ORBII, SURZII SI MUTII

Mi se întâmplă foarte des să constat că organele ce oferă omului posibilitatea de conştientizare a celor din jurul său nu-şi mai respectă funcţiile date de Dumnezeu special omului spre a se folosi de ele pentru traiul cotidian. Şi mă refer în special la cele 3 organe principale: ochii, urechile şi gura.

Evident că ele sunt la locul lor în anatomia corpului uman, numai că întrebuinţarea lor rămâne un mister.

Dacă ochii au fost lăsaţi pentru cunoaştere, pentru luminare, pentru a vedea cele pe care Dumnezeu ni le descoperă, pentru lucrurile frumoase care ne înconjoară, în mod ciudat taman acest lucru lipseşte din întrebuinţarea ochilor noştri. Acu' normal că trebuie să vedem şi răul pentru a şti să ne ferim de el, dar noi vedem doar răul, doar negrul, griul, nu vedem deloc, dar deloc ceea ce este frumos. Am devenit daltonişti în ceea ce priveşte lucrurile bune ce se întâmplă în jurul nostru. Ba mai mult suntem orbi de multe ori când trebuie să luăm câte o decizie crucială în ceea ce priveşte viaţa noastră în mod direct. Şi de aici vedem, sinucideri, accidente, divorţuri, crime, toate din lipsa viziunii de moment. Nu vezi ceea ce trebuie să vezi la momentul potrivit.

Cu urechile noastre acelaşi tipar, nu ascultăm, nu auzim decât ceea ce nu trebuie, şi ascultăm la tonuri şi tonalităţi care produc surzenia.

O simplă plimbare pe malul mării, prin oraş, prin parc, pe orice drum şi la orice oră şi eşti oripilat de ceea ce se ascultă şi cum se ascultă. Dacă ai vrea să dai un sfat bun cuiva, să-l înveţi o rugăciune, o poezie automat devine surd, irascibil pentru că urechile nu mai sunt învaţate să asculte asemena lucruri, ele devenind iritante pentru cel care niciodată nu a experimentat aşa ceva. Noroc cu Hristos care spune de multe ori: "cine are urechi de auzit să audă". Şi e corect, dare păcat să nu auzi şi altceva, să încerci să-ţi deschizi urechea şi la alte tonuri, tonalităţi, vorbe.

Ceea ce ochii văd, şi ceea ce urechile aud se duc către creier şi automat spre gură. Şi aici vedem că cel de-al treilea organ, care se ocupă şi cu simţul gustului, ne arată gusturile oamenilor în materie de viaţă. Şi oamenii se ocupă cu dulcegării care lasă un gust amar, acru şi sărat celor care ascultă vorbele multor semeni de-ai noştri, vorbe care zgârâie urechea şi dilată pupilele.

Deşi e de prisos, tot am să vă aduc aminte că gura omului a fost lăsată pentru hrănire şi pentru comunicarea între oameni, şi pentru comunicarea omului cu Dumnezeu prin rugăciune. Astăzi într-adevăr gura o folosim pentru hrănire, dar în mod greşit, şi vom vorbi despre asta la începutul postului. Iar despre comunicarea între noi, noroc cu messengerul, mobilul şi alte tehnici de discuţie online. Oamenii nu mai comunică decât prin strigăt, prin insultă, prin clevetire, prin minciună, fie ea chiar şi oficială.

Cât despre comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciune, prin rugăciune sinceră nu aşa de ochii lumii, oamenii sunt muţi.

Aşadar deşi avem ochi, urechi, gură; nu vedem, nu auzim, nu vorbim decât ceea ce ne place, schimbând folosul natural al organelor noastre. Rezultatul? Suntem prostiţi, vrăjiţi de oferte, de lucruri şi de viaţă, fără să băgăm de seamă, şi devenim sclavi ai lucrurilor cu care ne înconjurăm şi în care căutăm plăcerea de a ne desfăta simţurile, devenind orbi, surzi şi muţi.

