fac să vă spun mai multe lucruri în cuvinte puţine, deoarece nu vreau să plictisesc prin cuvinte multe ori să prăduiesc puţinul timp al cititorului cu vorbă lungă. Deci voi încerca să fiu concis.

Se vede treaba, cel puţin din cele constatate în experienţa pastorală împreunată cu cea civică, civilă, omenească, că lumea duce lipsă de timp pentru Dumnezeu. Oamenii fac multe lucruri cu temeinicie în viaţa lor, numai lucrurile care ţin de Dumnezeu sunt făcute fără tragere de inimă, incomplete ori nu sunt făcute deloc. Statistic vorbind, unii se întreabă ori calculează dacă mai vin sau nu mai vin oamenii la biserică, câţi vin şi cât rămân acolo. IRELEVANT. Nu contează numărul celor prezenţi în trup ci contează prezenţa lor în duh. Pot fi 100 de persoane la slujbă în trup, dar din ele în duh, în legătură prin rugăciune curată cu Dumnezeu pot fi doar 5, restul făcând doar act de prezenţă ori fiind ieşiţi la o mică plimbare.

Ştiţi, mă gândeam la episodul umblării pe mare. Acolo Mântuitorul îl cheamă pe Petru la El, Petru păşeşte pe apă şi la un moment dat începe să se scufunde şi strigă cu frică. Oare de ce a putut merge un pic înainte de a începe să se scufunde? Pentru că primii paşi i-a făcut cu ochii către Hristos. Din momentul în care a îndreptat privirea spre valuri şi urechile către vântul care sufla puternic a început să se scufunde. În biserică se întâmplă la fel. Teoretic toţi vin la slujbă pentru a-şi intersecta simţurile cu Dumnezeu. Acest sentiment se disipează în scurt timp din cauze 100% omeneşti şi oamenii încep să se scufunde.

E clar. Noi nu putem umbla pe mare. Ne este frică de valuri şi de adâncuri. Noi nu trebuie să venim în biserică cu un trup secătuit de prezenţa sufletului ce nu lucrează dimpreună cu mintea. Simpla prezenţă la slujbă nu ajută cu nimic dacă urechile nu aud decât vâjâiala grijilor lumeşti nelepădate la uşa bisericii. Nu ne putem închina în duh, înaintea sfântului altar cu gândul la vacanţă, la animalele de acasă, la maşina parcată ilegal ori cu ochii aţintiţi la ceilalţi credincioşi de lângă noi care sunt cufundaţi în aceleaşi gânduri lumeşti ori şi mai rău, în vreo discuţie stearpă de clevetire taman la sfinţirea darurilor.

Zilele trecute am găsit pe internet un filmuleţ de 7 minute, al cărui link îl încorporez în prezenta postare. M-aş bucura dacă l-aţi urmări până la capăt. Poate că redă mult mai bine şi frumos realitatea decât cele pe care eu vi le-am înşirat aici. Prezenţa în biserică se face în trup pentru hrana sufletului. Încercaţi să mergeţi la biserică şi să daţi dovadă că aţi lăsat la uşă problemele lumeşti care nu au legătură cu sufletul. Probleme de genul scorului la meci, ora de începere a filmului, garderobă şi consumul maşinii nu au ce căuta într-o rugăciune. Când mergi la biserică încearcă să cânţi şi să te rogi cu toată fiinţa. Poate că nu vei umbla pe mare ca pe uscat, dar cu siguranţă nu te vei mai speria de valuri.

Click pe link http://www.youtube.com/watch?v=-DiIpBQQpGc&feature=share filmul e super.

PACATUL, UN BUN PROFESOR

2011-07-18T08:10:00.000+03:00

Nu cred că există cineva care să nu fi auzit de păcat. Majoritatea ştiu ce este păcatul şi care îi sunt consecinţele. Toţi ştim că nu e bine să păcătuieşti deoarece te îndepărtezi de Dumnezeu, deoarece în felul acesta nu facem cinste chipului divin din noi. E o chestie tare ciudată cu săvârşirea păcatului. Într-un fel dacă vreţi, e un sadism sufletesc, deoarece ne supunem la săvârşirea răului căutând plăcerea indiferent de chinurile la are ştim că vom fi supuşi.

Eu însă voiam să vă transmit altceva. Ştiţi că există o vorbă românească care spune că omul cât trăieşte învaţă. Eu nu sunt de acord cu asta, deoarece omul tot greşeşte şi nu învaţă nimic din greşeli, nici din ale lui şi nici din ale altuia. Pentru care motiv am ajuns la concluzia că cel puţin teoretic am putea învăţa şi din păcat câte ceva. Chiar şi păcatul poate fi un profesor dacă ştii să cerni şi să alegi din toată răutatea partea cea bună. O altă vorbă românească spune că „cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt”. Şi bine ar fi dacă am face aşa.

