OPERAŢII (IN)ESTETICE

Ştiu, poate că nu-s cea mai nimerită persoană care să vorbească despre asta, dat fiind faptul că activitatea mea, într-un fel, este total paralelă cu această stare de fapt, cu ceea ce observ în ultima perioadă, cu ceea ce văd şi citesc (obligat uneori) cu privire la subiectul blogului meu.

De ceva vreme eram agasat (încă sunt) pe diversele pagini de internet pe care le vizitez (inclusiv cea de mail personal) cu reclame  diverse despre slăbit, tratamente minune, reparaţii de tot felul, remedieri ale unor tipuri de fisuri (mai puţin de creier) ce obturează cu mesajul lor fals, rândurile pe care evident aş dori să le citesc. Oare de ce cred administratorii site-urilor  că toţi vrem să slăbim, că toţi dorim să ne operăm în diverse locuri, să ne „înfrumuseţăm” anumite părţi ale corpului.

Este foarte adevărat că-s oameni care cred că schimbându-şi look-ul îşi vor creşte şi cota. Într-un fel aşa este, dacă prietenii ori colegii tăi sunt oameni care pun accent doar pe cum arăţi, fără să-i intereseze şi de ce simţi, ce speranţe ori neîmpliniri ai. Ştiu, veţi spune că eu trăiesc într-o altă lume, că nu mă uit în jur să văd care-s priorităţile lumii de astăzi. Dacă, mă încăpăţânez să-mi susţin ideea, asta pentru că ştiu sigur că frumuseţea (fizică) este repede trecătoare. Dumnezeu îi spunea lui Samuel „nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” I Regi 16-7; ori spunea Solomon „înşelător este farmecul şi deşartă este frumuseţea”.  Şi poate credeţi că venind doar cu versete o să spuneţi că-s departe de realitate. Credeţi? Adică credeţi că un copil îşi vede mama urâtă, ori tatăl, pentru că nu are trup ori chip de fotomodel? Nicidecum, pentru ei, frumuseţea părinţilor lor stă în partea sufletească cu care sunt ocrotiţi. Ori credeţi că părinţii care au copii cu diverse probleme şi-i văd monştri? Nu, nici nu se poate pune problema, reprezintă pentru ei tot cei mai frumoşi copii, fiindcă ştiu că-s parte din sufletul lor. Şi aici vorbesc de cazurile normale, nu de părinţi ori denaturaţi de vicii diverse.

Apoi zic, mi se pare normal să acordăm interes aspectului fizic, dar până unde, care-i limita? De ceva zile au tot spus pe la tv de persoane care, din dorinţa de a arăta „altfel” au ajuns pe mâna fardatorilor de la pompe funebre, din nefericire. Şi cu toate acestea încă se face publicitate la aşa ceva. Mai trist este că-s oameni care pun la inimă ironiile colegilor ori ale falşilor prieteni, care mai subtil ori mai direct fac fel şi fel de glume pe aspectul fizic al celor din jur, cauzat deseori de diverse boli. Oare sluţenia sufletească şi de minte acestor arătători cu degetul nu o vede nimeni? Nu văd rostul căderii în depresie pentru că X sau Y a zis ceva despre aspectul fizic. Şi mi se pare deplasat, ba chiar disperat gestul de a-ţi schimba înfăţişarea numai din dorinţa de a fi acceptat în diverse cercuri de oameni falşi, de a deveni prietenul celor care se vor lepăda de tine la prima schimbare.

Consider că timpul este cea mai bună oglindă, cea în care omul, privindu-se zilnic aproape că nu-şi dă seama de transformările fizice apărute odată cu trecerea vremii. Timpul este oglinda care evidenţiază adevăratele trăsături omeneşti, căci frumuseţea fizică, indiferent cât este de corectată, tot păleşte. În schimb, cele ale sufletului, cele ale minţii, cele care sunt invers proporţionale în trecerea timpului cu cele ale trupului, dau adevăratul chip celui de lângă noi.

Şi chiar dacă nu sunteţi întru totul de acord cu mine, ori chiar împotriva tuturor celor scrise de mine, eu ştiu (simt) că frumuseţea omului  este dincolo de chipul pe care oglinda obişnuită (fie ea şi de cristal) îl poate arăta. Altfel, fiecare face ce voieşte cu trupul său, dar să nu uite că de multe ori înfrumuseţarea chipului poate duce la sluţirea sufletului. Părerea mea, fireşte…. .