BUBA

Îmi place copilăria şi seninătatea ei. Îmi plac copiii pentru că nu sunt ca adulţii, cu două feţe, spun ce gândesc fără să clipească şi de cele mai multe ori vorbele lor sunt mai înţelepte decât ale adulţilor. Nu degeaba a spus Mântuitorul „lăsaţi copii să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor”. Sau cum spune în altă parte „din gura pruncilor şi a celor ce sug a săvârşit Dumnezeu  laudă”.

Cert este că am avut bucuria şi surprinderea ca din gura unei fetiţe să găsesc cea mai curată mărturie despre Hristos, raportată la jertfa pentru mântuirea noastră. Întâmplarea e simplă. Fiind prezent în casa unor buni creştini pentru o slujbă, am fost copleşit de mărturia fetiţei de trei ani ce a alergat la icoana Mântuitorului(cu coasta străpunsă) şi a exclamat „Doamne Doamne are bubă, da îi trece”.

La prima vedere ai zice că e ceva banal. Dar nu e aşa. Într-adevăr  Hristos are bubă, are chiar o bubă grea cauzată de învârtoşarea inimilor noastre,  a celor mari, o bubă care sângerează mereu şi care nu va trece decât atunci când lumea se va redresa moral. Mai clar decât o putea spune un copil, nu putea nimeni să spună. Duioşia cu care copiii strâng la piept icoana Mântuitorului încercând să aline durerea celui ce s-a răstignit pentru noi este o lecţie de viaţă pentru orice adult, un model de empatie cu cel în suferinţă. Iar speranţa că Domnul se va face bine reprezintă dorinţa nemărturisită a celor mici de a trăi într-o lume unde nu are ce să caute răutatea, o lume care nu poate fi schimbată decât de noi cei care coordonăm tot ce mişcă pe lângă noi.

Nu vreau să pozez în „lupul moralist”, căci nu sunt departe de lumea în care trăiesc, făcându-vă să credeţi că eu sunt mai presus  de cei ce mă-nconjoară. Nu sunt.  Şi eu fac parte uneori din aceia care nu văd buba lui Hristos. Şi eu aştept de multe ori ca cei din jur să se schimbe pentru ca mai apoi să mă schimb şi eu. De aceea îmi pare rău că nu mai sunt copil. Vedeţi? Aici e buba.