De ce zic că păcatul poate fi un profesor? Păi dacă nu ascultăm de Învăţătorul desăvârşit, Hristos, şi dacă nu respectăm învăţătura Scripturii, a Bisericii, în libertatea noastră greşit înţeleasă săvârşim după bunul plac orice ne cere trupul şi mintea. Această stare de fapt se materializează în lucrarea păcatului şi ridicarea lui la rang de lucru obişnuit sau chiar necesar traiului de zi cu zi, păcatul devenind o a doua natură indispensabilă vieţii, poate şi pentru faptul că cei de lângă noi trăiesc în aceeaşi stare.

Dacă un lucru te face să suferi, teoretic te fereşti de lucrul acela. Dacă o mâncare îţi face rău, te fereşti să o mănânci. Dacă soarele îţi face rău, nu stai în soare. Dacă păcatul ţi-a făcut rău, nu-l mai săvârşeşti. Trebuie să înveţi din acest lucru. Dacă ai clevetit pe cineva şi a aflat, ai pierdut un prieten şi pentru a nu mai pierde altul trebuie să te opreşti din clevetire. Dacă ai drăcuit sau înjurat pe cineva, indiferent de ce a făcut, ai hulit o făptură creată după chipul lui Dumnezeu, ai pierdut un prieten. Indiferent de ce păcat săvârşeşti eşti pasibil de a pierde prietenia lui Dumnezeu şi asta chiar trebuie să dea de gândit fiecărui suflet vieţuitor pe acest pământ. De aceea putem învăţa din lucrarea păcatului. De aceea dacă ne-am fript cu un păcat să suflăm în orice ispitire ce vine asupra noastră. Cine nu a ştiut să înveţe de la Biserică să înveţe măcar de la păcat până nu e prea târziu, ar fi păcat.

În România, poate că şi în alte părţi, există un fel de sport, se numeşte „arătarea cu degetul”, lucrul despre care Scriptura ne vorbeşte cu termenii de bârna din ochiul tău şi paiul din ochiul aproapelui. La noi se obişnuieşte a se arăta cu degetul defectele, păcatele celor din jur. Nimeni însă nu învaţă din asta, mai ales că tot o vorbă spune că „beleaua se ţine cu rândul”. Ori dacă cineva este în păcat, sau are o problemă, nu râde, nu arăta cu degetul, ci ia aminte să stai cu frică să nu cazi şi tu. E bine să înveţi chiar şi din păcat.

DA-L DRACU!

2011-07-11T16:18:00.000+03:00

Uff! E destul de greu de vorbit despre treaba asta pentru că trebuie să fie pomenit pierzătorul de suflete şi nu-mi face mare plăcere, dar trebuie. Sunt nevoit să aud la spovedaniile credincioşilor cum aceştia mărturisesc păcatul acesta al drăcuitului, mulţi dintre ei spunând că nu pot renunţa la urâtul obicei deoarece spun asta din copilărie şi că de multe ori se simt eliberaţi, se răcoresc dacă îşi descarcă nervii pomenindu-l pe satana. Bineînţeles că de la caz la caz am încercat explic care sunt urmările drăcuitului, repercusiunile lui în viaţa familiei, a sufletului şi a societăţii, asta dacă nu punem pe primul plan lezarea numelui lui Dumnezeu prin pomenirea prea deasă a diavolului.

În Sfânta Scriptură găsim în primul capitol al epistolei I-a către Timotei cum apostolul Pavel dă satanei pe Imeneu şi pe Alexandru, care i-au făcut mult rău apostolului. Iar la capitolul V al primei epistole către Corinteni vedem cum acelaşi apostol îndeamnă pe cetăţenii Corintului să dea satanei pe un creştin care căzuse în păcatul desfrânării cu femeia tatălui său, cu mama sa.

Se vede treaba dar că aceasta este o formulă (incertă însă) de excludere din comunitate, pedeapsă severă care îi lasă însă celui vinovat şansa unei reabilitări târzii După informaţii păstrate în tradiţia bisericească, cei „daţi satanei” erau loviţi şi de neputinţe trupeşti: de boli, de paralizie, chiar moarte fulgerătoare, cum a fost cazul soţilor Anania şi Safira (Fapte 5.1-11).

În general astăzi, dar în special la români, a da dracu este ceva banal, e simplu ca „buna ziua”, e la ordinea zile. Se dă la draci orice, că are sau că nu are suflare. Eşti dat dracu’ şi cu ochii din cap şi cu sufletul. Eşti dat şi lingura cu care mănânci şi cu mama dar şi cu morţii mamei. Ba mai mult decât atât se folosesc şi formule de genul „e dat dracu’ de deştept” , că dacă spui că e foarte deştept sughite.

"Nu dati loc diavolului. (...) din gura voastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta." (Efeseni 4, 27-29) "Stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi." (Iacov 4, 7-8)

De ce se dau oamenii pe mâna satanei, e lesne de înţeles, deoarece satana le induce această predispoziţie de a săvârşi răul. Treaba este alta, de ce nu le pare rău oamenilor când fac acest lucru, de ce nu se căiesc, de ce nu-şi revin?

