Să-ţi fie ruşine, am strigat către trupul meu, în momentele în care mi-am adus aminte că l-am uitat pe Dumnezeu. Să-ţi fie ruşine pentru că te-ai îmbuibat deseori, fără rugăciune şi fără a te gândi la cei care suferă de foame! Să-ţi fie ruşine pentru că ţi-ai făcut toate poftele desfătându-te întru lenevire când alţii erau în rugăciune! Să-ţi fie ruşine pentru că ai căutat plăcerea gândindu-te că poate nu există Dumnezeu şi nu are cine să te pedepsească! Să-ţi fie ruşine pentru că te-ai îndoit de Hristos şi ai crezut că singur poţi birui în lume! Să-ţi fie ruşine deoarece ai nesocotit că eu, sufletul, am nevoie de hrana mea, de rugăciune, şi pentru asta m-ai purtat prin locuri străine de Dumnezeu, ocolind biserica şi pe cei în nevoinţă. Să-ţi fie ruşine pentru că la rugăciune stând ai abătut mintea spre lucrurile lumeşti şi că în locul iubirii divine ai umplut inima cu deznădejdea şi ura trecătoarei lumi! Să-ţi fie ruşine trupule că te-ai crezut nemuritor! Ruşine să-ţi fie că ai oprit inima şi mintea să cugete la purtarea crucii, văicărindu-te de greutatea ei şi uitând de jertfa lui Hristos pentru tine.
O, trupule, putreziciune vicleană, fără de ruşine opreşti lumina lui Hristos să pătrundă sufletul ce stă încătuşat în legătura ţărânei pentru a cunoaşte pe cel ce ţi-a dat viaţă şi care fără de ruşine a murit pentru tine.
„Cel ce se va ruşina de Mine si de cuvintele Mele in acest neam desfrânat si păcătos si Fiul omului se va ruşina de dânsul, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri“ (Marcu 8, 38)”
Cam aşa grăieşte Scriptura despre ruşinea omului faţă de cele ale lui Dumnezeu, faţă de Hristos şi de cuvintele Sale. Şi asta se întâmplă des rău, la tot pasul şi în toate păturile sociale. Unii oamenii se ruşinează de Dumnezeu toată viaţa, alţii în schimb, fără ruşine, crezând că-l mărturisesc pe Dumnezeu propovăduiesc după mintea lor fel şi fel de învăţături numai bune de ocolit. Puţini sunt cei care nu se ruşinează de Hristos pentru al mărturisi curat în lumina Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Iar problema este că majoritatea se ruşinează de Hristos pentru că nu cunosc ruşinea în firea omenească, ştiut fiind faptul că omul este o fiinţă dihotomică(compusă din trup şi suflet) o fire în care trupul ar trebui să fie templu al Duhului Sfânt iar sufletul elementul divin care să tindă spre asemănarea cu Dumnezeu.
Îmi este ruşine de multe ori de lucrarea trupului meu care nu răspunde la strigătul înăbuşit al sufletului care doreşte să respire prin rugăciune şi împărtăşire, la sufletul care doreşte să imite viaţa lui Hristos, a Maicii sale, a sfinţilor şi a pruncilor. Cât de duşman ne poate fi neruşinatul trup în încercarea de a ne apropia de Dumnezeu. Ce bine de Pavel care avea un bold, o boală de Dumnezeu dată, pe care o purta pentru a nu se mândri, o suferea pentru Hristos. Noi suntem sănătoşi la trupurile neruşinate şi pline de mândrie dar slabi şi neputincioşi în lucrarea sărăcăcioasă sufletului.
Şi chiar dacă de multe ori trupul mă îndeamnă spre laudă deşartă eu îi spun din adâncul sufletului, să-ţi fie ruşine trupule pentru că în dorinţa ta de a trăi bine, mă duci la moarte, mă îndepărtezi de Hristos!
da. foarte frumos. o sa iau seama. nu m-am gandit la o astfel de ,,rugaciune''.multumim pentru ideea duhovniceasca.
RăspundețiȘtergereMi-e ciudă că suntem atât de păcătoși! Mi-e rușine, dar cum să-mi depășesc umila condiție dacă sunt silită să trăiesc într-o astfel de societate, unde banul ne sugrumă, mai degrabă lipsa lui, și unde un echilibru este greu de păstrat? Vorbesc despre neajunsuri, despre speranțe, despre atâtea necazuri care vin de la alții asupra noastră.Dacă ne recunoaștem păcatele,și cerem iertare pentru ele, și ne rugăm așa cum putem Domnului,și cu toate acestea nu e de ajuns, ce să facem? Cum să-i schimbăm pe ceilalți și cum să ne schimbăm pe noi înșine? Mie, una, nu-mi e rușine să-L recunosc pe Iisus sau pe Dumnezeu, sau să mă închin în fața unei biserici, dar simt că nu e suficient, parcă nu sunt destule fapte bune la condica mea de existență, nu mă străduiesc îndeajuns să fac voia Domnului,și totuși cer iertare pentru ce am greșit.
RăspundețiȘtergereSa-mi fie rusine,zic si eu cand mintea mi-este dusa spre ganduri nebunesti,si ma gandesc ce bine era sa traim numai in pace si intelegere,toti sa fim mai umili si mai credinciosi,dar NU daca cel de langa noi ne face un lucru rau,noi nu ne putem opri si macar putin tot trebui sa-i intoarcem RASPLATA.Trupul este mandru acum dar ce ma fac cu sufletul,caci ziceam odinioara -ce pacate am eu?,dar citind si citind ma cutremur cand ma gandesc la judecata de dincolo.Va multumesc din suflet ca ne spuneti si ne aduceti aminte ce e bine si ce-i rau,si desii nu las comentarii,mereu citesc cu drag ceea ce scrieti.A
RăspundețiȘtergereO seară plină de învățăminte, seara aceasta! Bine ar fi să fie printre noi și persoane mai în vârstă, acelea care sunt câteodată pe post de lideri, să ia seama la cele bune, cele de folos sufletului, adică să învețe alături de noi, prin mijlocirea dumneavoastră, ce trebuie făcut pentru sufletul celui plecat dintre noi, când trebuie făcut și cum trebuie făcut. Am convingerea că mai trebuie să lucrați la aceste aspecte, pentru că e ușor să se pună de acord cu ce ne învățați, dar când este vorba de punerea în practică...vorba ceea„ teoria precum teoria, dar practica, ne omoară!”( la figurat...). Oricum mai bine mai târziu decât niciodată, zice umila mea persoană.S.m.!
RăspundețiȘtergere