În vreo trei rânduri mi-a fost dat să merg pe drumul
ce coboară de la Ierusalim la Ierihon,
1000 m altitudine, aproape 800 m Ierusalimul, - 250 m (sub nivelul
mării) Ierihonul, în vremea noastră, lesne de parcurs cu mașina, străbătând un
pustiu ce nu înflorește deloc, chiar dacă, în trecerea mileniilor, civilizația a tot înflorit. Poate că distanța
de aproximativ 30 km nu pare mare acum, dar s-o parcurgi pe jos, ca odinioară,
ori poate cu vreun măgăruș obosit, nu e taman ușor, mai ales că o porțiune este
Carantania, pustiul în care dracul, în binecunoscuta relatare biblică, nu se
sfiește să-L ispitească nici măcar pe
Hristos, îmbiindu-L la poftirea pâinii, a încrederii oarbe și a slavei deșarte.
Vă întrebați, poate, ce doresc să vă spun. Sunt
momente în viață în care ne facem planuri hrănindu-ne visele cu proiecte ce par
a nu se mai sfârși niciodată, ca și cum am trăi veșnic, lucrând, zidind,
stricând, reparând și zidind din nou, punând cărămizi din bucățile noastre de
sănătate și mortar din puțina voință, risipind clipe din viață pentru a ne face
un viitor beton, eufemistic vorbind, prin care să nu mai răzbată nicio umbră de
bunăvoință, niciun strop de lumină și nici măcar o picătură de iubire.
Să cobori pe drumul de la Ierusalim la Ierihon poate
fi, de ce nu, a coborî ca de la rai la iad, mai ales că pe acel drum, tâlharii
ce se află la tot pasul, atacă prin ispitire și vatămă prin lovire fără
scrupule. Verbul a cădea trimite la durere numai prin citire ori
rostire, nici nu mai contează felul căderii, gândul te poartă la răniri ascunse
ori vizibile, fiecare din ele atrăgând după sine geamătul neputinței.
„Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”.
Că vorbeam mai devreme de ispititorul diavol. O vorbă
românească spune că „scapi de dracu` și dai de mă-sa”, iertat să-mi fie
citatul, dar cam așa e. Mult mi frumos zice
Ecclesiastul: „în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în
cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul spune: „nu te descuraja când eşti mustrat
de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe
bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre
disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste
puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi
răbda.”
Când avem dureri nu știu cum ori ce e mai greu, intensitatea
durerilor (trupești, sufletești) ori cu răbdarea, cu vindecarea în timp. Mă
gândeam la cel căzut între tâlhari pe drumul dintre Ierusalim și Ierihon, un străin pe care jefuitorii l-au
lăsat „abia viu”. M-am tot gândit la această traducere, m-am tot
perpelit de ce nu s-a tradus „lăsându-l pe moarte”? Abia viu, pentru că
prima, era, este mai importantă viața, planul era altul, speranța nu lăsa loc
pentru moarte, ci pentru a rămâne viu, chiar dacă-n el, în cel căzut, sufletul
va fi pâlpâit să iasă din strâmtorarea unor dureri ce puteau fi insuportabile.
În cădere, mai ales în cea fizică, legea atracției
gravitaționale nu lasă loc de interpretări, în cel mai bun caz, dacă mai ai
timp, poți calcula viteza, dar dincolo de cele ale fizicii, în momentul acela,
realizezi cât de mare este puterea clipei. Cum ar zice o cântare de la
înmormântare: „o clipă numai și pe toate acestea moartea le primește”. Căderea e simplă, urmările căderii sunt
complicate, iar ecuațiile vieții, indiferent cu câte necunoscute ar fi, dau cu
virgulă de cele mai multe ori.
Cum ajuți un om căzut între tâlharii nemiloși ai unor
clipe pe care și așa le trăiești coborând pe drumul vieții ori, cum poți ajuta
un rănit ale cărui tânguiri nu-s auzite de aproapele care, prea prins în
probleme personale ori de serviciu, mărește și mai mult distanța dintre semeni
având ca alibi anumite părți din litera legii, anulând definitiv posibilitatea
de a folosi spiritul unor legi pe care prin empatie le-am putea îmbunătăți?
O să-mi spuneți cum mi-a zis mie cândva, căzut fiind, un
prieten doctor, „n-ai nici pe dracul, părinte”, dar asta ca întărire,
dacă nu chiar ca întărâtare pentru a mă putea ridica mai ușor.
Între Ierusalim și Ierihon un om a căzut între
tâlhari. Doi oameni ai templului, preot și levit, au trecut pe lângă el fără
să-l ajute. Un străin de neam a oprit, l-a oblojit pe cât s-a priceput, l-a dus
într-un loc unde putea fi bine îngrijit spre vindecare, a plătit tot
tratamentul și a plecat mai departe promițând că se va întoarce să plătească
suplimentar dacă e nevoie pentru cel aflat în suferință.
Trăim timpurile în care poate suferința nu e mai mare
ca-n alte vremuri, doar că e mediatizată și cunoaștem dimensiunea tragediei
umane în fața rănilor trupești și, de ce
nu, sufletești. Avem acces la tratamente moderne și cu toate astea
numărul bolilor și al bolnavilor crește; avem posibilitatea de a cerceta
tainele bolilor și pe cele ale omului și cu toate acestea apar mereu erori și
reacții adverse și, din nefericire, dispunem (omenirea) de enorm de mulți bani
pentru arme și combinații mortale dar nu avem disponibili pentru vindecarea
celor căzuți în tâlhărirea venită din partea unor boli ce nu ne lasă doar abia
vii, ci mult mai aproape de moarte.
Și dacă toate acestea reprezintă mai mult logistică,
mai e ceva, mult mai dureros, nu prea mai avem oameni, lipsește aproapele, rar
găsești pe cineva care să te ridice, să te ajute și să te îmbărbăteze. Ne rupem
picioarele, coastele, ni se usucă plămânii și ne crapă inimile, se răscolesc
organele în noi de dureri și, chiar dacă încercăm cu medicamente, bune și ele,
cu rostul lor, rămânem fără oameni, doar cu gemetele născute-n suferința ce nu
mai înmoaie conștiințele de mult împietrite ale semenilor noștri.
Cei ce sunt în suferință nici să geamă nu mai au curaj, nu că nu i-ar durea, ci fiindcă le e frică de
nepăsare, iar pe asta n-o vindecă niciun medicament, iubirea și milostenia
rămânând, iată, în timpurile noastre, doar statusuri cu care încercăm să cerșim
aprecierea prin like-uri de la cei cu care călătorim pe drumul vieții.