Teoretic orice lucru dat satanei e al satanei. Ai dat dracu’ găina, porcul, vaca? Când te hrăneşti din carnea sau produsele lor gândeşte-te bine, ale tale sunt sau ale diavolului. Mănânci din averea ta sau din ceea ce ai dat dracului. Apoi analizează şi vezi de unde vine răutatea acestei lumi, certurile, bătăile, omorurile şi toate nenorocirile din casele oamenilor.

Unii, care sunt chipurile mai evlavioşi zic la supărare „ dă-l dracului Doamne iartă-mă” ca să pară că le pare rău de cele spuse şi că-şi aduc aminte şi de Dumnezeu. Ori alternativă de a sluji la doi stăpâni nu există, că aşa ne învaţă Mântuitorul.

În speranţa că veţi reflecta câtuşi de puţin la cele spuse, „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”.

CREDINTA IN POPOR

2011-07-05T13:13:00.000+03:00

O rușine-i azi credința la poporul românesc
Ca e “dumnezeu” știința și dezmățul sufletesc!
S-a uitat credința sfântă cu tradiții strămoșești
Azi la modă-i desfrânarea și slujirile trupești!

Să te-nchini azi “e rușine”, lumea râde de pacat
Dumnezeu e-nchipuire, fiindcă de …ne-am cultivat!
De! Strămoșii din vechime nu erau prea cultivați,
Astăzi merg să se închine numai cei înapoiați!

Azi, cu-atâta învățătură, cum să crezi în Dumnezeu,
Când cunoști perfect atomul și-i despici nucleul său!
Azi, când munca grea cu brațul e facută de motor,
Azi, când vezi în casă lumea, privind la televizor?!…

Ce câștig ai din credință când azi ai tot ce dorești?
Cum, tu om cu-nvățătură, iarași să te umilești?…
O, dar iată că azi omul s-a schimbat fundamental,
Este drept, are cultură, dar e rău, nedrept, brutal..

Iată, lipsa de credință de la cei ce-s cultivați,
Că ajung să se ucidă chiar și rude, chiar și frați!
Ce frumos era românul, milostiv, cinstit, smerit,
Credincios și cu nădejdea vieții fără de sfârșit!

Toți strămoșii cei din veacuri, iată că au fost uitați,
Sau, sunt defăimați de unii, că n-au fost prea cultivați!
Oare limba românească care-o scriem și-o vorbim
Nu din cărțile lor sfinte, ce le-au scris, o moștenim?
Prima frază tiparită în iubitul nostru grai
Este-o sfântă rugăciune pe acest picior de plai.

Oare nu aveau cultură? Varlaam era ateu?
N-aveau minte sănătoasă de chemau pe Dumnezeu?
Dosoftei n-avea cultură, sau Ivireanul Antim?
Oare nu erau tot oameni, despre dânșii noi ce știm?

Dosoftei cu-a lui cultură peste tot recunoscut
Purta moaște în trăsură ca odor neprețuit.
Mucenicul din Suceava peste tot l-a însoțit,
Pentru ce-l purta cu dânsul Marele Mitropolit?
Oare asa de scurtă minte să fi fost la Dosoftei!?
Câți ca ei au azi cultură dintre cei mai mari atei?

Poate Ștefan Voievodul de cultură-a fost lipsit,
El, doar conducea poporul, prin Sihastrul cel sfințit!

Câți din cei ce au cultură cunosc azi amănunțit
Ce averi avea Sihastrul care Ștefan l-a iubit?
Dar câți știu că Sfântu-acesta înțelept și luminat,
Știa pe de rost Psaltirea și pe câți i-a vindecat!?!

Și câți știu că atunci Ștefan sta la ușa lui smerit
Așteptând, el domn, la ușă obosit și istovit?
Știți că-n ruga lui umilă a cerut lui Dumnezeu
Ca s-ajute Voievodul, izbăvind poporul său?

Tot poporul cu credință apară acest pământ,
Mii și mii sunt sub țărână, un popor martir și sfânt!
Au zdrobit păgânătatea cu puterea Sfintei Cruci,
Tot pământul țarii noastre este plin de mucenici!

Sfântul Gheorghe pe drapele întărea pe-acești străbuni,
Presărând urgia morții în puhoaie de păgâni!
Mircea, Alexandru, Ștefan, brazi zidiți de Dumnezeu
Stavila păgânătății – au slăvit Numele Său!

Pân-la noi răzbeau adesea milioane de păgâni,
Dar cădeau zdrobiți de Domnul prin acești creștini români!
Brâncoveanu, om cu carte, între voievozi cinstit,
A murit păstrând credința, un “crestin desăvârșit”!

O, dar astăzi Sfinții noștri, ce puțin sunt cunoscuți,
Au sfințit aceste plaiuri în cumplite suferinți!
Azi când gradul de cultură este mult mai ridicat,
Toți strămoșii Sfinți ai noștri, neamul nostru i-a uitat.

