„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii,
faceţi-le şi voi asemenea”.
Când ești prunc părinții se bucură enorm de
prima gângurire, apoi de primul cuvânt rostit. Plecatul de-a bușilea este un
semn bun, dar clar, peste toate, primul pas rămâne în istoria oricărei familii.
Cumva, primul pas făcut reprezintă ruperea unei piedici ce te leagă de trecut,
dezlegarea e un fel de a merge în favoarea unui alt stil, mult mai rapid, mult
mai lejer și mult mai sigur.
A face primul pas spre orice lucru bun
reprezintă câștigarea unei prime lupte, iar asta indiferent că-ți învingi frica
ridicând mâna pentru a răspunde la prima temă, fie pentru a intra pentru prima
oară într-o echipă pe care doar ai admirat-o de pe margine, de ce nu, până la a
mărturisi dragostea față de o persoană ori, spiritual vorbind, pentru a da
mărturie în fața oricărei autorități lumești pentru credința ce-o trăiești în
adâncul sufletului.
Dar primul pas nu e ușor, pentru a-l face ai
nevoie de maturitate, de credință și încredere, de eleganță și deschidere,
toate aceste calități și virtuți creionând chipul omului care știe să se desprindă
din marasmul mocirlos al unor trăiri periferice, de multe ori aproape lipsite
de orice legătură cu interiorul, cu sinele, cu adâncul netulburat al trăirilor
primordiale, curate, nealterate și neviciate.
Ascult de mai bine de două decenii
mărturisirile multor oameni și, credeți-mă, în trecerea timpului mă întreb tot
mai des de ce e așa de greu să ierți pe cel de lângă, mai mult, de ce este
(aparent) imposibil să-l iubești pe cel ce ți-a greșit. Poate că, gândesc eu,
iertarea înseamnă să-ți întinzi mâinile pe cruce ca și Hristos odinioară, iar
primirea cuielor în palmele noastre murdărite de păcate, ar putea da sens
iubirii, sângele spălând, pedagogic vorbind, mizeriile unor maculate trăiri.
Dar cine mai are azi atâta dorință de iertare încât să se răstignească în
gunoaiele de la periferia unei lumi în care fiecare care-și strigă nevinovăția?
Se întreba Nicolae Steinhardt cândva așa: „de
ce îi este omului astăzi foame? De iubire și de sens”. Și că tot ziceam de
nevinovăție, tot el, monahul de la Rohia, spunea că „Dumnezeu iubește
nevinovăția, nu imbecilitatea”.
Observ, ca tot omul ce folosește internetul,
cum pe miile și miile de pagini din toată lumea se vorbește despre iubire, ca
și cum iubirea s-ar vinde la kg ori la metru, în stare solidă, lichidă gazoasă
și-n recipiente îmbrăcate-n pluș roz, folosindu-se, desigur, citate bine
încadrate în filigrane care să ia ochii cititorului.
Ahh, ce simpliste trăiri au oamenii acestui
început de mileniu! Trăim în presiunea, obsesia ori povara posesiei asimilând netrăirile
iubirii cu neîmplinirile materiale, cele de la care, în cea mai mare parte,
pleacă și ura dintre oameni. Căderea aceasta morală este o lecție neînvățată,
din cauza ei părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții, ca
să aduc în față cuvinte pe care le cunoașteți mulți, asta fiindcă transmitem
urmașilor aceleași răutăți cu care noi ne-am hrănit, fără să ne dăm seama că de
fapt a cădea nu înseamnă doar a-L părăsi pe Dumnezeu, ci și pe tine însuți,
prin ură omul fiindu-și mai întâi sieși dușman și abia mai apoi celorlalți.
Știu, îmi veți spune că există porunca
iubirii. Există, da, dar nu ca o poruncă dată de stăpân sclavului, porunca
iubirii este un paradox ce se deslușește prin libertate, iubești dacă vrei,
porunca fiind de fapt sensul unic (rutier vorbind, știți ce impune sensul
unic), fiind singura cale de urmat, mai bine spus, Calea, singurul drum bun, pentru
că iubirea este singura cale care nu te duce în acel no man's land în care
constați că nu mai ești al nimănui, că mânat de vanitate, ură, mândrie și dispreț
vei ajunge la marginea lumii, eufemistic vorbind, murind într-un egoism rece,
gol și golit de orice umbră de lumină.
În viață nu așteptați niciodată pe celălalt să
facă primul pas spre săvârșirea unui lucru bun. Nu așteptați niciodată pe
ceilalți să vină să ceară iertare, faceți voi pasul și veți fi liberi. Nu
lăsați timpul să treacă peste supărări, faceți primul pas și încercați să
iubiți, abia mai apoi puteți simți cu adevărat ce înseamnă libertatea și de ce
răstignirea în fața lumii, dincolo de suferință, înseamnă eliberare.
