sâmbătă, 14 noiembrie 2020

CĂDERI CARE TE RIDICĂ

 


În vreo două rânduri mi-a fost dat să merg pe drumul ce coboară de la Ierusalim la Ierihon,  1000 m altitudine, aproape 800 m Ierusalimul, - 250 m (sub nivelul mării) Ierihonul, în vremea noastră, lesne de parcurs cu mașina, străbătând un pustiu ce nu înflorește deloc, chiar dacă, în trecerea mileniilor,  civilizația a tot înflorit. Poate că distanța de aproximativ 30 km nu pare mare acum, dar s-o parcurgi pe jos, ca odinioară, ori poate cu vreun măgăruș obosit, nu e taman ușor, mai ales că o porțiune este Carantania, pustiul în care dracul, în binecunoscuta relatare biblică, nu se sfiește să-L ispitească nici pe Hristos, îmbiindu-L la poftirea pâinii, a încrederii oarbe și a slavei deșarte.

Vă întrebați, poate, ce doresc să vă spun. Sunt momente în viață în care ne facem planuri hrănindu-ne visele cu proiecte ce par a nu se mai sfârși niciodată, ca și cum am trăi veșnic, lucrând, zidind, stricând, reparând și zidind din nou, punând cărămizi din bucățile noastre de sănătate și mortar din puțina voință, risipind clipe din viață pentru a ne face un viitor beton, eufemistic vorbind, prin care să nu mai răzbată nicio umbră de bunăvoință, niciun strop de lumină și nici măcar o picătură de iubire.

Să cobori pe drumul de la Ierusalim la Ierihon poate fi, de ce nu, a coborî ca de la rai la iad, mai ales că pe acel drum, tâlharii ce se află la tot pasul, atacă prin ispitire și vatămă prin lovire fără scrupule. Verbul a cădea trimite la durere numai prin citire ori rostire, nici nu mai contează felul căderii, gândul te poartă la răniri ascunse ori vizibile, fiecare din ele atrăgând după sine geamătul neputinței.

„Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”.

Că vorbeam mai devreme de ispitorul diavol. O vorbă românească spune că „scapi de dracu` și dai de mă-sa”, iertat să-mi fie citatul, dar cam așa e. Că doar ce am scăpat de Covid fără probleme și m-am ales cu o crâncenă cădere pe amărâtele-mi de coaste, turtindu-le dureros, în ispitirea de dinaintea postului cu tânguirile pe care, recunosc, nu le-aș fi avut fără această cercetare. Zice Ecclesiastul că „în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul  spune: „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”

Că doare nu mă vait, mai greu e cu răbdarea, cu vindecarea în timp. Mă gândeam la cel căzut între tâlhari pe drumul dintre Ierusalim și  Ierihon, un străin pe care jefuitorii l-au lăsat „abia viu”. M-am tot gândit la această traducere, m-am tot perpelit de ce nu s-a tradus „aproape mort” sau „pe moarte”? Abia viu, pentru că prima viața, planul era altul, speranța nu lăsa loc pentru moarte, ci pentru a rămâne viu, chiar dacă-n el sufletul va fi pâlpâit să iasă din strâmtorarea unor dureri ce par a fi insuportabile.

În cădere, legea atracției gravitaționale nu lasă loc de interpretări, în cel mai bun caz, dacă mai ai timp, poți calcula viteza, dar dincolo de cele ale fizicii, în momentul acela, realizezi cât de mare este puterea clipei. Cum ar zice o cântare de la înmormântare: „o clipă numai și pe toate acestea moartea le primește”.  Căderea e simplă, urmările căderii sunt complicate, iar ecuațiile vieții, indiferent cu câte necunoscute ar fi, dau cu virgulă de cele mai multe ori.