NU-MI VINE SA CRED

Da, nu-mi vine să cred de ceea ce văd şi aud. Este o expresie menită să arate gradul de mirare sau consternare la contactul unor persoane cu cele din jur.

De obicei "a crede" reprezintă convingerea fără tăgadă, încrederea deplină în existenţa unui lucru sau dogme. "A nu crede" este contrarul celor spuse mai sus.

Între aceste două termene a apărut acesta: "nu-mi vine să cred". De unde rezultă că deşi din principiu nu crezi într-un lucru, situaţiile vieţii te pun în faţă cu lucrul respectiv, şi, deşi vezi cu ochii tăi, nu-ţi doreşti să experimentezi ceea ce vezi, dorind să nu se fi întâmplat ceea ce până ieri ţi se părea de neconceput.

Cam atât cu teoria greoaie care este greu digerabilă. Concret. Viaţa se desfăşoară în parametri elastici, nu rigizi, oferind posibilitatea omului de a crea, de a se desfăşura, de a fi exuberant şi închistat, aceste lucruri punându-şi amprenta şi pe lucrurile neînsufleţite din jurul său.

Ceea ce acum 50 de ani părea imposibil pentru bunici, astăzi este un lucru banal pentru noua generaţie. Adică dacă acum 50 de ani mergeai cu un laptop şi vorbeai pe messenger folosind şi camera video, pentru bunici ar fi fost ceva de "necrezut ochilor".

Nu doresc să dau decât acest exemplu în ceea ce priveşte partea materială a lucrurilor, şi asta pentru că toţi suntem conştienţi de acest paradox al tehnicii care de multe ori ne taie răsuflarea şi ne face să spunem :"nu-mi vine să cred".

Eu aş vrea să mă refer în această postare la partea spirituală a lucrurilor şi anume că " nu-mi vine să cred" cât de mult s-a schimbat omenirea în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu.

Dacă înainte vreme oamenii credeau fără tăgadă în Dumnezeu, a urmat o perioadă în care şi-au pus fel şi fel de întrebări iar astăzi Îl blamează.

Şi normal că "nu-mi vine să cred", deoarece, teoretic societatea din ziua de azi ar trebui să vadă că nimic din acest univers nu este la întâmplare , că totul este făcut de o mână inteligentă, că totul se desfăşoară după un plan genial în care omul este pus să fie coordonator şi beneficiar în acelaşi timp.

Nu-mi vine să cred cum oamenii îşi vând sufletul pentru lucruri sclipitoare , poleite, cu o valoare definită doar de strălucirea momentului, cu o strălucire mată, rece, în detrimentul strălucirii ce vine din interiorul omului, din adâncul inimii celor curaţi, blânzi, drepţi. Asta conştienţi fiind că toate lucrurile au un preţ, toate în afară de suflet, care este nepreţuit, este de la Dumnezeu, este unicat şi valoarea îi este data de de faptele titularului.

Nu-mi vine să cred cum oamenii îşi lasă copii să moară de foame în timp ce-şi cheltuie bruma de bănuţi pe tutun, droguri, alcool, nu-mi vine să cred brutalitatea cu care oamenii se lovesc, se omoară, se urăsc pentru lucruri insignifiante, nu-mi vine să cred cum instituţii ca familia, şcoala, biserica au devenit cenuşărese ale societăţii în care trăim.

Nu-mi vine să cred deşi văd aceste lucruri cu ochii mei, şi le simt pe pielea mea. Şi mă gândesc cu groază că ceea ce azi este izolat în curând ar putea deveni un lucru normal, când vom avea fiecare pistoale, geamuri blindate, adăposturi subterane pentru a ne proteja de semenii noştri.