Porunca dragostei? Da, iat-o explicată perfect
de apostolul neamurilor, bună de tipărit în adâncul sufletului cu slove de
lumină. „Ce voiţi? Să vin la voi cu
toiagul sau să vin cu dragoste şi cu duhul blândeţii? De aş grăi în limbile
oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi
chimval răsunător. Şi de aş avea darul
proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea
atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de
aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste
nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea
îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se
laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale,
nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Dragostea nu cade niciodată... . Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea
şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea... . Toate ale voastre
cu dragoste să se facă”.
Știu, e greu primul pas.
Ce frumos, totul!
RăspundețiȘtergereSi cat de saraci in dragoste suntem :(. Nu toti, scriu la general dar ma gandesc la mine :(
Mi-s sarace cuvintele azi sa pot completa ceva si-n plus atat de frumos ai scris ca n-as avea ce obiecta :)
Pot fi multe de obiectat la felul în care scriu eu, și aici vorbesc atât la aparentul talent scriitoricesc cât și la tăria cu care scriu.
ȘtergerePe drumul vieții pașii mei nu sunt mereu siguri, nici măcar pe drumul cel drept. Nădăjduiesc însă că însoțindu-mă cu cei mai întăriți decât mine și prin dragostea Celui de sus să ajung pe drumul cel bun în toată vremea.
Cu siguranta ai si tu temerile, ezitarile si scaparile tale, doar esti om (simplu, stiu >:d<) dar ne ghidezi atat de bine pasii nostri, atat prin scrieri cat si prin conversatiile personale si pentru asta tare-ti multumesc!
ȘtergereCa ne abatem atat de des de la calea pe care ne-o recomanzi, asta e alta poveste...
Cum ziceam cândva, norocul tău că nu suntem vecini, nu mai apucai să faci mâncare dacă ai fi ascultat la cât vorbesc eu.
ȘtergereAm citit din nou, am lacrimat iar....
ȘtergereImbratisari, Padre si multumiri pentru tot gandul bun!
Știi bine, cuvintele mele sunt simple. Mă bucur că ai trecut din nou.
ȘtergereAsa cum ati zis, e nevoie de cateva calitati ca sa facem acest pas al iertarii si probabil ca, avand doar putine din ele, nu putem face acest lucru. Desi, ar fi bine sa putem ierta totul, pentru a trai mai frumos, armonios si impacati sufleteste. Cateodata putem face asta, cateodata nu! Eu mi-as dori sa pot sa fac asta mereu, sa fiu cea care cer iertare ori de cate ori simt ca am gresit, sa nu traiesc cu suparare, cu regrete, pentru ca viata este scurta si este bine sa ne bucuram de frumosul ei! Seara buna!
RăspundețiȘtergereTu, Rocsi, măcar din câte știu eu din anii de comunicare virtuală, chiar ai aceste virtuți, culmea, taman tu care ai fost încercată așa de mult de viață.
ȘtergereNouă ne este frică de normalitate, de libertate, ne este frică de frumos, ne-am obișnuit cu răutățile și, când întâlnim normalul, ne speriem.
Seară cu bucurie și la voi!
Cred ca iertarea dată prea usor, la fel și dragostea, sunt superficiale. Si nu spun asta pentru ca as crede că cel iubit sau iertat ar trebui să aibă merite pentru a le primi, dimpotrivă. Cel care le oferă, are responsabilitati sufletești când spune ,,te iubesc" sau ,, iert".Pasul următor care este?
RăspundețiȘtergereDe sus în jos, da, putem spune că iertarea este facilă și dragostea lesne de prins. Dar nu e taman așa, tindem să reducem aceste lucrări doar la anumite persoane, eventual în situațiile de cuplu, doar că iertarea și iubirea îmbracă multe forme, asta în condițiile în care vorbim de momente de tensiune între părinți și copii, între vecini, între frați, la locurile de muncă, ba chiar între noi și divinitate.
ȘtergereSpuneam cândva că cea mai grea iertare este iertarea de sine, asta în condițiile în care cea mai des întâlnită iubire este cea de sine.
Ce urmează după iertare și iubire? Sunt prea sărac în vocabular pentru a găsi cuvântul potrivit, dar cred cu tărie că după ce reușești să trăiești iubirea în cea mai pură stare, nu mai poate urma nimic, omenește vorbind, poate doar contemplația, starea de fericire curată, îndumnezeirea.
UN om care nu iubeste,e un om rau?imi cer iertare totdeauna si iert,dar nu pot sa uit.Stiu ca e rau
RăspundețiȘtergereUn om care nu iubește nu e un om rău, sub nicio formă, dar putem spune că este un om suferind, lipsa puterii de a ierta și de a iubi aduce suferință, și nu de suferința aia care doare zic, ci de continua căutare, de frământare, de neîmplinire. Poate că într-o zi... .
ȘtergereSarutmana Parinte Victor,
RăspundețiȘtergereCa intotdeauna cand citesc postarile Dvs., raman pe ganduri mult timp.
Odata aveam curajul si puterea sa scriu, sa comentez, cateodata chiar in versuri.
Odata, spun odata pentru ca acum am ales tacerea.
Si pe cat de mult va place Dvs. sa vorbiti pe atat de mult imi place mie sa tac.
