MINCINOSII OFTICATI

În viaţă îţi este dat să vezi multe şi să auzi multe. Să trăieşti lângă oameni pe care trebuie să-i suporţi pentru că  fac parte din colectivul de muncă, că poate-ţi sunt vecini, uneori rude, prieteni sau colegi, şi să-i suporţi cu toate problemele lor, cu fanteziile şi poveştile lor, cu obiceiurile şi ticurile dobândite în timpul vieţii.

Însă ceea ce este mai trist e că trebuie să le accepţi şi falsitatea, minciuna prefăcătoria, lăudăroşeniile, fiţele de doi bani şi sfaturile date la tot pasul. Altfel spus, sunt convins că aveţi contact cu oameni care abundă de falsitate şi prefăcătorie, linguşitori până la scârbă, care doresc să-ţi intre pe sub piele pentru aţi lăsa acolo venin. Oameni care se dau importanţi atunci când ies în societate, care fac mofturi când ospătarul nu soseşte în 3 secunde să-l servească, când el acasă stă nemâncat şi două zile. Oameni care se uită după femeile altora, sau femei care se uită după bărbaţii altora lăudându-se cu super potenţa lor, când de fapt ei acasă nu sunt în stare să-şi facă căsnicia să se mişte. Oameni care fac mofturi la mâncare, (eu nu mănânc din aia, eu nu beau din aia, eu fac în alt fel) şi acasă mănâncă ce se găseşte. Oameni care nu au făcut nimic în viaţă, dar care te corectează în orice lucru pe care-l faci zicând: „eu dacă eram în locul tău făceam altfel, să vii să vezi la mine cum am făcut, asta nu e nimic să-ţi arăt eu cum se face”, iar la ei e vai şi-amar.

Ceea ce mi se pare ciudat însă e că aceşti oameni au o mare putere de convingere deşi ei sunt nişte mincinoşi, de multe ori ei crezând ceea ce spun, pentru ei aceste refulări devenind o a doua natură, făcându-te pe tine cel care doreşti să te menţii vertical, să crezi că tu eşti cel incorect, şi că de fapt ei fac ceea ce e bine.

Aceşti mincinoşi, pe care de altfel nu-i judec ci încerc să-i înţeleg , pentru că nu le doresc decât ceea ce-mi doresc mie, sunt suflete rătăcitoare printr-o viaţă bazată pe minciună. Ei nu sunt doar mincinoşi, sunt mincinoşi ofticaţi. Sunt ofticaţi că din lene, din lipsă de voinţă şi chiar de credinţă, doresc ceea ce nu este al lor. Râmnesc la femeia/bărbatul, maşina, curtea, casa, copii sau viaţa celor de lângă ei, negăsind niciodată dorinţa de a face ce fac cei la care râmnesc, dintr-o mândrie cronică.

Dacă nu credeţi ceea ce vă spun eu, înseamnă că ori locuiţi într-o localitate perfectă, ori staţi pe o insulă aproape pustie, ori vă număraţi (Doamne fereşte), printre nefericiţii de care vorbeam mai sus.

Când îi mai întâlniţi încercaţi să le spuneţi că de fapt viaţa e altfel, e bazată pe realitate, că visurile sunt pentru noapte, că fiecare are familia lui, casa lui, munca lui, priceperea lui, şi că sfaturile sunt valabile numai când vin de la persoane autorizate prin fapte, nu prin vorbe.