Cum ajuți un om căzut între tâlharii nemiloși ai unor clipe pe care și așa le trăiești coborând pe drumul vieții ori, cum poți ajuta un rănit ale cărui tânguiri nu-s auzite de aproapele care, prea prins în probleme personale ori de serviciu mărește și mai mult distanța dintre semeni având ca alibi anumite părți din litera legii, anulând definitiv posibilitatea de a folosi  spiritul unor legi  pe care prin empatie le-am putea îmbunătăți?

Desigur, nu e cazul meu, am fost ajutat repede, iar mâinile dibace și atente precum și palmele ce se strâng în prietenie frumoasă au creat o stabilitate. Mai mult, că și mie-mi place hazul de necaz, pe lângă diagnostic, a venit și vorba românească, anume că „n-am nici pe dracu`”, asta ca încurajare, firește, că durerile doar eu le cunosc.

Între Ierusalim și Ierihon un om a căzut între tâlhari. Doi oameni ai templului, preot și levit, au trecut pe lângă el fără să-l ajute. Un străin de neam a oprit, l-a oblojit pe cât s-a priceput, l-a dus într-un loc unde putea fi bine îngrijit spre vindecare, a plătit tot tratamentul și a plecat mai departe promițând că se va întoarce să plătească suplimentar dacă e nevoie pentru cel aflat în suferință.

Trăim timpurile în care poate suferința nu e mai mare ca-n alte vremuri, doar că e mediatizată și cunoaștem dimensiunea tragediei umane în fața rănilor trupești și, de ce  nu, sufletești. Avem acces la tratamente moderne și cu toate astea numărul bolilor și al bolnavilor crește; avem posibilitatea de a cerceta tainele bolilor și pe cele ale omului și cu toate acestea apar mereu erori și reacții adverse și, din nefericire, dispunem (omenirea) de enorm de mulți bani pentru arme și combinații mortale dar nu avem disponibili pentru vindecarea celor căzuți în tâlhărirea venită din partea unor boli ce nu ne lasă doar abia vii, ci mult mai aproape de moarte.

Și dacă toate acestea reprezintă mai mult logistică, mai e ceva, mult mai dureros, nu prea mai avem oameni, lipsește aproapele, rar găsești pe cineva care să te ridice, să te ajute și să te îmbărbăteze. Ne rupem picioarele, coastele, ni se usucă plămânii și ne crapă inimile, se răscolesc organele în noi de dureri și, chiar dacă încercăm cu medicamente, bune și ele, cu rostul lor, rămânem fără oameni, doar cu gemetele născute-n suferința ce nu mai înmoaie conștiințele de mult împietrite ale semenilor noștri.

Nu am curaj să gem, nu din pricina durerii, aceasta va trece și voi uita de clipa încercării, nu am curaj să gem fiindcă mi-e frică de nepăsare, pe asta n-o vindecă niciun medicament, iubirea și milostenia rămânând, iată, în timpurile noastre, doar statusuri cu care încercăm să cerșim aprecierea prin like-uri de la cei cu care călătorim pe drumul vieții.

22 de comentarii:

  1. Mai tare ca nepăsarea, doare trădarea celor pe care îi credeai prieteni. Sau asa a fost pentru mine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pe moment, da, te doare, mai apoi realizezi că de fapt nu ți-au fost prieteni, te mai doare un pic, te ridici și mergi mai departe, doar atunci te poți vindeca cu adevărat.

      Ștergere
    2. Păi, da, m-am vindecat, dar am pierdut ceva prețios, încrederea în oameni și prezumția de nevinovăție.

      Ștergere
    3. Ai căzut în cealaltă extremă. Poate că pentru anumite momente și eu am fost tentat să simt la fel, doar că mi-am adus aminte că și eu sunt om, că și eu greșesc, că și eu, poate, fără să realizez, în unele momente, am supărat/dezamăgit pe cineva.
      Încă dau gir oamenilor, încă mai cred în nevinovăție, și nici nu am cum să fiu altfel când, ca și tine, încerc să le insuflu celor cu care interacționez, trăiri morale și picături de normalitate.