Şi toate acestea pentru că noi blamăm ceea ce ţine de suflet, de credinţă, de Dumnezeu, uitând că El este Cel ce ne-a creat şi ne-a dat această dovadă de mare iubire ce constă în libertatea deplină a omului de a face ceea ce doreşte. Acest liber arbitru a fost prost înţeles de om şi astăzi din păcate vedem ceea ce " nu ne vine să credem ochilor".

CELE 3 URECHI

Această postare îşi are izvorul într-o povestire auzită cu mult timp în urmă, o povestire dată uitării, dar scoasă din arhiva amintirilor în urma unor discuţii purtate cu nişte cunoscuţi.

Naraţiunea începe simplu şi descrie o întâmplare care la prima vedere este una banală care se întâmplă la tot pasul în mijlocul nostru.

Aşa se face că 2 buni prieteni, unul de la ţară şi altul din oraş, cu vieţi total diferite, din împrejurările vieţii deveniţi amici buni, mergeau într-o zi prin oraş. Cel de la ţară era însoţit de prietenul său prin forfota oraşului pentru rezolvarea unor probleme, pentru că omul cunoştea toate străduţele, era de-o viaţă în oraş şi era cel mai bun ghid pentru prietenul sau.

Oricum, mergând ei prin zăpăceala oraşului, claxoane, fum, gălăgie, sirene,omul de la ţara se opreşte şi îi spune prietenului său:" am auzit un greiere"! Prietenul de la oraş rămâne mască şi-i spune:" în gălăgia asta!? Cred că eşti nebun, cum să auzi un greiere în acest infern." Şi totuşi omul face câţiva paşi, trece printre câteva maşini şi la umbra unui pomişor ornamental prinde un greieraş.

Perplex, amicul îl întreabă:"da ce, ai cumva urechi supraomeneşti, ai 3 urechi?"

Zâmbind omul de la ţară i-a răspuns:" nicidecum, e vorba ca oamenii aud doar ceea vor". Şi pentru a întări cele spuse, tăranul scoase din buzunar o mână de monezi, şi le dădu drumul pe trotuar. Reacţia a fost fantastică. Pe o rază de 10 metri toţi oamenii erau cu ochii pe jos pentru a vedea unde sunt banii al căror zgomot l-au auzit cu toţii.

Prietenul de la oraş nu a mai spus nimic. A învăţat o lecţie.

Ideea este că Dumnezeu ne-a înzestrat cu 2 ochi ca să putem vedea ceea ce trebuie, 2 urechi ca să putem asculta ceea ce trebuie, ne-a dat doar o gură ca să nu vorbim prea mult şi mai ales ceea ce nu trebuie.

Revenind la ţăranul din povestea de azi, el ne-a arătat că sunt lucruri pe care le auzim şi le ducem mai departe prin vorba numită clevetire, minciună, pâră; că sunt lucruri pe care le auzim, o predică, o poezie, o pildă,un cântec, pe care nu le ducem mai departe; că sunt lucruri pe care nici măcar nu vrem să le auzim, acele lucruri care fac referire la noi şi la greşelile noastre. Sunt lucrurile la care suntem surzi, sunt lucruri la care nici măcar 3 urechi de elefant nu ne-ar folosi, pentru că nu auzim decât ceea ce ne place.

În rest, să AUZIM numai de bine.

SECRETUL CASATORIEI

Un bărbat şi o femeie erau căsătoriţi de peste 50 de ani.

Ei împărtăşeau totul şi discutau despre orice. Nu aveau secrete unul faţă de celalalt, cu excepţia unei cutii de pantofi pe care femeia o ţinea pe dulapul ei de haine, şi , despre care l-a atentionat pe soţul ei să nu o deschidă sau sa întrebe de ea vreodata.

În toţi acei ani, el nici nu s-a gândit la cutie, dar într-o zi, bătrinica s-a îmbolnăvit foarte tare şi doctorii ziceau că nu prea mai are şanse de însănătoşire.

Încercând să pună toate lucrurile în ordine, bătrînelul a luat cutia de pantofi de pe dulap şi a pus-o lânga patul soţiei sale.

