FULGII DE GAINA

Drept să vă spun nu mai ştiu unde şi când am auzit întâmplarea ce urmează să v-o împărtăşesc. Poate nici nu are prea mare importanţă acest lucru, deoarece importanţa ei se vede din faptul că este actuală şi vine ca o mănuşă pentru ceea ce se întâmplă azi între oameni,  indiferent de situaţia lor socială ori profesională.

Aşa se face că într-un sat, ca orice sat, o localitate în care am putea trăi oricare dintre noi, deci într-un sat unde se discută verzi şi uscate pe la fiecare colţ, a ajuns să intre în gura lumii taman preotul satului. Că vedeţi dumneavoastră, de păcatul clevetirii, al bârfei nu scapă nimeni, ori că faci bine, ori că faci rău, ori că nu faci cum cred alţii că ar trebui. Şi cum ştiţi la fel de bine ca mine că vorba zboară mai repede ca vântul , iată că preotul s-a trezit în gura lumii pentru un lucru pe care nu-l făcuse. Şi apoi de la un capăt de sat la celălalt capăt povestea căpătase noi valenţe, înflorise şi devenise subiectul zilei. Toată lumea vorbea mai pe ascuns mai pe faţă. Preotul, om înţelept şi cu frică de Dumnezeu, a mers pe firul poveştii. A îndrăznit şi a întrebat o persoană de unde a auzit ceea ce spune lumea despre el. Omul a zic că de la cutare, apoi cutare de la cutărescu, de la xsulescu şi într-un final mergând din om în om a ajuns la femeia care scornise toată povestea.

Acum femeia văzându-se descoperită s-a ruşinat, şi a cerut iertare pentru fapta ruşinoasă. Preotul a zis că o iartă, dar că are pretenţie pentru asta să-i fie îndeplinită o cerinţă. Şi luându-o pe femeie a mers la biserică şi s-au suit în clopotniţă. Preotul luase cu sine şi o pernă. Apoi în clopotniţă a deschis geamul, a sfâşiat perna şi fulgii risipiţi de vând au zburat care-ncotro. După aceea preotul a spus: „de rog să aduni fulgii şi când eşti gata să-mi spui”. Femeia uimită şi speriată a grăit: „vai de păcatele mele părinte, dar e imposibil să fac asta că au zburat fulgii peste tot!” Preotul a privit-o cu milă şi i-a spus: „văzu-şi, aşa au zburat şi vorbele tale despre mine, şi greu este să le mai întorci, că  pe oamenii cu greu îi înveţi cele bune şi anevoie dezlipeşti răutatea clevetirii din inima lor”.

Sunt convins că fiecare dintre cei ce citiţi această postare aţi fost vreodată în viaţă puşi în situaţia de a fi vorbiţi pe la spate, de a intra în gura lumii, de a veni subiect de bârfă în comunitate.  Preot, primar, doctor, femeie, copil, tânăr sau bătrân, nu contează, căci acest păcat se răspândeşte ca un virus letal. Şi vreau să vă spun că asta nu se întâmplă doar în sate. Şi în oraşe e la fel, în ţările civilizate sau în ultimele colonii descoperite bârfa sau clevetirea este la rang mare. Oamenii sunt fascinaţi de clevetire. Le ocupă mult timp din viaţă. La o cafea, la o bere, la o pungă de seminţe ori la o reuniune de înalt nivel se discută despre aproapele, dacă mai putem spune că este aproapele când îl vorbim de rău. Viaţa socială, situaţia familială, viaţa sexuală ori culoarea îmbrăcămintei , celulita de pe picioare ori rufele de pe sârmă sunt motive suficiente pentru o bârfă mică sau mare, după caz. Şi când te gândeşti că psalmistul zice: „pune Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împotriva buzelor mele”.

Într-un fel îi fericesc pe surdo-muţi. Măcar în anumite situaţii ale vieţii sunt feriţi de acest păcat urâcios pe care noi cei care credem că vedem dublu şi auzim bine sau invers, îl săvârşim cu mare plăcere. Pentru că bârfa este un păcat subtil care umple de vină şi pe cel ce vorbeşte şi pe cel care ascultă. Şi partea tristă este că în acest moment putem jumuli toate găinile din lume, că tot nu sunt fulgi de ajuns pentru a acoperi clevetirea dintre oameni.