De ce?
Atat de mult se rastalmacesc cuvintele(oamenilor le place maxim sa faca asta)incat eu am ales tacerea.
IERTAREA si IUBIREA, sau mai bine zis calea spre MANTUIRE.
E greu sa ierti!E greu sa muncesti!E greu sa traiesti!E greu sa vorbesti! E greu sa asculti!Dar daca reusesti sa iubesti neconditionat totul devine atat de usor!E o eliberare de tot ceea ti s-a parut greu vreodata!
Asa ca...sa facem primul pas catre IUBIRE!
Eu ii multumesc lui Dumnezeu pentru absolut tot ce a ingaduit sa mi se intample si ma rog in tacere!
A sau G(prietenii stiu de ce)
Dacă ai fi reușit să ajungi la slujbă duminică ai fi ascultat și deslușirea vorbelor mele simple. Dar nicio problemă, cuvântul Evangheliei e mereu citit și tu ești de fiecare dată binevenită.
Ștergere„Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”, așa spunea Hristos Domnul la Florii. Tăcerea este bună când punem pază gurii noastre de la vorbele cele rele, de la clevetire, nicidecum când vine vorba de a spune un cuvânt bun de mângâiere, un cuvânt despre cele sfinte, un cuvânt care să zidească. E greu, știu prea bine, aș tăcea și eu în multe situații, dar lumea așteaptă câte un cuvânt, așteaptă Cuvântul, și spune-mi, n-aș fi vrednic de osândă dacă aș tăcea?
Și da, rugăciunea în tăcere e bună în cămara ta, desăvârșită este când se face dimpreună cu ceilalți, de aceea participarea la liturghie nu doar că ne aduce la împărtășirea cu Cuvântul și Trupul/Sângele, ci mai mult, legarea liturghiei pământești cu liturghia cerească.
Așadar: „să zicem toți din tot sufletul și din tot cugetul nostru, să zicem”!
Am simtit dojana si va multumesc.
ȘtergereO persoana, draga sufletului meu zicea sa nu ingropam:
"... gândurile nerostite care ar zidi, cuvintele acelea nespuse care ar mângâia, trăirile acelea pe care deși ți-ai dori să le zici, le lași în ofilire, spre uscare, în timp ce lacrimile celor care ar avea nevoie de un gând bun ar putea uda deșertul imens, de necuprins deseori, ce atinge ființa umană în cele mai încercate momente, ascunzând sub dunele de dureri alte gânduri, cele mai multe încărcate cu sentimentul de neputință."…. Si, da, dau ascultare si glas cuvintelor care aduc sub o forma sau alta mangaiere, care sunt constructive si incerc sa le ingrop doar pe cele care sub o forma sau alta distrug si aduc suferinta, dar sunt sigura pe ceva ca e constructiv sau nu?.....daca si atunci cand ai avut cele mai bune intentii, s-a gasit o interpretare care sa rastoarne situatia la 180 de grade?
Mi se mai întâmplă și mie să cad în această ispită. După ce cad și mă perpelesc îmi aduc aminte că de fapt nu eu sunt cel care ține toate, că El, Cel ce ține toate s-a lăsat țintuit în cuie fără să fi făcut nimic rău, dimpotrivă, numai bine. El a zis: „Părinte, nu le socoti lor păcatul acesta”, și aducându-mi aminte de asta zâmbesc la faptul că m-am îndoit și m-am supărat pe vorbele goale ale oamenilor.
ȘtergereÎn fapt, sincer, cred că vorbele lumii ar fi cea mai simplă pedeapsă, pedeapsa de care nu mi-e frică, știu sigur că vine judecata cea dreaptă în fața căreia va trebui să răspund inclusiv pentru faptul că am fost slab și am căzut din pricina unor vorbe răstălmăcite.
Nu am destulă putere, că la vorbele oamenilor aș spune așa: „nu e nimic din ceea ce mă judecați voi, altele mai mari am făcut, căutați de-mi găsiți vină că-ci prin asta mă voi mântui”.
Mă lupt zi de zi cu mine și ma rog la Dumnezeu sa pot ierta și sa-mi eliberez mintea… sa iert și sa dau drumul ce mi tine cârma suferința.. și ma consuma zilnic puțin câte puțin… nu ma simt vrednic de Dumnezeu pentru ca nu pot ierta din suflet cu adevărat.. as da orice sa reușesc ..poate, cândva..!
RăspundețiȘtergereÎnseamnă că lupta nu e dreaptă, înseamnă că partea cea rea e hrănită mai mult, ea consumă energia necesară unei iertări complete și corecte. Așa este, o astfel de stare consumă, roade, este exact ca viermele neadormit (al conștiinței) de care ne vorbește Scriptura. Despre vrednicia înaintea lui Dumnezeu nu- i este mie a socoti pentru nimeni, pot spune doar că Dumnezeu așteaptă întoarcerea, ridicarea, nicidecum moartea păcătosului.
ȘtergereMi-ar plăcea ca acel „cândva” să fie cât mai aproape, să fie mâine.