Câte vieți fără prihană, vrednice azi de urmat.
Sunt trecute cu vederea, câți români le-au cercetat?
De la Daniil la Iacob, de curând mort la Iordan,
Un popor întreg de Îngeri sunt în plaiul Dunărean!

La Cernica, un luceafar este Sfântul Calinic,
Teodora de la Sihla și Nicodim cel sfințit!
Moșu Gheorghe de la Piatra, din clopotniță de sus
Sau Vichentie la Secu, și căți sunt întru Iisus!?

Doar o parte dintre dânșii poate-s scriși în Pateric,
Despre care, lumea cultă, n-a aflat înca nimic!
O, dar țara noastră-i plină de sfințite ctitorii
Ale Domnului Altare, ale noastre bucurii!

Iată-n zilele de astăzi au rămas fără de preț
Vin străinii să se-nchine frescelor la Voroneț,
Vin străinii și se miră de așa minunății
Care…, cei fără cultură, le-au zidit ca mărturii!

Cum să creadă doar în semne azi poporul cel ateu?

Dacă nare-n el voința să citească din Scripturi,
Nu urmează nici credința sfintelor învățături:
Ei cred tot ce spune lumea, făr-să ceară dovediri,
Iar Scriptura, Patericul, nu-s decat închipuiri!

Iată cum cinstim credința și pe Bunul Dumnezeu
Noi românii, creștini de astazi, am ajuns popor ateu!
Iată cum cinstim strămoșii și pe toți ai noștri Sfinți
Tăvălindu-ne în rele și-n spurcatele dorinți.

Pentru ce-au luptat străbunii să ne scape de păgâni,
Dacă noi trăim ca hunii, dar ne socotim creștini…???

Vasile Militaru

IN LOC CU VERDEATA

2011-06-30T13:48:00.001+03:00

În plină vară majoritatea oamenilor caută un loc de refugiu pentru a fugi de arşiţa soarelui, un crâmpei de iarbă, o limbă de umbră, o băutură pentru hidratare, o oază de linişte şi relaxare un loc de odihnă pentru istovitul trup unde să existe condiţii prielnice de apreciere a vieţii trăite la maxim.

Deseori am văzut la televizor cum orăşenii se bulucesc la sfârşit de săptămână spre ieşirea din urbe pentru a găsi un loc potrivit de mers „la iarbă verde” pentru a scăpa de dogoarea asfaltului. Acum e drept că şi locuitorul de la ţară iubeşte iarba proaspătă şi mirosul de verdeaţă. Una peste alta ştim toţi beneficiile lucrării lui Dumnezeu, când ea nu este mototolită, arsă, pângărită de cotropirea gunoaielor şi a altor semne de civilizaţie a secolului XXI.

Eu însă doresc să vă relatez şi partea cealaltă, de după. Mulţi sunt contrariaţi ori mustăcesc ironic când aud rugăciunea de iertare a ecteniei de la înmormântare când, pe lângă locul luminat şi de odihnă se cere şi loc de verdeaţă, vezi Doamne, că mortul e sătul de verdeaţă din timpul vieţii. Ori poate că distinsele persoane nu au auzit de creaţia lui Dumnezeu, de grădina raiului, locul unde am dori unii din noi să ajungem în încercarea de a scăpa de vipia arzătoare a iadului. Punctez şi spun că sunt foarte mulţi care cred că şi iadul este o invenţie a bisericii trecută în Scriptură pentru păcălirea celor care doresc să-şi trăiască viaţa după „cum vrea muşchiul lor”. E treaba lor, ei vor da seama.

Verdeaţa reprezintă viaţa, asta o ştie şi copilul de grădiniţă. Când vine primăvara, apoi vara totul este plin de viaţă, de rod, de speranţă. Verdeaţa este rodul unirii dintre creaţie şi lumină, deoarece lumina este cea care creează verdeaţa prin fotosinteză. Scriptura zice aşa: „veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 28-29) Iată ce simplu este să înţelegi ectenia de la înmormântare unde cerem odihnă, lumină şi verdeaţă. Odihna ne-o dă Hristos după cum mai sus am relatat, El, care este Lumina lumii, lumina care dă nemurirea într-o fotosinteză duhovnicească ce favorizează trăirea în veşnicia vecinătăţii lui Dumnezeu

Experienţa pământească a lucrurilor trecătoare m-a învăţat că nu e uşor să ai în curte o verdeaţă curată, care să nu fie sufocată de bălării, care să nu fie supusă uscăciunii. E greu şi trebuie muncă pentru a avea o iarbă naturală sau gazon care să îţi odihnească ochii, picioarele şi mintea. Cu atât mai greu este să poţi prinde un petic de verdeaţă în grădina raiului. E nevoie de muncă duhovnicească pentru a îndepărta bălăriile păcatului, pentru îndepărtarea buruienilor cu rădăcini lungi ale viciilor şi uscăciunea necredinţei .

