DIN AN ÎN AN

Mă doare frecarea timpului ce-mi macină punctul în care sufletul şi mintea se întâlnesc prin corp în cartilajele tot mai uzate de acele drumuri ale  vieţii pline de vârtoape şi desfundate răspântii.  Unde mai pui că durerea se amplifică când îţi dai seama că, pentru a-ţi pierde timpul, se găsesc mii unelte şi motive, în vreme  ce, pentru a da timpul înapoi, nu avem nicio unealtă, chit că motive tot mii am avea.

Am lipsit vreo câteva zile din virtual, motivat zic eu, gândindu-mă că unii din voi m-aţi felicitat şi nu v-am răspuns, mi-aţi comentat şi n-am avut cum să vă întorc cuvântul, cu mulţumire. Abia dacă, printre picături, am putut îngăima vreo câteva cuvinte, prin SMS ori vorbit, când a fost cazul.

Trecut-a şi anul ăsta, doar câteva clipe mai sunt, şi alea la fel de agitate, iar gura sacului ce strânge anul care taman s-a gătat de plecare, se tot strânge. De-ar fi să-l scutur nu ştiu câte pâini aş face din făina curată ce-am strâns-o în lumina faptelor bune săvârşite, dar clar, săracă mi-ar fi masa pe lângă bunătăţile strânse de cei cu inima mult mai bună. Şi ştiţi, norocul meu, pe sistemul ăla în care Dumnezeu face cuib şi berzei chioare, vine tot de la cei din jur, cei care-mi dau sens lucrării, celor ce-mi sprijină zilele să nu se surpe la zgâlţâielile feluritelor încercări.

Bunăoară, în toată această perioadă de Crăciun, mare praznic ce bucurie adus-a pe chipurile celor mulţi, am tot fost însoţit de tineri frumoşi la suflet şi senini ca răsăritul unei dimineţi de august. Cum? Frumos de tot, fiindcă au mers alături de mine (şi eu de ei) pe uliţele satului, la ceas de seară, cu un colind care de ceva ani a tot prins, fiind primiţi parcă mai bine ca niciodată, de gospodarii cu inimi deschise, cei care, dincolo de oboseala adunată într-un an, şi-au găsit timp să ne pregătească cozonac,  gogoşi calde, ceai fierbinte, vin fiert pentru cei adulţi, plăcinte cu mere şi dovleac, toate puse alături de nuci, mere,  portocale şi bomboane pentru gurile celor care veniseră să le cânte colinde cu veste de bucurie.

La biserică, locul din care plecăm mereu, după ce am dat o porbă de sunet înăuntru, unul din colindători, poate că unul dintre cei mai mici (şi au fost între 7 şi +40 de ani), mi-a zis la un moment dat: „taica părinte, cred că suntem fo’ sută”,  ceea ce pentru satul nostru mic este o adevărată performanţă, suta, fiind pentru el, măsura cea mai apropiată pentru a reda absolutul.

La fiecare oprire am cântat colinde tradiţionale, ba chiar şi „la mulţi ani”, că am bunghit şi sărbătoriţii zilei pe traseu, spre bucuria lor şi-a noastră deopotrivă. Ceasul înserării ne-a găsit pe drum, felinarele purtate de noi punând stavilă cailor putere  ce se iţeau pe şosea, participanţii la trafic încetinind şi privind miraţi, curioşi şi chiar bucuroşi unii din ei, la şirul aproape interminabil de tineri ce parcă mărşăluiau în ritm de colindă pe drumul pe care, cu peste 300 de ani în urmă, domnitorul Brâncoveanu trecea deseori spre treburile sale, pe drumul pe care fiica sa, Domniţa Bălaşa, îl va fi străbătut de-atâtea ori la conacul ce l-a avut la noi în sat.

Şi ăsta a fost primul colind, căci în ajun, dimineaţa, prichindeii satului au colindat şi ei, cu trăstuţele colorate atârnate de gât, treziţi înainte ca soarele să facă ochi, miraţi, ăi de mergeau prima dată, de câtă lume îi primeşte şi le îndeasă ceva în trăştile cusute de vreo bunică.

Ziua de Crăciun, marea zi a Naşterii Domnului, a adus la slujbă nu „fo’ sută”, ci fo’ două sute şi ceva de suflete, copii mulţi iar, mai mulţi ca niciodată, veniţi toţi din sat, veniţi şi cei de la oraş, pe la casele bunicilor lor. Liniştea slujbei şi colindele, glasul celor ce cântau şi rolul celor cu Steaua Mare, care şi-n acest an ne-au încântat, au creat cumva, ca şi acum mai bine de 2000 de ani, tabloul acela în care păstorii, magii şi îngerii au fost martori la întruparea lui Dumnezeu pentru îndumnezeirea omului. Parcă-l şi auzeam pe psalmist spunând: „umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta şi ne-am bucurat şi ne-am veselit în toate zilele vieţii noastre. Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele”.

Şi acum, că tot se fac bilanţuri de final de an şi se încheie conturile de gestiune, mă tot gândesc că şi noi, oamenii, facem ce facem şi rectificăm din mers lipsurile unor clipe în care ne-am simţit şi găsit săraci, peticind, cu ajutorul celorlalţi, găurile din suflet, acele puncte în care am fost străpunşi în momentele de slăbiciune, încât să putem merge mai departe alături de ceilalţi, de cei ce ne însoţesc mereu cu colindul vieţii.

Ştiu că nu sunt perfect, ştiu că vă supăr deseori cu cuvinte multe, ştiu că poate pe unii, dimpotrivă, nici cu puţine cuvinte nu vă trec pragul, dar peste toate, ştiu că este Cineva peste toţi care plineşte lipsurile, drept pentru care, cu bucuria că şi anul acesta am avut mângâiere sufletească pentru primirea călduroasă a oamenilor de-aci, vin cu cuvintele apostolului Pavel care zice aşa: "Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi."

Altfel, pentru cei ce mă cunosc ori nu, fiţi încredinţaţi, eu voi rămâne acelaşi om simplu de la ţară, colindător pe uliţele  vieţii.