LECŢIA

De ani buni am tot bătut câmpii prin virtual cu cele ce privesc timpul, am scris propriile-mi gânduri şi am comentat la gândurile celorlalţi ca şi cum eu, om sub timpuri, aş fi avut înţelepciunea să cuprind infinitul în toată măreţia lui, să explic, disecând clipa în cele mai mici particule de existenţă, care-i măsura de unitate a răbdării.

Ca niciodată, în acest an, am avut mai mulţi oameni de împărtăşit acasă, majoritatea bătrâni, unii dintre ei care chiar nu se pot deplasa nicidecum, alţii care pregetă din cauza frigului să iasă spre biserică şi, printre ei şi pe cei care, angrenaţi prea mult în treburi nu reuşesc să vină la timp, dorindu-şi totodată să se mărturisească şi, după caz, să se împărtăşească, lăsându-i pe cei tineri să vină la biserică duminica și-n sărbători.

Din creierii nopţii am plecat, ştiam fiecare casă, ştiam fiecare caz, pe cel ce are medicamente de luat la o oră anume, pe altul care se trezeşte mai târziu, pe cei care aşteaptă pe cei ai casei să le deschidă poarta şi să le facă focul, pe cei care n-au pe nimeni în casă şi... . Zice Ecclesiatul că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.  Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai  sădit.  Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti”. Numai că eu uit asta, uit şi mă transform morar de timp, încercând să cern clipele după cum mi-i vrerea şi priceperea, nu după cum ar trebui să cern încât zilele să fie bune,  îndesate şi cântărite cu cel mai drept cântar.

Pe la ora 9 deja trecusem prin 20 de case, plecat de la 6. Să asculţi păsurile celor care şi-au trecut pe răbojul vieţii ani şi ani de zile nu-i uşor, uneori te uiţi în ochii lor şi vezi aproape veacul în spirala timpului, iar clipele ce le-au marcat cu lacrimi în trecut sunt mai vii decât prezentul pe care abia dacă-l ating cu mâinile noduroase ce încearcă să netezească câte un pled de pe pat. Uneori aş sta cu orele să-i ascult, numai că azi, presat de timp (mă scuzam eu) parcă voiam să termin mai repede, tot făcând socoteala că trebuie să mai merg la încă 10 case, că oamenii mă aşteaptă nemâncaţi, aşteaptă să-şi ia medicamentele la timp, că alții... .

„Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti!”. 9.15, mărturisirea era gata, momente cunoscute şi căderi noi, omeneşti, aproape fiinţiale, care se lipesc de sufletul şi mintea omului la orice întoarcere de cap.  „Părinţele”, zice femeia care taman s-a ridicat senină de pe colţul patului, „pot să vă zic cum mă rog eu dimineaţa”? Recunosc, ca un ticălos, ca un om vrednic de compătimire, am gândit că nu asta-mi trebuie mie când trebuie să mai merg şi la alte case. Am tăcut, am avut tăria s-o ascult, să-mi primesc lecţia, să fiu cu adevărat vrednic să calc următorul prag al răbdării pe care, sincer, am început s-o învăţ trecând prin timp, căci n-a fost punctul meu forte niciodată.  Căzând în genunchi şi făcându-şi o sfântă de cruce mare şi evlavioasă, am auzit cum în pieptu-i bătrân, o inimă plină de emoţie dă viaţă glasului care, cu putere, începea rugăciunea: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului...”, mergând mai departe şi tot spunând,iar la cea de a doua rugăciune „... Sfinte cercetează şi vindecă neputinţele noastre...”, clipă în care, din ochii mei au început să curgă lacrimile acelea ce spală nerecunoştinţa, nerăbdarea şi neputinţa, cutremurat fiind de micimea gândurilor mele de a mă încadra într-un segment de timp  şi de mărirea unei credinţe pe care eu o ştiu, o percep şi o propovăduiesc, dar pe care, iată, pe moment, am trecut-o în planul secund doar pentru că-s un om punctual. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că a fost aşa, fiindcă altfel, cuprins de-o neînţeleasă grabă, aş fi rămas doar un executant al unui ritual, lucru pe care nu cred să-l mai fi făcut vreodată. Şi n-a fost tot, căci Dumnezeu când îţi dă lecţia, ţi-o dă cu vârf, îndesată şi clătinată.

„Să aprind lumânarea imediat”, zice femeia, având chibritul într-o mână şi lumânarea nouă, ca de lumină, în cealaltă. Scăpără vreo trei beţe şi abia la al patrulea a reuşit.  „D-apăi, cu mâinile astea betege...”. Desfac procovăţul de pe micul potir şi încep rugăciunile de împărtăşire, apoi mă apropii cu Sfânta Împărtăşanie zicând: „se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu...”, moment în care, pe negândite, se stinge lumânarea. „Vreme este să taci şi vreme este să grăieşti”.  „Vai, s-a stins”, zise ea, ca şi cum ar fi fost sfârşitul lumii, în timp ce eu îi explicam că nu are nicio simbolistică asta, că lumânarea s-a stins pur şi simplu de la suflu și că nu e semn rău (cum zic unii) că s-a stins. „O aprind din nou”, rosti resemnată, dar ultimul băţ de chibrit n-a vrut sub niciun chip să facă flacără, iar drumul până-n bucătărie, după alt chibrit, fiind unul cu ocol prin holul ce părea din ce în ce mai lung, dar îndeajuns de scurt încât să fie parcurs fără cârtire pentru a primi „grijania” cea de dinainte de venirea pruncului Iisus.

Răbdarea? Poate că dacă aş fi fost (cum sunt mulţi în aceste zile) în vreun magazin mare pentru cumpărături aş fi clacat, înţeleg că oamenii iar se calcă în picioare pentru a-şi umple cărucioarele cu lucruri care dincolo de faptul că golesc cardurile şi buzunarele, golesc şi sufletele de trăirea unor momente de sărbătoare în care saţietatea nu înseamnă doar stomacul plin, ci şi sufletul împăcat.

„O fi ultima asta (împărtăşirea),  că poate m-o lua Dumnezeu, nu mai sunt ce-am fost odată, nu mai sunt nici ce-am fost ieri”, şi privirea ei se opri la tabloul în care, pentru o clipă, timpul se oprise în loc.

„Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?  Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume”.

Să mai vorbesc despre timp? Am fost învins azi fără drept de apel, iar înfrângerea asta mi-a părut a fi mai dulce decât zece victorii, căci dincolo de amărăciunea unei clipe în care am fost slab, crezându-mă tare, am gustat dulceaţa unei lecţii pe care am primit-o exact în momentul în care puneam prea mare preţ pe timpul arătat de bătaia ceasului, uitând că ceasul nu face decât să măsoare, rece, vremea pe care Dumnezeu mi-a dat-o nu s-o cronometrez, ci s-o sfinţesc în lucrarea mea. Iar peste toate, din veşnicie, dar nicidecum vetust, un Prunc se vesteşte pe Sine, vestindu-ne şi nouă peste timpuri, că vreme este pentru toate, e vreme să te naşti şi vreme să mori, e vreme... . 
Clipele de răbdare, în lucrarea sfințeniei,  zidesc seninul ce se naște în veșnicia sufletului.