Nu ştiu voi ce vă doriţi de la viaţa asta. Cu atât mai mult de la cealaltă. Eu unul doresc să lucrez duhovniceşte pe ogorul vieţii trupeşti pentru ca sămânţa semănată aici să-mi rodească dincolo verdeaţa unde să-mi odihnesc sufletul în Lumina vieţii veşnice.

DISTRACTIE SAU ODIHNA

2011-06-25T10:45:00.000+03:00

Azi am să încerc să vă vorbesc în câteva cuvinte despre un lucru ce poate părea banal şi cunoscut de toată lumea. Eu înclin să cred altfel, deoarece practica demonstrează părerea mea. Pentru care motiv am hotărât să vă vorbesc despre sărbători. Ştiţi, acele zile despre care oamenii au o părere foarte bună pentru că sunt liberi în sensul abţinerii de la diferite activităţi.

Sărbătorile, care sunt de două feluri, civile şi bisericeşti, sunt popasuri de festivităţi şi prăznuire a diferitelor evenimente istorico-sociale sau bisericeşti. Sărbătorile sunt popasuri de odihnă a sufletului sau a trupului în drumul pe care omul îl face pe cărarea vieţii. Numai că au apărut nişte disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte percepţia omul despre sărbători, despre rolul şi importanţa lor în activitatea cotidiană civilă ori din punct de vedere creştinesc.

Doar într-o frază doresc să spun că sărbătorile civile, gen ziua naţională, sunt expresii ale mulţumirii aduse de cetăţeni pentru înaintaşii lor şi pentru faptele de curaj ori muncă depuse în folosul obştesc, pentru ţară. De multe ori aceste sărbători se suprapun cu unele bisericeşti aşa cum este ziua eroilor celebrată la Înălţarea Domnului.

Acum schimb registrul şi trec la sărbătorile bisericeşti. Nu cred că este cineva care să nu ştie că Dumnezeu s-a odihnit după terminarea lucrării Sale, iar aceasta făcându-o nu pentru că avea nevoie de odihnă, ci pentru a ne da nouă exemplu, că omului nu îi este de ajuns odihna trupului din timpul nopţii, ci că odihna deplină se realizează prin odihnirea sufletului prin lucrarea în Dumnezeu realizată în comuniunea cu ceilalţi oameni prin prezenţa în biserică spre primirea sfintelor taine. Pentru a mă face înţeles, deşi asemănarea este forţată, aşa cum oamenii într-o zi de sărbătoare civilă aleargă cu mic cu mare la mici, bere şi fasole cu ciolan, ar trebui să alerge în ziua de sărbătoare bisericească la săturarea sufletului cu cuvântul lui Dumnezeu. Simplu nu? Aşa ar trebui dar nu e aşa. Ori e distracţie ori e odihnă.

În ultima perioadă, în zilele de duminică sau sărbătoare, când sufletul ar trebui să se odihnească şi să se regăsească în lumina lui Hristos revărsată prin glasul Evangheliei, oamenii îşi chinuiesc sufletul prin lucrarea trupului în alte moduri. Unii muncesc în zile de sărbătoare, şi nu mă refer aici la cei care au serviciu şi sunt obligaţi să facă acest lucru, deşi majoritatea sunt liberi duminica. Mă refer la ceilalţi care merg să muncească premeditat în ziua de sărbătoare. Ori la cei care zic aşa: „ mâine mă duc la târg că tot e sărbătoare şi nu fac nimic”. Sau la cei care aleargă la o bere dis-de-dimineaţă că de aia e sărbătoare, glumind macabru pentru sufletul lor, zicând că au venit să se împărtăşească cu o bere rece ori cu un şpriţ de vară.

Eu, deşi sunt o persoană realistă, nădăjduiesc la acele momente în care, aşa cum se întâmpla cu ceva timp înainte, oamenii, bărbaţi şi femei, soţi şi soţii cu copii lor să vină la biserică în ziua de sărbătoare. În felul acesta poate vom reuşi să schimbăm ritmul accelerat de distrugere a planetei, a rasei umane, a spiritului uman, să stopăm îndepărtarea de Dumnezeu.

Dumnezeu ştie că omul este neputincios şi că nu poate munci la nesfârşit. Omul are nevoie de odihnă. Odihna este o binecuvântare a sărbătorilor, este medicamentul sufletului. Prin prezenţa în biserică săturăm pe slăbănogitul suflet. Prin respectarea sărbătorilor îl îmbrăcăm pe zdrenţuitul suflet. Anul bisericesc este ca o salbă cu pietre strălucitoare. Acestea sunt duminicile şi sărbătorile. Vrei să ai o salbă frumoasă, vino şi primeşte câte un nestemat la fiecare Liturghie. Cu aceste nestemate vei putea răscumpăra păcatele trupului în clipa în care vei dori să mergi la odihna veşnică. Făcând aceasta, vei avea parte de o sărbătoare veşnică în împărăţia lui Dumnezeu.

CE ATI FACE DACA....?

