A FOST ODATA CA NICIODATA

Lumea poveştilor e fascinantă. Eroi de toate felurile şi feţi frumoşi care se luptă cu zmeii ce au răpit prinţesele împăraţilor de toate culorile. Nu cred că este copil care să nu fie atras de poveşti, nu cred că e copil care să nu se transpună, măcar şi în gând sau vis, în vreun personaj de poveste luptându-se cu potrivnicii şi biruindu-i în aclamaţiile celor cunoscuţi. Numai că lumea copilăriei este un tărâm pe care-l străbatem într-o clipă şi ne trezim oameni mari cu griji pe cap, adică cu belele mai mari ca cele provocate de Muma Pădurii ori Baba Cloanţa.

Iar acum, după ce v-am amăgit oarecum  cu un început ratat de poveste, doresc să vă spun că altul este rostul postării mele. Şi nu ştiu cum se face că în repezeala cu care trece copilăria pierdem şi entuziasmul de a face binele, de a lupta pentru adevăr, de a lupta pentru primirea unei cununi câştigate prin trecerea peste toate obstacolele fără să  clipim în momentul  în care ne luăm la trântă cu cel rău. Numai că dacă atunci, în copilărie, răul era un zmeu sau vreo arătare ciudată, astăzi avem de luptat cu balaurul de diavol, cel care la început era un şarpe viclean şi care hrănindu-se cu sufletele celor necredincioşi a ajuns uriaş şi înfricoşător.

La începuturile creştinismului cei care credeau în Hristos mureau în arenele romane luptând cu fiarele sălbatice ori cu gladiatori feroce. Nu clipeau şi cu mare bucurie mureau pentru Hristos primind cunună muceniciei aidoma Sfântului Ştefan, iar ca locuinţă dreptul de a vieţui veşnic lângă Împăratul cerurilor. Asta era odată, demult,  deoarece azi creştinii doar visează mângâiaţi de patima mândriei cum vor ajunge ei să stea tolăniţi lângă Hristos fără să mişte măcar o geană pentru a-i privi în ochi pe cei ce batjocoresc numele sfânt de creştin, zicând că fiecare e liber să facă şi să creadă ce voieşte. Ori îmi pare că potrivit Scripturii nu e aşa. Unii se laudă spunând că o mai mare credinţă ca a lor nimeni nu are, Sfântul apostol în schimb zicea aşa: „iar mie să nu-mi fie a mă luda decât numai în crucea Domnului”…..Galateni 6-14. De unde atâta laudă pe cei ce se numesc creştini? Ce mare dreptate săvârşim noi înaintea lui Dumnezeu pentru a ne lăuda? Oare am uitat că El şi-a întins mâinile pe cruce, a fost bătut şi scuipat pentru a ne da nouă pildă, iar noi nu ne întindem nici măcar o mână pentru a ne însemna cu crucea pe care pentru fiecare din noi a dus-o.  Priveam minunaţi în copilărie la cei ce luptau cu Zmeii, citim în Scriptură şi în alte cărţi cum au luptat primii creştini fără a se lăuda, iar noi ne văităm de picioare, de frig sau căldură când trebuie să mergem la biserică. Ce trist. Unii erau ţinuţi în apele îngheţate, alţii fierţi în smoală, alţii traşi pe roată sau înţepaţi cu suliţa şi erau fericiţi de ce făceau pentru Hristos iar astăzi unii creştinii se ceartă pentru un scaun mai în faţă, pentru un loc de unde să privească spre altar nu ca la locul unde Hristos vine să se dea pe sine tuturor, ci vin să privească, nu toţi, pe cei care din credinţă vin să vorbească cu Dumnezeu prin rugăciune. Şi vă rog să mă credeţi că nu vă spun poveşti, ci părinteşte vă  îndrum să învăţăm de la Hristos, să învăţăm de la cei ce au murit cu Hristos pentru Hristos. Să învăţăm cum este să mori şi să înviezi zilnic prin purtarea crucii, să devenim prietenii lui Dumnezeu luptând împotriva celui rău. Şi dacă în poveste se spune că au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, eu vă asigur că vom putea trăi veşnic într-o petrecere la a cărei masă se află Hristos înconjurat de toată ceata îngerească şi de sfinţii săi. Şi am încălecat pe-o şa, şi terminai postarea. Sau nu, dacă vor fi comentarii.