      Ștergere
    4. Padre, nu sunt ,,lupul moralist" să cred ca detin adevărul sau nu gresesc, spun doar ca m-a durut mai tare trădarea, decât nepăsarea și lectia e buna, nu ofer și nici nu am așteptări. Le iau cum sunt și vin toate. Cum ai spus, viata e prea scurta să stau să despic firul în 7. 🙂

      Ștergere
  2. Padre, în primul rand, recuperare cu bine! Îmi dau seama ca nu e tocmai plăcut după experienta prin care ați trecut... Eu... am pierdut multe încercări la care m~a supus bunul Dumnezeu. Au fost câteva necesare și au clădit în interior mai mult decât ar fi construit orice fericire de pe lumea asta. Realizez cât de mici suntem, cata slăbiciune zace în noi... Pare ca vorbesc aiurea, dar mie cazaturile mi~au făcut si bine. Intr~un final tardiv am înțeles ca toate au un scop în viata asta. Ma bucur ca ati depășit cu bine perioada grea, acum sa treceți cu bine și prin noua încercare! Sănătate multa,

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Laura, dacă nu aveam căderile nu eram așa de sus, aș fi fost jos de tot, moral vorbind, pentru că în stările de bine oamenii uită de sfârșit, uită de vremelnicie, uită să mulțumească, uită să ajute.
      E adevărat, nu sunt cel mai bun exemplu, încă am slăbiciuni, încă am nedumeriri, dar le depășesc fie prin puțina-mi înțelegere, fie prin aceste cercetări cu care Dumnezeu mă întărește, dincolo de durerile pot fi duse cu un pic de credință.
      Mulțumesc frumos de gând!
      p.s La mâncare nu am avut opreliști, așa că... . Post cu bucurie!

      Ștergere
  3. Avem. De tăte avem. Din unele de care ne îngrijim prea multe chiar. Că la alte... merge și așa. Bag seamă că și tu ai, coaste rupte, durere dar și puterea de a te ridica după căderi. Rătăcirile-s mai problematice în ăste vremuri de nevremuri. Gând bun, recuperare grabnică și temeinică!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ceva trebuia să am și eu, chiar dacă, pe zi ce trece, durerile mele fizice trec, asta în timp ce durerile lumii se acutizează. Mă recuperez repede, cel mai greu îmi este să stau (locului) și să dorm, mi se pare că tot în mișcare păcălesc durerile, deh, nu prea am fost învățat să bolesc, ritmul meu e altul.
      Mulțumesc frumos!

      Ștergere
  4. Exact despre nepăsare vorbeam și noi (eu cu soțul) în seara asta, doar cadrul era un pic diferit, concluzia aceeași. E mare durere să "nu ai om". Dar cumva, le aranjează Dumnezeu pe toate, nu ne lasă. Părinte, îmi pare rău de pățania dumneavoastră. Însănătoșire grabnică! Începe o perioadă în care e tot satul are nevoie de dumneavoastră. Nu că în rest n-ar avea, dar de Nașterea Domnului știu că mergeați cu colindul. Sper din suflet să mergeți și anul ăsta!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Altă durere, Iuliana, de mers pot merge și acum (pe jos) circul, azi voi merge la slujbă cu toate durerile, altă durere cea cu colindul. Nu cred că vom avea bucuria colindatului în acest an, nu cred că va fi posibil din cauza pandemiei de Covid 19, nici măcar dacă am sta distanțați. Cred că-n acest an copiii nici cu plugușoarele ori cu cu sorcova nu vor merge, iar noi, cei mari, nu vom putea împărți colindețele cum s-a făcut de veacuri.
      Mulțumesc frumos!