2011-06-18T12:22:00.003+03:00

Treaba e că a venit momentul să vă provoc un pic la o discuţie pe marginea unei vechi teme dar mereu de actualitate, o temă discutată pe la colţuri, în şoaptă, o temă la care eu am găsit răspunsul, chiar dacă nu în întregimea lui, o temă la care aş dori să comentaţi nu după ce vă dictează mintea, ci după cum vă dictează inima ori sufletul.
După cum bine ştiţi, darurile sunt împărţite. Nu toţi pot fi apostoli, nu toţi învăţători, doctori, preoţi, brutari, şoferi sau zidari. Fiecare om cu darul său. Apoi mai ştim că nimeni nu e perfect, că imperfecţiunile noastre se manifestă prin săvârşirea răului cu ştiinţă sau fără, cu voie sau fără de voie. Astăzi însă am dorit să mă opresc la preoţie. De ce? Pentru că din ce în ce mai des preoţii sunt etichetaţi, analizaţi şi cântăriţi mai mult ca oricând. E drept, că datorită mijloacelor de comunicare şi transmitere a datelor, informaţiile curg cu repeziciune prin toate colţurile lumii. Asta e partea bună. Partea rea este că nimeni nu verifică veridicitatea informaţiilor ce curg pe anumite canale. Şi revenind la problema noastră vă mărturisesc că simt şi vă cred dispreţul, mila, mânia, nepăsarea ce vă cuprinde câteodată cu privire la persoana preotului, văzând ori auzind despre anumite cazuri de slujitori care dau cu stângu-n dreptul. Erare humanum est. Ce faci însă dacă pe respectiva persoană o cunoşti. Cum reacţionezi? Crezi sau nu crezi? Mergi să o ajuţi ori îi întorci spatele nepăsător?

Scriptura vorbeşte aşa despre preot: „se cuvine, dar, ca episcopul (preotul) să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint” 1Timotei cap.III, iar la 1Petru cap.V spune frumos aşa: „pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.”

Lumea e nemulţumită de preoţi spunând că sunt lacomi, rigizi, grăbiţi, hulpavi, fără milă şi fără tragere de inimă spre cele sfinte. Bine, nu toată lumea şi nu toţi preoţii sunt vizaţi. Pentru care motiv am deschis şi acest subiect. Aş vrea întâi de întrebarea finală la care aş dori să răspundeţi, să vă spun ce zicea părintele Arsenie Boca celor care cârteau împotriva preoţilor: „Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi-i ! Cu alte cuvinte creşteţi-vă copii în frica de Dumnezeu oferindu-le şansa să ajungă slujitori ai altarelor aşa cum vă doriţi.

Eu însă am promis că vă pun o întrebare, sau mai multe. Cum v-aţi simţi dacă aţi fi preoţi şi aţi vedea că sunteţi judecat? Ce v-aţi dori de la un preot şi cu ce l-aţi sprijini pe un preot în lucrarea sa, chiar dacă ar fi nevoie să îi atrageţi atenţia asupra unor lucruri care nu sunt la locul lor? V-ar fi plăcut să slujiţi la altar? Ce vă reţine a merge la biserică? Ce aţi schimba dacă aţi fi preoţi? Cum te-ai comporta ca preot?

CURVE SI PREACURVARI

2011-06-15T18:21:00.000+03:00

Grea treabă măi oameni buni şi cu anevoie de înţeles asta cu preacurvia şi curvia. E greu de înţeles cum o plăcere, chipurile nevinovată, se poate transforma într-un păcat ce te poate despărţi de Hristos. La Taina Botezului, la ectenia mare se zice aşa, cu privire la noul născut: „pentru ca să-şi păzească el haina botezului şi logodirea duhului neîntinată si fără prihană în ziua cea înfricoşătoare a lui Hristos, Dumnezeul nostru”. Ce frumos, haina botezului şi logodirea duhului. Ceea ce înseamnă că suntem logodiţi cu Duhul Sfânt în unire veşnică prin botez, căci spune Scriptura „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”, iar viaţa noastră ar trebui să depindă de El pentru veşnicie, ca membre a Bisericii ce se cheamă mireasă a lui Hristos.

Şi dacă vi se pare greu de înţeles cele spuse mai sus, mai pe româneşte înseamnă că noi, de vreme ce suntem creştini, uniţi prin botez cu Dumnezeu în Treime lăudat, trebuie să trăim ca unii ce suntem ai lui Hristos. Dar bag seama că nu e chiar aşa. Că noi suntem curvari şi preacurvari. În mintea noastră şi în faţa oamenilor ne place să ne afişăm cu sfinţenia iar în ascuns sau chiar pe faţă trăim în curvie cu diavolul. Hristos este partenerul care ne aşteaptă mereu cu masa întinsă, cel care lucrează pentru noi, cel la care căutăm alinare în nevoi şi dureri, deoarece plăcerea ne-o manifestăm în concubinajul cu diavolul.