Era şi ea de acord că era timpul să afle şi soţul ei ce era în acea cutie.

Când a deschis-o, în cutie erau doua papuşi croşetate şi o grămadă de bani: în total vreo 25.000 de lei.

El a întrebat-o despre conţinutul acestei cutii.

- Când ne-am căsătorit, spunea ea, bunica mea mi-a spus că secretul unei casatorii este sa nu te cerţi niciodată. Spunea ca întotdeauna când mă suparam pe tine, să tac din gura şi să croşetez o papuşica ...

Bătrânelul era atât de impresionat, încât abia işi putea stăpâni lacrimile. Doar doua păpuşi erau in cutie ! Ea fusese supărată numai de doua ori în toţi aceşti ani în care au trăit impreună! Nu mai putea de fericit!

    - Iubito, spuse el, inţeleg existenţa păpuşilor, dar toţi aceşti bani ?

   - Oh, zise ea, aceştia sunt banii pe care i-am obţinut din vânzarea păpuşilor !

Primita pe mail.

O MUSCATURA, DOAR O MUSCATURA

De la o muscatura a patimit omenirea de la facerea lumii pana acum, cand Satana sub chip de sarpe a pacalit-o pe Eva si aceasta pe Adam. Doar o muscatura, una mica, de pofta ne-a indepartat de rai si ne-a facut sa ratacim prin aceasta lume. Si beleaua este ca omul continua sa muste, sa incerce tot ce i se pare interzis, cazand in dependenta si platind apoi cu sanatatea sau chiar viata pentru o muscatura.

Si nu e vorba doar de o muscatura, ca poa' sa fie si o inghititura, sau mai multe, un litru sau un pachet, un strop sau o cescuta. Toate aceste mici placeri, transformate in vicii, devin dusmanii nostri, ucigasii trupului si ai sufletului nostru.

Cred ca toata lumea isi aduce aminte ca Alba ca Zapada, tot cu o muscatura a fost adormita, vrajita fiind de frumusetea exterioara a fructului oprit dar dorit.

Poate ca de multe ori ati fost pusi in situatia de a renunta la un viciu, la o placere, la un mod de viata cu dorinta de schimbare spunand ca de azi, cu siguranta ma las de.......... .

Ispita insa vine si spune:" lasa ca e timp sa te lasi si de maine, hai azi mai ia macar o muscatura, macar un fum, nu mult, putin de tot, si de maine........ tot ca azi.

Dumnezeu, prin apostolul Pavel, spune ca toate ne sunt ingaduite dar nu toate de folos, fapt pentru care sunt surprins cand noi oamenii, toti oamenii, ne lasam pacaliti de diavol sa luam macar o muscatura, doar una.

Rezultatul? Vai de noi si de oamenii de langa noi.

LASA CA MA FAC EU MARE

Am mai vorbit de câteva ori despre trecerea timpului, am mai vorbit şi despre idealurile copilăriei, am vorbit de jocurile copilăriei şi tradiţii, dar nu am pomenit despre gândul "omului mic" şi dorinţa lui de a fi mare.

De multe ori mi s-a întâmplat sau poate că vi s-a întâmplat ca dorind să faceţi anumite lucruri să vi să spună: "nu acu', când vei fi mare ai voie". Şi invariabil primul gând era să spui:"lasă că mă fac eu mare, vă arăt eu!"

Şi dacă am crescut acum şi pot face ce vreau nu sunt mai fericit. De fapt acum nu mai are nici un farmec. Acum pot face tot ce vreau, dar nu pot face decât ceea ce trebuie să fac, pentru că acum sunt adult responsabil, sunt om cu capul pe umeri, nu mai sunt mânat de dorinţa copilului pus pe şotii.

De fapt postarea ar trebui să se refere la altceva, anume la cei care acum au ajuns mari. La cei care au fost şi ei copii, la cei care şi-au dorit să fie mari şi au ajuns aşa de mari încât nu le mai dai cu prăjina de nas.