      Ștergere
  5. Sa treci cu bine Padre si peste aceasta "cazatura" mai degraba decat "cadere".Nu e placut,chiar daca o mica zgaltaiala ne mai aduce la realitate.O realitate care mie nu prea imi mai place.Chiar ma gandeam zilele trecute cat de mult s-au inrait oamenii,cat de nepasatori am devenit.
    Daca la inceputul pandemiei vazusem un strop de bunatate in oameni,ceva mai multa empatie,acum a disparut cu totul.
    Nu doar ca nu ajuta,,dar nu ne pasa nici daca le facem rau celorlalti prin comportamentul nostru iresponsabil.
    Multa sanatate Padre si sa vii si cu vesti mai bune.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stai să vezi când ne vom apropia de sărbători, să vezi disperare. Nu că-n alți ani nu se goleau magazinele, ba da, dar din alte considerente, acum totul e pe supraviețuire, și dacă vor fi restricții aspre, răutatea va fi găsită la orice colț, spiritul sărbătorilor va rămâne doar o pagină de istorie ori doar trăirea unor momente frumoase în sufletele a prea puțini oameni echilibrați.
      Mulțam fain, Die!

      Ștergere
  6. Sanatate multa si sa treceti cu bine peste toate! Oamenii sunt din ce in ce mai rai si putini iti intind o mana de ajutor si nu inteleg de ce. Azi poti fi bine, dar maine nu se stie, de asta este bine sa fii mai bun, dar nu toti inteleg asta pentru ca ei cred ca niciodata nu vor pati nimic! Sa fim umani nu costa nimic!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Rocsi, știu bine ce zici, dar la fel de bine știu că tu te lovești de durerile fizice mult mai des și, implicit, percepi neputința la altă dimensiune, una pe care noi, ăi mai sănătoși, nu o cunoaștem.
      Da, oamenii se înrăiesc, sunt prea plini de sine, sunt sătui de toate bunătățile și, pentru a-și umple zilele, inventează lucuri ce deseori sfidează moralul ori legalul.
      Mulțumesc frumos!

      Ștergere
  7. Sarut-mana Părinte Victor,

    Cu ceva timp in urma, după una dintre căderi, ziceam așa:
    “Am cazut...m-am ridicat,
    Iar si iar, s-a repetat!
    Acum ma ridic din nou,
    Cu incredere in Dumnezeu!
    De ma mai clatin un pic,
    Ma sprijin si ma ridic!”