Curvarul sau curva, sună oribil dar astea-s cuvintele, sunt persoanele care trăiesc în destrăbălare, în desfrâu, în ipocrizia satisfacţiei trupeşti până la maxim. Acestea sunt persoanele care nu dau doi bani pe fidelitate sau pe credinţă, pe curăţenie ori pe suferinţă. La nivel trupesc asta se întâmplă des, ba chiar ni se oferă modele de tot felul la tot pasul. La nivel sufletesc, spiritual se întâmplă foarte des, cei ce înşală suntem noi, cel înşelat este Hristos. Când ţii post te uiţi la mâncarea de dulce, când te rogi eşti cu ochii pe ceas, când faci milostenie te uiţi în pungă şi pe deasupra îţi doreşti să fii remarcat spre laudă de ceilalţi iar la supărare uiţi că există şi iertarea. Farmecele celui viclean sunt mai puternice pentru noi decât naturaleţea lui Hristos. Rodul curviei omului cu diavolul este păcatul, indiferent de forma în care el este îmbrăcat sau înţeles. Nu cred că este cineva cu capul pe umeri căruia să-i convină escapadele partenerului, să ştie că soţul sau soţia îl înşeală. Gândiţi-vă la Hristos cel înşelat. Cât suferă atunci când oamenii părăsesc logodirea duhului spre împreunarea scârbavnică cu diavolul. Iată ce zice Scriptura: „în Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi… Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare…” Galateni cap.5

În lume, unii mai îndrăzneţi îmi spun: „da de ce părinte să fie păcat, că de aia a lăsat Dumnezeu bărbatul cu femeia, că de aia se spune că ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place”. De bună seamă că le explic cum stă treaba şi îi plimb un pic prin Scriptură. Pe moment se înţelege, dar când îi iese în cale curva sau curvarul uită şi de logodirea duhului şi de Hristos şi de judecată, uită de partener de copil şi de părinte. Asta e lucrarea acestui gigolo pe care noi îl numim diavol. Nu a suportat să-l ştie pe Hristos ca Mire al Bisericii şi s-a îmbrăcat pe sine cu haine de mire atrăgând în mrejele-i dese şi fine pe toţi cei care se dezbracă de haina botezului pentru îmbăierea în orice plăcere care aduce satisfacţia de moment a trupului şi uneori a minţii producând suferinţă sufletului şi mâhnire lui Hristos.

INGER, INGERASUL MEU

2011-06-13T14:43:00.001+03:00

Numai ce prinsei oleacă de timp şi iaca mă înfăţişai pe blog, nu de alta, dar îmi e tare frică să nu facă păiajeni pe la vreun colţ şi să nu mai fie bun de citit. Şi dacă nu am mai scris nimic pe blog să fiţi convinşi că în perioada de pauză am vorbit şi cântat o grămadă. Plus de asta, aşa cum bănuiam, blogosfera a fost plină de învăţături frumoase cu referire la Pogorârea Duhului Sfânt şi la Sfânta Treime şi o postare în plus din partea mea probabil că v-ar fi obosit ochii.

Alta e treaba azi. În timpul sfintei liturghii am citit, poate pentru a douăzecea oară, cuvintele evanghelistului Matei de la capitolul 18 unde abia azi am remarcat câteva cuvinte peste care treceam aşa ca gâsca prin apă. Ele se găsesc la versetul 10 şi spun cam aşa: „vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.” Minunat! Iată locul peste care trecusem deseori şi nu realizam că el este cel care mărturiseşte existenţa unui înger personal, a unui înger care priveşte, vede pururi faţa Tatălui ceresc, a unui înger care în încercarea de a ne ocroti se mâhneşte atunci când suntem dispreţuiţi de semenii noştri, purtători şi ei de chip divin ca şi noi. Ori treaba asta nu este la întâmplare deoarece trimiterea biblică m-a dus la Evrei cap. I-14 unde se spune aşa: „îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” Înţelegeţi acum de ce m-am bucurat şi de ce m-am minunat. Nu că nu credeam, nu că nu ştiam dar acum sunt pe deplin fericit sufleteşte când ştiu că lângă mine pururi rugător şi slujitor se află un înger păzitor trimis de la zămislire pentru a mă întări până în momentul în care mă voi înfăţişa înaintea scaunului de judecată.

Şi apoi mai e ceva minunat. E faptul că acest lucru îl ştim din frageda copilărie. Nu ştiu dacă există copil creştin care să nu cunoască rugăciunea „Înger, îngeraşul meu”. Această rugăciune este începutul teologiei micului creştin, este începutul cunoaşterii de Dumnezeu, este simţirea proniei divine, a purtării de grijă a celui ce i-a dat viaţa. "Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine şi mă învaţă să fac bine; Eu sunt mic, Tu fă-mă mare; Eu sunt slab, Tu fă-mă tare; Şi-n tot locul mă păzeşte şi de rele mă fereşte. Doamne îngeraşii tăi, fie păzitorii mei, şi în zi şi în noapte şi în ceasul cel de moarte."