Vedeţi, Dumnezeu are scări şi de urcat şi de coborât, şi nu lasă nimic la întâmplare, deşi poate aşa ni se pare. Omeneşte vorbind, văzând pe cei care au fost mici şi acum sunt mari, că au uitat de unde au plecat şi nu-şi încap în piele de înălţimea lor, îi judecăm şi îi invidiem. Greşit, ar trebui să le plângem de milă.

Vă spun asta deoarece într-o discuţie cineva se plângea că cel cu care a copilărit, cu care a bătut coclaurile şi bălţile, ajuns într-o mare demnitate, nu l-a băgat în seamă la o înmormântare, mascându-se după moda americană în spatele unor ochelari fumurii, poate cu gândul că cel care a rămas la munca de jos să nu se ducă să-i ceară vreun favor. Jenant şi trist, dar e posibil să-şi piardă demnitatea şi să ajungă.......

În aceeaşi discuţie altă persoană spunea că a întâlnit reversul întâmplării de adineauri. Spunând că fiind într-un mare necaz, fără să ceară ajutor, a fost întâmpinat şi ajutat de cel cu care cu ani în urmă împărţea bucuria copilăriei. Frumos şi pilduitor gest.

Probabil că printre cei ce citesc această postare se regăsesc şi persoane care doresc să fie mari şi persoane care au ajuns mari.

MORALA? Poţi să fii mic dar să fii la înălţime; degeaba eşti mare dacă eşti de cea mai joasă speţă.

VANZATORII DE ILUZII

Ce este iluzia? Este o himeră, un vis deşert, o înşelăciune plăcută ochiului, o senzaţie de realizare finalizată printr-o mare dezamăgire. Iluzia vine din necunoaştere, din prea mare încredere, din minciună sau din boală. Atunci când vine din boală poate degenera în boli psihice iremediabile, când vine din minciună naşte lipsă de încredere faţă de toată lumea, când vine din prea mare încredere creează o stare de dezamăgire cruntă. Doar când vine din necunoaştere poate fi uşor remediată.

Iluzia este o speranţă neîntemeiată, o dorinţă neîmplinită, fiind o soră vitregă a speranţei.

Am început această postare cu aceste explicaţii deoarece este inexplicabil cum oamenii îşi fac iluzii, cum se hrănesc cu iluzii, cu false închipuiri, şi mai ales cum cumpără iluzii de la cei care sunt vânzători de iluzii.

Deşi omul este creat de Dumnezeu cu discernământ, cu posibilitatea de a face diferenţa între bine şi rău, cu puteri sporite faţă de celelalte lucruri înconjurătoare, totuşi omul se arată cel mai slab din acest sistem în care ne ducem traiul.

Dacă vrei să păcăleşti un câine pentru al prinde, cu diferite momeli şi reuşeşti odată, cu singuranţă a doua oară nu vei mai reuşi, pentru că învaţă repede. În tot acest timp omul se lasă păcălit de vânzătorii de iluzii de fiecare dată, de multe ori în acelaşi mod, facând dovada unei slăbiciuni cronice în faţa iluziilor de tot felul.

Spre exemplificare, lucruri cărora le-am căzut pradă mulţi dintre noi, găsim în fiecare zi în ziare, la televizor, în propriile familii.Toţi am dat navală sau dăm năvală în supermarketuri să umplem coşurile cu produse cărora le-au făcut reclamă vânzătorii de iluzii, punem acolo în sacoşe că poate ne-or trebui vreodată şi de fapt le dăm de colo-colo. Mulţi din dorinţa de a câştiga la marea extragere au dat cu banul muncit să ia un bilet la loto sau la bingo, căci vânzătorii de iluzii fac bani frumoşi pe spinarea cocoşată de muncă a celor care cumpără iluzii.

