LA BANI MĂRUNŢI

Într-o postare, am făcut referire la oglinda adevărului, care, ipotetic vorbind, de ar exista, ar fi mai tare ca poligraful. Nu există, din păcate, şi pentru că nu există, oamenii se complac în a se caracteriza singuri sau a primi caracterizările celor din jur,  care, între noi fie vorba, de cele mai multe ori sunt mincinoase.

Asta mi-a dat de gândit. Adică eu sunt chiar aşa cum mă consider? sau cum mă consideră ceilalţi. Este dreaptă judecata care mi-o fac singur, nu cumva sunt părtinitor cu mine şi ceilalţi de ruşine, de frică, de silă mă mă perie ca să de-a bine pe lângă mine? Şi aici nu e vorba de mine cel care scriu, e vorba de noi toţi, de cei care trăim în lume şi trăim sub propria noastră judecată şi caracterizare.

Fiecare din noi ne considerăm mai deştepţi ca ceilalţi, mai frumoşi, mai bogaţi, mai puternici, mai cool, mai buni. Şi poate nu e aşa, poate că nici pe departe nu e aşa. Dar ai curaj să de judeci pe tine, poţi fi drastic în caracterizarea proprie? Nu. Nicidecum. Uitaţi-vă la televizor sau în ziare când persoane, femei sau bărbaţi, se laudă cu frumuseţea lor după ce au trecut pe la saloane de operaţii de tot felul, după ce petrec în cabinele de machiaj o grămadă de timp şi vin în faţa fanilor care pică în extaz, fără să mai realizeze că de fapt idolii lor sunt jumătate artificiali.

Nu judec să ştiţi, că mă judecă Dumnezeu pe mine pe urmă. De fapt chiar aici vroiam să ajung, la faptul că adevărata caracterizare a omului o face Dumnezeu. El judecă cel mai drept, nu are cum să greşească şi este imparţial. La judecata sa imparţială mă gândesc eu când văd cum oamenii judecă strâmb, măsoară strămb, se laudă cu nedreptatea, ridică minciuna la rang de virtute şi falsul devine originalul mod de promovare a non-valorilor.                              
Perioada postului mare, ce repejor se apropie, este taman momentul ideal în care omul îşi poate reanaliza poziţia faţă de sine, printr-o cercetare riguroasă, amănunţită. Este momentul când omul se poate lua pe sine la bani mărunţi, să se cearnă, să vadă cât este mălai şi cât este tărâţă, şi abia apoi să spună cu adevărat cine este şi cât valorează.