Ce poate fi mai simplu decât să recunoşti că Dumnezeu în purtarea Sa de grijă pentru făptura iubită trimite un înger pentru a ne învăţa, întări, păzi, ocroti până la ceasul din urmă. Cred că nu e greşeală ca şi noi cei mari să spunem această rugăciune, că în definitiv suntem mari doar în trup, înaintea lui Dumnezeu suntem tot copii, suntem tot la stadiul în care avem nevoie de ocrotire în desele noastre slăbiciuni.

Aşadar, atunci când dispreţuim pe cineva, să cugetăm că îngerul lui stă în faţa lui Dumnezeu alături de îngerul nostru. Să cugetăm că şi noi vom sta la un moment dat înaintea lui Dumnezeu la judecată alături de cel pe care l-am dispreţuit sau de cel care ne-a dispreţuit. Toate lucrurile acestea sunt scrise în cartea vieţii noastre şi vor fi vădite la judecată. Alături de noi va sta îngerul nostru pe care poate nu l-am rugat niciodată, nu l-am ascultat, ci am făcut voia doar acelor îngeri răi trimişi de vrăjmaşul lui Dumnezeu, de diavol. Cine vrea să vadă faţa lui Dumnezeu pururi, să îndrăznească cu dragoste să spună: „înger,îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu…….”

TALHARUL DUMNEZEU

2011-06-06T11:50:00.000+03:00

Este Dumnezeu un tâlhar? Poate vă miră întrebarea, dar o parte din evrei acum 2000 de ani l-au băgat între tâlhari, între făcătorii de rele. Ba mai mult, unul din ei zicea să se dea jos de pe cruce dacă e Hristos. Celălalt, cel mântuit, l-a apostrofat într-un mod frumos, pur omenesc: „nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?” Adică şi Dumnezeu a ajuns să fie osândit, pe nedrept, trecut în rândul făcătorilor de rele şi blamat de toţi trecătorii. Credeţi că s-a schimbat ceva? Păi mergem pe drum, deschidem televizorul, radioul, ziarul şi aflăm. Despre Dumnezeu se vorbeşte peste tot. Dacă ai veni din altă lume, la prima impresie ai crede că pământul este un loc binecuvântat unde oamenii trăiesc în armonie datorită credinţei lor în Dumnezeu. Dar, că mereu există câte un dar, din nefericire nu este chiar aşa. De fapt e aproape invers. Dumnezeu încă este băgat între tâlhari. Zilnic Dumnezeu suferă pedeapsa unui făcător de rele, zilnic mântuieşte suflete, se răstigneşte continuu omorât fiind de vorbele, faptele, gândurile celor care zic că au credinţă în Dumnezeu.

Treaba stă în felul următor. Dumnezeu a devenit cantitate neglijabilă în viaţa oamenilor. Mulţi iau în deşert numele lui Dumnezeu prin felurite expresii şi înjurături ce conţin termeni ca preciste, grijanii, dumnezeii mamii lui, până la expresii elaborate de genul celor care spun că Dumnezeu este o energie, e ceva abstract, că nu poate fi persoană şi că e de discutat pe acest subiect. Unii o spun mai pe şleau şi zic că Dumnezeu face mai mult rău decât bine, că din cauza lui se întâmplă ceea ce se întâmplă prin lume, că e un tâlhar şi că mai bine nu exista.

Acum, dacă ar fi să luăm la bani mărunţi aceste afirmaţii am vorbi ani. Lucrurile sunt mult mai simple însă. Hristos spune aşa: „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri; ar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” Cu alte cuvinte nu trebuie să treacă prea mult timp pentru a te convinge de existenţa lui Dumnezeu şi de atributele sale. Doar ce se termină viaţa în trup şi afli mintenaş. Că nu trăieşte nimeni o mie de ani, acum cu atâtea boli şi griji repede se face pasul către Dumnezeu cel pe care l-ai crezut un tâlhar cât ai trăit.

Ori cei care zic că Dumnezeu acceptă relele poate nu au citit că ne-a lăsat voie liberă de alegere şi acţiune, menţionând însă că dacă vrei să trăieşti e corect să alegi să faci binele. Căci dacă cineva zice că Dumnezeu acceptă relele şi că nu e drept şi corect să facă el binele, cel care acuză, să demonstreze prin fapte cum e bine să faci.

„Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?” Să ştiţi că mulţi se află în osândă cu Dumnezeu pe nedrept şi ferice de cel care poate răbda până la sfârşit, că acela se va mântui. Umilinţele întâlnite la tot pasul, care unele chipurile sunt în numele dreptăţii, sunt semnele osândirii lui Dumnezeu. El şi le-a însuşit fără cârtire, cum spune Isaia proorocul „toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?” cap.53

Este Dumnezeu tâlhar? Poate că e, dacă ne gândim că El s-a întrupat să tâlhărească iadul, sfărâmând încuietorile morţii ca să elibereze pe cei din închisoare. Este Dumnezeu tâlhar? Cu siguranţă nu. El este Creatorul, Mântuitorul, Judecătorul celor care, tâlhari fiind pe drumul vieţii strigă „pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”.