De dimineaţă, înainte de a pleca spre treburi, am dat o fugă prin grădină pentru a cerceta maturitatea toamnei în trecerea-i spre iarna ce o aşteaptă să-şi dea duhul, în predarea unei ştafete ce arde pâlpâind în ritmul respiraţiilor naturii ce-şi poartă viaţa pe umerii gârboviţi ai veacurilor neştiute.
Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii
natura îşi trăieşte propria viaţă. Un mozaic de culori ce se schimbă murind şi
reînviind, îmbracă câmpurile, dealurile, munţii, grădinile. În primii paşi făcuţi
prin iarba udă a dimineţii mă gândeam la cuvintele psalmistului ce zice că „omul e ca iarba, zilele lui ca floarea
câmpului; aşa va înflori”.
O paletă de culori vii ce prevestesc
moartea. Aşa arătau de dimineaţă multe
din plantele şi pomii ce în urmă cu două luni radiau de verde revărsându-şi
roada lor cu prisosinţă. Câte o frunză îngălbenită pica tristă spre covorul de
iarbă palidă, tristă şi ea parcă de sosirea unui musafir lipsit de viaţă. N-ai
cum să nu te gândeşti în acele momente
că într-adevăr „cu adevărat
deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta (de aici) este umbră şi vis.” Zice Scriptura că „tot trupul ca o haină se învecheşte, ca frunzele cele ce înverzesc în
copac des, unele cad, altele răsar; aşa este rodul trupului şi al sângelui:
unul moare şi altul se naşte”
Şi poate că n-aş fi scris un rând astăzi
dacă la un moment dat, ridicând ochii spre unul din copacii grădinii n-aş fi
văzut un lucru minunat. Undeva printre ramurile ţepoase ale unui salcâm,
străjuit de cuibul unor coţofene gălăgioase şi luminat de razele plăpânde ale
soarelui de dimineaţă strălucea un ghemotoc de flori ce sfidau timpul în
curgerea lui impasibilă.
Contrastul albului pur lângă frunzele galbene ce abia se mai aninau pe crengile
arse de soare îmi mângâiau ochii ce se
roteau căutând să surprindă acel pastel de culori al toamnei ce a zăbovit şi
în grădina mea.
Doar ce a trecut prânzul şi am trecut prin
grădină. Buchetul stingher al florilor de salcâm îşi plângea scurta viaţă în bătaia
lină a vântului. Petalele moarte se scuturau din florile încă vii. Prea scurtă
viaţa lor. Şi mă gândeam că într-adevăr, cu o floare nu se face primăvară.
Veni-va timpul lor când odihna din moartea iernării le va da puterea
reînvierii. Atunci toate se vor umple din nou de bucurie în strălucirea lumini
care anunţă o viaţă nouă.
Păşesc spre ale mele aducându-mi aminte de
nişte versuri tulburătoare ce zic „Nu
cerceta aceste legi, Că eşti nebun când le-nţelegi! Din codru rupi o rămurea, Ce-i
pasă codrului de ea! Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!”
Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii
natura îşi trăieşte propria viaţă, murind în culorile prezentului spre a
reînvia în culorile nădejdii ce îmbracă cu lumină caldă un viitor la care
oamenii nu vor să mai privească.
sper sa avem parte de o toamna lunga
RăspundețiȘtergereSă ne rânduiască Dumnezeu zile bune şi bogate în culorile bogatei toamne pentru primăvara sufletelor noastre.
Ștergerebineinteles ca citesc si aici ! Asta seara, cand ma plimbam prin gradina(deh, in zori aveam alte treburi si tu stii), mi-am intrebat salcamii de ce nu au inflorit. Au ridicat nepasatori din crengi si mi-au aratat frunzele pe care isi desenasera...flori.
ȘtergereSalcâmul de Călimăneşti înfloreşte la timpul lui, nu-i soi nebun ca cel de la câmpie. :)))
ȘtergereFrumos! :)
RăspundețiȘtergereSimplu. :)
ȘtergereAm citit, mi-a placut, m-am bucurat ca stiu omul care al carui suflet vibrează . Sa scrii Padre ori de cate ori simti ca poți transmite. Multumesc ca existi !
RăspundețiȘtergereMă bucur că ai trecut prin rândurile mele. Ştiu că scriu simplu, dar poate că pentru simplitatea asta mă apreciază prietenii mei. Mulţumesc frumos, Carmen!
ȘtergereAr fi de asteptat ca atunci cand citesti a doua oara un text, sa treci mai repede peste el. Dar atunci cand recitesc ce scrii tu, nu scap nici un cuvintel. Si de fiecare data ma incarc sufleteste, chiar daca tu ai sa spui iar ca sunt doar vorbele lipsite de mestesug ale unui om simplu, de la tara. Daca ai stii de cate ori imi doresc sa gasesc in jurul meu mai multi oameni simpli ca tine!
RăspundețiȘtergereZiua buna la casa ta, Padre. Si aici plange toamna prin ramurile inca pline de culoare.
Azi de dimineaţă a fost o brumă groasă cât o zăpadă timpurie, dar soarele de toată ziua a spălat imaginea acestei zile de toamnă. Natura însă..., hmmm, a pălit de tot, pentru care motiv, azi după slujbă, fiind nevoit să scot toţi vrejii din grădină, topiţi de gerul dimineţii.
ȘtergereSeară minunată să fie şi la casa voastră, Tiana!