    De la momentul acela și pana acum, am căzut de cateva ori, atat la propriu dar și la figurat!
    De plâns, m-am plâns pentru ca am cunoscut starea de neputința, starea in care vrei-nu vrei depinzi de altul.
    In minte mi-au aparut intrebari care încep cu “de ce”, “ ce”, “cum”, “unde”, “cui”:De ce mi se întâmpla mie? De ce trebuie sa sufar trupește dar mai ales sufleteste? Ce am greșit? Cu ce am greșit?Unde am greșit?Cui am greșit?
    Și analizând și tot analizand am inteles ca nu trebuie sa caut o explicatie la ceea ce mi s-a intamplat ci sa văd ce învăț din ceea ce mi s-a întâmplat.
    Pentru ca de fiecare data, după o cadere, am vazut o alta persoana in mine, una care a inceput sa-mi placa pentru ca era mai multumita, mai calma, mai blândă... mai impacata, o persoana care a inteles ca viata nu e usoara dar e frumoasa, ca fericirea o găsim la tot pasul, intr-un zumzet de albina, in foșnetul frunzelor, in apa care curge, in iarba verde pe care încă, slava Domnului, o avem.
    Am trăit și sentimentul greu, foarte greu de a simți cum ești tradat și abandonat de către prieteni, dar, ...dacă și ei au simțit la fel?
    Ne place sa credem ca intotdeauna altul e vinovat pentru ce ni se intampla noua!
    Oare, nu avem și noi partea de vina pe care nu vrem sau nu suntem capabili s-o vedem?!
    Oare, suntem constienti de ceea ce suntem, de ceea ce traim, de ceea ce simțim?
    Constientizam cât de buni/ rai,empatici/ egoisti, curați/ murdari,fără scrupule/ credincioși,harnici/ lenesi, suntem?
    In cea mai mare parte nu conștientizam dar cu siguranța suntem cei mai buni in ai judeca pe alții.
    Toti putem lua un premiu pentru asta!
    Cu ceva timp in urma, o persoana foarte draga mie ma striga “Isaura”, făcând analogie cu un serial televizat acum mulți ani.
    Se referea la faptul ca eu munceam și ceilalți se bucurau de roadele muncii mele.... ciudat... dar eu nu ma simțeam așa, eu eram fericita sa-i văd fericiti și multumiti, asta era fericirea mea. Nu m-am gândit nici măcar o clipa ca alte persoane și mai dragi mie, sufereau ca ma vedeau obosita și agitata.
    Cu timpul am realizat ca indiferent cât de mult te implici, indiferent cât de multe faci, indiferent cât crezi tu ca faci bine, tot se va găsi cineva care sa fie nemultumit de atitudinea ta.
    Și uite așa, inconjurat sau nu de alți semeni, tot singuri decidem daca suntem sau nu fericiti!
    Și tot singuri vom merge la judecata cea dreapta!
    Asadar, căderile sunt multe și cu toții cădem intr-un fel sau altul pentru ca suntem plini de pacate,important este cum și când ne ridicam, spre curatirea sufletului: “ca in fărădelegi m-am zămislit și in pacate m-a născut maica mea, ca adevarul ai grait, cele nearatate și cele ascunse ale înțelepciunii tale mi-ai arătat mie, stropi-ma-vei cu isop și ma voi curați, spală-ma-vei și mai vârtos decât zăpada ma voi albi, auzului meu vei da bucurie și veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite....”
    Acum văd căderile cu alți ochi și încerc sa ma ridic iertand și iubind și mulțumind lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a ingaduit el sa mi se intample!
    Va doresc sanatate cât mai rapida, in primul rând pentru a nu mai avea dureri trupesti și apoi pentru a fi cât mai mult in preajma celor mai puțin fericiti,care au nevoie sub o forma sau alta de Dumneavoastră!( nu sunt convinsă ca asta este ordinea😍

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vezi tu, Andreea, se spune că atunci când un om este într-un necaz, i se pare că necazul său este cel mai mare, că nimeni nu trece prin ce trece el și că ceilalți nu văd dimensiunea acestei stări. Același lucru cred că se întâmplă și cu stările de fericire, căci când treci printr-o asemenea stare (la general vorbesc) nu înțelegi de ce cei din jur nu sunt la fel de fericiți ca tine care, cel puțin în acea clipă, vezi totul ca fiind perfect.
      Apăi, în ce mă privește, recunosc, sunt ca-n vorba românească: „când îi dai îi fată vaca, când îi iei îi moare vițelul”, în sensul că e bine când dă Dumnezeu liniște, bucurie, spor în lucrul bun și, toate-s negură când vine un moment de cercetare. Slab, știu, dar docil, măcar încerc să învăț din experiențele dure ale vieții atât pentru mine cât și pentru ceilalți.
      Despre ale prieteniei am scris deseori, pentru că o prietenie adevărată are câteva semne: dă, primeşte, întreabă, se destăinuie, mănâncă şi se bucură. Când nu sunt împlinite toate aceste semne trebuie să ne punem întrebări.
      Altfel, așa-mi trebuie, că dacă eu nu stau locului, iaca, mă potolește Cel de sus.
      Mulțumesc frumos de gând!

