Într-un sătuc viețuiau doi oameni care mereu se războiau unul cu celălalt. Din te miri ce, între ei mereu izbucneau câte o ceartă. Viața devenise de nesuportat atât pentru unul cât și pentru celălalt, ba chiar pentru întreg satul.
Într-o bună zi, câțiva bătrâni îi ziseră unuia dintre ei:
-Singura ieșire ce-ți mai rămâne – după ce le-am încercat pe toate – este să te duci să vorbești cu Dumnezeu.
-Așa voi face, dar încotro să mă duc?
-Nimic mai ușor. Va fi de ajuns să urci pe acolo pe creasta muntelui și ai să-l vezi pe Dumnezeu.
Fără a sta pe gânduri, omul nostru porni să-l întâlnească pe Dumnezeu. După multe și obositoare zile de mers, ajunse pe vârful muntelui.
Dumnezeu se afla acolo și îl aștepta.
În zadar se frecă la ochi omul nostru; nu încăpea umbră de îndoială, Dumnezeu avea chipul vecinului său certăreț și nesuferit.
Nimeni nu știe ce i-o fi spus Dumnezeu. În tot cazul însă, atunci când se întoarse în sat, nu mai era același.
Dar, cu toată purtarea sa de grijă și dorința de împăcare cu vecinul său, tot rău mergeau lucrurile, întrucât celălalt căuta noi și noi pricini de gâlceavă.
Bătrânii își spuseră unii altora:
-Ar fi bine să meargă și el să-L vadă pe Dumnezeu.
Cu toată încăpățânarea lui, până la urmă izbutiră să-l convingă să meargă pe muntele cel înalt. Iar acolo, pe culme, și el descoperi că Dumnezeu avea chipul vecinului său.
Din acea zi totul se schimbă și pacea începu să domnească peste acel sătuc.
Așadar dacă vrei să-l vezi pe Dumnezeu, uită-te la aproapele tău. Fiecare poartă în el chipul lui Dumnezeu”.
Primită pe mail.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu