CĂDERE ȘI DECĂDERE

 

În vreo trei rânduri mi-a fost dat să merg pe drumul ce coboară de la Ierusalim la Ierihon,  1000 m altitudine, aproape 800 m Ierusalimul, - 250 m (sub nivelul mării) Ierihonul, în vremea noastră, lesne de parcurs cu mașina, străbătând un pustiu ce nu înflorește deloc, chiar dacă, în trecerea mileniilor,  civilizația a tot înflorit. Poate că distanța de aproximativ 30 km nu pare mare acum, dar s-o parcurgi pe jos, ca odinioară, ori poate cu vreun măgăruș obosit, nu e taman ușor, mai ales că o porțiune este Carantania, pustiul în care dracul, în binecunoscuta relatare biblică, nu se sfiește să-L ispitească nici măcar  pe Hristos, îmbiindu-L la poftirea pâinii, a încrederii oarbe și a slavei deșarte.

 Vă întrebați, poate, ce doresc să vă spun. Sunt momente în viață în care ne facem planuri hrănindu-ne visele cu proiecte ce par a nu se mai sfârși niciodată, ca și cum am trăi veșnic, lucrând, zidind, stricând, reparând și zidind din nou, punând cărămizi din bucățile noastre de sănătate și mortar din puțina voință, risipind clipe din viață pentru a ne face un viitor beton, eufemistic vorbind, prin care să nu mai răzbată nicio umbră de bunăvoință, niciun strop de lumină și nici măcar o picătură de iubire.

 Să cobori pe drumul de la Ierusalim la Ierihon poate fi, de ce nu, a coborî ca de la rai la iad, mai ales că pe acel drum, tâlharii ce se află la tot pasul, atacă prin ispitire și vatămă prin lovire fără scrupule. Verbul a cădea trimite la durere numai prin citire ori rostire, nici nu mai contează felul căderii, gândul te poartă la răniri ascunse ori vizibile, fiecare din ele atrăgând după sine geamătul neputinței.

 „Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”.

 Că vorbeam mai devreme de ispititorul diavol. O vorbă românească spune că „scapi de dracu` și dai de mă-sa”, iertat să-mi fie citatul, dar cam așa e.  Mult mi frumos zice Ecclesiastul: „în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul  spune: „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”

 Când avem dureri nu știu cum ori ce e mai greu, intensitatea durerilor (trupești, sufletești) ori cu răbdarea, cu vindecarea în timp. Mă gândeam la cel căzut între tâlhari pe drumul dintre Ierusalim și  Ierihon, un străin pe care jefuitorii l-au lăsat „abia viu”. M-am tot gândit la această traducere, m-am tot perpelit de ce nu s-a tradus „lăsându-l pe moarte”? Abia viu, pentru că prima, era, este mai importantă viața, planul era altul, speranța nu lăsa loc pentru moarte, ci pentru a rămâne viu, chiar dacă-n el, în cel căzut, sufletul va fi pâlpâit să iasă din strâmtorarea unor dureri ce puteau fi insuportabile.

 În cădere, mai ales în cea fizică, legea atracției gravitaționale nu lasă loc de interpretări, în cel mai bun caz, dacă mai ai timp, poți calcula viteza, dar dincolo de cele ale fizicii, în momentul acela, realizezi cât de mare este puterea clipei. Cum ar zice o cântare de la înmormântare: „o clipă numai și pe toate acestea moartea le primește”.  Căderea e simplă, urmările căderii sunt complicate, iar ecuațiile vieții, indiferent cu câte necunoscute ar fi, dau cu virgulă de cele mai multe ori.

 Cum ajuți un om căzut între tâlharii nemiloși ai unor clipe pe care și așa le trăiești coborând pe drumul vieții ori, cum poți ajuta un rănit ale cărui tânguiri nu-s auzite de aproapele care, prea prins în probleme personale ori de serviciu, mărește și mai mult distanța dintre semeni având ca alibi anumite părți din litera legii, anulând definitiv posibilitatea de a folosi  spiritul unor legi  pe care prin empatie le-am putea îmbunătăți?

O să-mi spuneți cum mi-a zis mie cândva, căzut fiind, un prieten doctor, „n-ai nici pe dracul, părinte”, dar asta ca întărire, dacă nu chiar ca întărâtare pentru a mă putea ridica mai ușor.

 Între Ierusalim și Ierihon un om a căzut între tâlhari. Doi oameni ai templului, preot și levit, au trecut pe lângă el fără să-l ajute. Un străin de neam a oprit, l-a oblojit pe cât s-a priceput, l-a dus într-un loc unde putea fi bine îngrijit spre vindecare, a plătit tot tratamentul și a plecat mai departe promițând că se va întoarce să plătească suplimentar dacă e nevoie pentru cel aflat în suferință.

 Trăim timpurile în care poate suferința nu e mai mare ca-n alte vremuri, doar că e mediatizată și cunoaștem dimensiunea tragediei umane în fața rănilor trupești și, de ce  nu, sufletești. Avem acces la tratamente moderne și cu toate astea numărul bolilor și al bolnavilor crește; avem posibilitatea de a cerceta tainele bolilor și pe cele ale omului și cu toate acestea apar mereu erori și reacții adverse și, din nefericire, dispunem (omenirea) de enorm de mulți bani pentru arme și combinații mortale dar nu avem disponibili pentru vindecarea celor căzuți în tâlhărirea venită din partea unor boli ce nu ne lasă doar abia vii, ci mult mai aproape de moarte.

 Și dacă toate acestea reprezintă mai mult logistică, mai e ceva, mult mai dureros, nu prea mai avem oameni, lipsește aproapele, rar găsești pe cineva care să te ridice, să te ajute și să te îmbărbăteze. Ne rupem picioarele, coastele, ni se usucă plămânii și ne crapă inimile, se răscolesc organele în noi de dureri și, chiar dacă încercăm cu medicamente, bune și ele, cu rostul lor, rămânem fără oameni, doar cu gemetele născute-n suferința ce nu mai înmoaie conștiințele de mult împietrite ale semenilor noștri.

 Cei ce sunt în suferință nici să geamă nu mai au curaj,  nu că nu i-ar durea, ci fiindcă le e frică de nepăsare, iar pe asta n-o vindecă niciun medicament, iubirea și milostenia rămânând, iată, în timpurile noastre, doar statusuri cu care încercăm să cerșim aprecierea prin like-uri de la cei cu care călătorim pe drumul vieții.