Ni se vând iluzii la televizor, la radio, pe stradă, cu reclame sofisticate, cu dulceaţă, cu multă culoare, şi scuzaţi-mi expresia "fraierii pun botul de fiecare dată" fără să înveţe niciodată nimic din experienţele neplăcute a lucrurilor rău făcute.

Asta e la cazul general, pentru că există categoria celor care nu trăiesc decât pentru iluzii provocatoare de boală şi moarte: fumatul şi alcoolul în exces, droguri şi energizante halucinogene, provocatoare de iluzii, de paranoia şi anarhie.

Problema este că nu poţi face nimic vânzătorilor de iluzii atâta timp cât există cumpărători de iluzii, consumatori, abonaţi, suporteri a celor mai sus prezentate.

Şi pentru că este o concurenţă acerbă pe piaţă, de multe ori se recurge la intimidare, la presiune, rezultatul fiind o societate bolnavă, care se ghidează după nişte idealuri utopice, bazate pe iluzii, o societate care uită că scopul vieţii este chiar viaţa. Şi viaţa nu este o iluzie.

LECTIA MAGARULUI

Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul era oricum batran, iar ca fantana, fiind secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Astfel a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei.

Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei. Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adincul fantanei si ramase uluit de ce vazu.

Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi frematind...

Viata va arunca poate si peste tine cu pamint si cu tot felul de greutati...

Insa, secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas inainte. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.

Aminteste-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:

1) Curata-ti inima de ura, frica, egoism, iarta ca sa fii iertat;

2) Scuteste-ti mintea de preocupari inutile, roaga-te de cate ori poti;

3) Simplifica-ti viata si fa-o mai frumoasa;

4) Daruieste mai mult si asteapta mai putin;

5) Iubeste mai mult si ... scutura-te de pamant, pentru ca in viata asta, tu trebuie sa fii solutia, nu problema.

Poveste primita pe mail.

VAI, DRAGA, CE BINE ARATI!

Era la moda in perioada revolutiei o melodie care facea furori printre tineri, si la un moment dat spunea cam asa: "ce mai zgomot, ce mai fum, in camera de la drum, nu se mai duc la baleta(tinerii), dau acasa discoteca. Gata cu taranii, s-au emancipat, nu mai sunt neica taranii aia de-alta dat'. "

Aproape nu s-a schimbat nimic de atunci pana acum. Tot zgomot, tot fum, tot in camera de la drum. Numai ca acum nu mai avem magnetofoane ne-am modernizat cu sistem de sunet dolby surround. Si colac peste pupaza obiceiurile au ramas neschimbate ba chiar strident accentuate spre a se scoate in evidenta taman ceea ce nu ar trebui sa se arate.

Nu vreau sa va plictisesc cu vorba multa la sfarsit de an, doar ca asa de mult se bate moneda pe faptul ca de anul nou trebuie sa fii imbracat la 4 ace, sa stralucesti, sa rupi gura targului, incat mi se face lehamite de falsitatea cu care partenerii de distractie te gratuleaza si-ti spun ,,vai, draga, ce bine arati!"

Ideea este ca din dorinta de a straluci cateva ore, te vei trezi sifonat nu numai vestimentar, ci si sufleteste, pentru ca deziluzia ce urmeaza dupa marile petreceri, dupa petardele naucitoare, te fac sa vezi ca de fapt ai imbracat trupul si l-ai imbuibat si ai lasat gol si flamand sufletul.

E deprimant sa vezi oameni chinuiti de bautura, de tutun, de droguri, de oboseala, a doua zi dupa chiolhan, oameni care straluceau cu o zi inainte deveniti umbre stoarse de vlaga.

In acele momentele corect ar fi sa gasesti pe cineva care sa spuna fara sa clipeasca:"vai , draga, in ce hal arati".

In rest, nu uitati de suflet, e gol si flamand. Desi spre suflet nu se uita nimeni.
Fireste, blogul este doar o parere, a mea, fireste.