      Ștergere
  8. in viata fiecaruia deymul trece si prin pustiul Ierihon-ului, ba uneori si de mai multe ori. Mai lung sau mai putin lung, depinde de noi cum il mergem. Drumul asta il ducem singuri, singuri cu Duhul Sfant in suflet.
    De noi depinde sa fim talharul de pe drum, oamenii templului indiferenti sau strainul cu suflet mare. Nu e diavolul de vina, nu e Duhul Sfant, nu e nimeni de vina pt alegerile pe care le facem, suntem noi si cu alegerile astea ajungem la final.
    Viata e un drum si de mai multe ori ajungem iar prin pustiu, si de data asta s-ar putea sa fie altul mai talhar ca noi sau mai om decat noi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uneori nu depinde numai de noi, uneori suntem nevoiți, independent de voința noastră, să plecăm la câte un drum necunoscut, un drum la capătul căruia sperăm să ajungem cu bine. E foarte adevărat că de noi depinde modul în care ne organizăm plecarea, dar ce facem când asta se pe fugă, ca atunci când vine cutremurul?
      Vina noastră este că acceptăm prea lejer anumite ispite și că suntem reticenți la sfaturile bune.
      Altfel, un lucru e clar, omenirea poate merge mai departe câtă vreme se găsesc samarineni buni, oameni care sunt gata oricând să fie aproape de cei căzuți pe drumurile vieții.

      Ștergere
  9. Am citit ceva frumos si m-am gandit la dvs:

    Într-un magazin, la o masă, văd un înger minunat și îl întreb:
    - ”Ce vinzi aici?”
    - ”Toate darurile lui Dumnezeu!”, îmi răspunde.
    - ”Costă mult?”
    - ”Nimic! Totul e gratis!”
    Mă uit în jur, cu multă curiozitate: sticle de încredere, pachete de speranță, ambalaje cu fericire. Îmi fac curaj și cer:
    - ”Dă-mi, te rog, multă iubire, toată iertarea, o sticlă de încredere, destulă fericire și salvare pentru prietenii mei!”
    Îngerul îmi pregătește un pachețel cât să îmi încapă în mână.
    - ”Doar atât?!” întreb.
    Iar el, zâmbind, răspunde:
    - ”Prietene, magazinul lui Dumnezeu nu vinde fructe, vinde semințe!”
    Alexandra Lupu


    Ma duc sa beau o cana cu apa, sa creasca semintele.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc frumos de gând! Altfel, ia aminte, nu doar de apă au nevoie, ci și de lumină și căldură. Zi binecuvântată!

      Ștergere
  10. Spre rusinea mea, nu am mai fost demult pe aici. Meandrele blogspotului imi arătau că nu ai mai scris nimic. Si cum asta nu prea semăna cu tine, mai ales în vremurile care parca dau năvală peste noi, pe de o parte, și, pe de alta, pentru că îmi era dor de vorba ta buna și sfaturile date atât de natural și simplu, am venit în casa ta să recitesc scrieri vechi cu pilde pline de intelepciune. Așa am aflat de toate, noi si vechi, si, daca un gând bun are puterea să vindece, atunci sunt convinsă că nu va trece mult și te vei împărți iarăși într-o mie de parti pentru a ajuta, precum ti-e felul, cu vorba și cu fapta, si pe cei care iti cer cu snerenie(sper eu) ajutorul dar și pe cei care nu îndrăznesc să o facă.
    Imi spunea cineva odată ca durerea coastelor"turtite" e mai grea decât păcatul,(pentru mine durerea asta are o altfel de gradatie, seaca și lipsită de plasticitate, nu ca nu aș putea vorbi despre a ea si în cu totul altfel de cuvinte) dar stiu bine că, din nefericire, păcatul nu doare și, poate de aceea e usor de făptuit și de dus. Gata, tac, pentru ca vad ca ti-am călcat teritoriiul si m-am aventurat, om fără minte, pe tărâmul unor lucruri unde nu am căderea și știința să vorbesc, și, oricum, nu aș putea să o fac ca tine.
    Voiam doar sa iti spun sa fii bine, Victor, și, oricât imi doresc să poți sa împarți cu noi harul pe care îl ai, pentru ca stiu ca până și simplul gest de a apăsa tastele calculatorului iti pot face coastele să geama, te rog sa ai, macar o data, grija doar de tine.
    Zi buna la casa ta, ca uite, mijesc zorii!

    RăspundețiȘtergere