De prea multe ori, de
mult prea multe ori, la căpătâiul celor muribunzi, știind și simțind că ultima
suflare e aproape și că ruperea sufletului de trup este iminentă, nu ai cum să
nu te gândești că vorbele lor, ale celor ce pleacă, dincolo de amărăciunea înecată
în lacrimi, sunt adevărate lecții de viață și demnitate.
În fapt, cei mai mulți
regretă că s-au lipit prea mult de materie, că au dat prea multă importanță
bogățiilor lumești, că au pus prea mult preț pe vorbele oamenilor, că au girat
orbește semeni ce i-au vândut fără scrupule, că nu au fost mai apropiați de
Dumnezeu, că nu au realizat la timp cât de puternică e iertarea și cât de mare
este iubirea.
Plus că, deși predicăm
asta, deși practicăm multe din cele predicate, despre post, despre acceptarea
suferințelor, judecata se va face prin balanța iubirii, pentru că multe din
cele pe care le facem, le facem pentru ego-ul care cere, natural poate, o
mântuire personală cât mai facilă, iubirea, de ce nu și suferința prin care
trebuie să treci când ierți, fiindcă îți calci mândria în picioare, iubirea și iertarea
zic, se referă și la ceilalți, tu prin ei și ei prin tine făcând lanțul acesta
al vieții să nu aibă zale slăbite, cu atât mai mult lipsă, în așa fel încât
atunci când vine moartea să nu ai prea multe regrete că pleci din lumea asta,
să nu ai niciun regret, dacă ți-ai putut înnobila sufletul cu cele mai alese
virtuți.
„Căci Dumnezeu aşa
a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în EI
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”
Știu, e ceea ce noi nu
am putea face, a jertfi pe cineva drag fără a-l obliga să facă asta, a te
jertfi pe tine pentru ca ceilalți, măcar și în potență, realizabil ori nu, să
trăiască mai bine, să se simtă mai bine, să se bucure mai mult ori să radieze
de fericire, e ceva divin. Dar noi uităm că omul nu e doar trup și carne, că de
fapt pe noi o scânteie divină ne animă, de acest aspect uităm zi de zi și
mintea noastră e plină de griji, de deznădejde, ce neputință, de ură și viață
chinuită, căci nu putem numi viață doar faptul că ne târâm într-o rutină
cotidiană așteptând să creștem mari, copii fiind, să devenim maturi,
adolescenți fiind, să așteptăm ziua pensionării crezând că o să trăim bine și,
la final, de pe patul suferinței ultime, să constatăm că ne-am vlăguit singuri
de-o viață pe care am tratat-o cu indiferență, minimalizând dragostea
celorlalți față de noi, cerșind, înaintea judecății, o injecție care să ne
prelungească viața, culmea, tocmai după un timp în care am fost infectați cu
viață din belșug.
„Căci n-a trimis
Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin
EI, lumea.”
Orice confruntare cu
adevărul este o judecată în sine, pe pragul morții are loc prima înfățișare,
acolo se îngrămădesc toate gândurile și simțirile unei vieți de-o clipă ca într-o
clipă de viață. Cine nu mai are ce mărturisi, mărturisind totul la timp, cine a știut să trăiască frumos, cine a iertat
și a răspuns cererii de iertare, cine nu a avut ură și a știut să iubească
dezinteresat și pur, nu are de ce să se teamă de prag, va înțelege și mai mult
că ceea ce a socotit cândva a fi o cruce grea, nu e nimic altceva decât cheia ușoară
cu care va putea deschide ușa veșniciei.
De multe ori, de prea
multe ori, față în față fiind cu cei care nu sunt muribunzi, nu auzi decât
lucruri care produc suferință, nu vezi decât fapte care dezbină, o alergare
continuă spre nimic, un dispreț față de simplitate și o ură de neînțeles față
de tot ce ține de divinul ceresc și chiar de divinul din noi. Și te întrebi
atunci, când e omul mai clar și mai sincer, atunci când e pe valul vieții și
uită de tot ce e frumos, ori atunci când valul îl duce spre ultimul liman și
tot ceea ce ar fi putut fi frumos rămâne doar un vis netrăit?
Agonizând o viață,
uneori pe val, alteori sub valuri, ne trezim la final că am
mers de cele mai multe ori în sens invers, împlinind litera și ucigând duhul, adunând
materie și risipind suflet.
