ROSII CU BRANZA

Foarte mulţi dintre cititorii acestui blog mă cunosc şi „în carne şi oase”, avantajul lor faţă de cei care nu mă ştiu decât virtual. Dar nu un mare avantaj deoarece în definitiv nu sunt decât un om aproape normal, asta în condiţiile în care nimeni nu e perfect. Cu alte cuvinte am  idei, melodii şi mâncăruri preferate, am zile senine dar şi mohorâte ca aproape orice om. Pentru care motiv într-un moment de sinceritate cu propria-mi persoană m-am gândit la un aspect al vieţii mele care ţine de cotidian, dar pe care tratându-l ca un act de normalitate nu l-am analizat cum trebuie.

Cât mănâncă un om într-o viaţă? Nici măcar nu am vrut să mă uit pe vreun studiu, că sigur există. Dar în sinea mea m-am îngrozit. Ştiţi că sunt state ale lumii în care sărăcia cauzată de secetă şi proastă organizare a distrus noţiunea de viaţă, pentru că aia numai viaţă nu se mai poate numi. Apoi mi-am pus această întrebarea cât mănâncă un om într-o viaţă? Dar asta a urmat unei alte întrebări la care nu am găsit răspunsul ideal, căci nu ştiu pentru care motiv iubesc oamenii această viaţă aşa de mult. Pentru că efectiv oamenii se chinuie realmente pentru a trăi chipurile decent. Aleargă omul toată ziua şi chiar noaptea deseori pentru a câştiga o pâine de pus pe masă, pentru o săptămână de concediu pe an, pentru trei  zile de Paşti şi alte trei de Crăciun cu Anul Nou cu tot în care „să se simtă bine”. Ar mai fi munca de o viaţă pentru cei câţiva pereţi şi tabla frumos vopsită ce ajutată de patru roţi se transformă în maşina care înghite jumătate din munca prestată de om în viaţă. Şi atunci oare pentru ce vor oamenii să trăiască? Să ajungă bătrâni şi neputincioşi, singuri şi în neputinţa fizică de a mânca ceea ce-şi doresc pentru că nu au voie de la medic? Nu ştiu ce să zic. În fine, trec la întrebarea mai simplă.

Cred că oamenii îngurgitează tone de alimente şi băuturi într-o viaţă. Mii de kilograme de mâncare. O alimentare continuă şi un saţiu greu de potolit. Efectiv ar trebui să ne ruşinăm de cât băgăm în noi într-o viaţă. Uneori, când ne este foame, nu contează ce mâncăm. Când ajungem la saţiu, când ajungem la un anumit stadiu de dezvoltare încep mofturile, fiţele, poftele diverse şi rafinate. Resturile, după cum bine ştiţi, merg toate în acelaşi loc. Dar despre asta nu prea se vorbeşte. E tabu.

Înainte vreme, primii oameni avea hrana la dispoziţie pusă de Dumnezeu prin lucrarea naturii, nu făceau vreun efort. Apoi printr-un efort minim de lucru pământul le rodea orice aveau nevoie. Mai târziu, după crima lui Cain, pământul nu mai rodea cum trebuie decât celor drepţi, pământul lucrat de Cain şi urmaţii săi nu mai dădea roada cuvenită, păcatul le pustia munca. După Noe omul a persistat în rău şi rodul pământului scădea invers proporţional cu creşterea păcatului în greutate. Nici chiar când au început să mănânce animale oamenii nu se mai săturau. La început nu făceau provizii de nici un fel iar azi îmbuteliem şi conservăm pentru ani de zile. Natura şi-a pervertit firea din cauza acţiunilor nesăbuite a celui care trebuia să-i poarte de grijă, din cauza nesătulului om. Timpurile ne demonstrează că omul nu se mai satură cu nimic iar foamea trupului va fi accentuată de o foame spirituală ce va fi ostoită tot cu falsuri cancerigene, deoarece chiar şi sufletul se poate îmbolnăvi când nu este hrănit cum se cuvine.

Vă spuneam la început că şi eu am anumite gusturi generate de papilele gustative, pe care de multe ori le desfăt cu ceea ce doresc, aşa cum spunem noi atunci când „ne vine apă în gură”.  Şi pentru că trebuie să fiu corect până la capăt, dar şi pentru că trebuia să am un titlu la postare, vă spun că pe timp de vară consum destul de des roşii cu brânză.