„Vai
de cel/cea prin care vine ispita”! Deşi, corect, biblic adică, se spune
aşa: „că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine
sminteala”.
Carevasăzică, într-o zi de luni, aşa cum e mai mereu în zilele de luni,
adică zăpăceală, agitaţie, cu lume care-ncotro, mai ales când se simt binișor cătuşele iernii, dai să-ţi rezolvi liniştit treburile dintr-un
loc pentru a merge în alt loc să rezolvi alte treburi, şi când ţi-e lume mai
dragă şi apele mai liniştite, dai faţă-n faţă cu interacţiunea, cum ar fi
spus conu Iancu Caragiale.
Bunăoară, că tot am amintit de carismaticul scriitor, în orăşelul în care
coana Miţa îşi va fi mâncat gogoşile la madam Mari, cu şeful, desigur, cum bine
ştim din schiţa celebră (ăi mai trecuţi prin viaţă o ştiu sigur, tinerii pot
căuta pe net dacă-s curioşi), mi-a fost dat să particip la o scenă de poveste,
chiar dacă, recunosc, am fost pus într-o situaţie din care pe moment chiar nu
ştiam cum să ies.
În piaţa oraşului există, ca-n orice piaţă, o parcare. Parcarea din spatele
pieţii e ca orice parcare din oricare piaţă din ţara asta, adică insuficientă
ca număr de locuri şi arhiplină la orele de vârf, chiar dacă-i plătită. Şi colac
peste pupăză, de când se „îmbracă”
blocurile cu polistiren, juma’ din locuri sunt ocupate cu materiale de
construcţii şi utilaje care mai de care cu gabarit depăşit. Dar cum eu sunt mereu norocos în situaţiile
limită, fac ce fac şi tot găsesc loc de parcat.
Partea frumoasă , dacă pot spune aşa, a început în momentul în care am
ajuns la maşină, adică tacticos, cu două plase pline de rădăcinoase şi
verdeţuri, plase din care ieşeau pe lângă mânere vârfurile legăturilor de
leuştean verde şi mărar, iar dintr-o parte a unei sacoşe colţul unei pâini se
arăta generos. Am apăsat butonul cheii, au clipocit becurile ce au confirmat
deschiderea portbagajului şi imediat, parcă din umbră, au apărut la spatele
maşinii mele două autoturime, din sensuri diferite, cu semnalizările puse în
aşa fel încât să parcheze în locul meu.
Iniţial n-am băgat de seamă şicanarea, mi-am înnodat ca mamaia, la fel
de tacticos adică, baierele sacoşelor să nu mi se rostogolească produsele prin portbagaj
şi am dat să plec spre volan. Din cele
două maşini au coborât ca la comandă şoferiţele, ambele maşini erau conduse de
câte o femeie. Una din ele, o doamnă, acum blondă, cunoscută din desele drumuri
de-a lungul anilor de pe la bancă, îmbrăcată într-un deux-pieces bleumarin, a
ţâşnit mai repede din maşină; cealaltă, necunoscută, în trening, cu telefonul în
mână rămas pornit, impasibilă la persoana ce tot striga „alo, alo, mai eşti la telefon?” a venit lângă mine şi lângă
adversara din parcare.
-„Îmi pare rău”, zice cea în trening, „am fost prima, am pus semnalul încă de la barieră”.
-„I’m sorry”, răspunse cealaltă, „eu am fost înainte, am dat două ture de parcare deja, şi oricum
părintele mi-a promis mie locul, nu-i aşa părinte”?
„...şi
nu ne duce pe noi în ispită...”. Apăi asta chiar m-a pălit aşa, pe
nepregătite, că eu n-am promis nimic nimănui. Cum să fiu ispitit chiar la ora
dimineţii cu minciuna, de o femeie blondă, ziceţi şi voi. Dacă răspundeam
afirmativ, minţeam, păcat, nu? Mai eram şi cu sacoşele pline de cele ale
postului de mâncare, mai mare ruşinea. Dacă răspundeam negativ, doamna în
deux-pieces pica de ocară, căci şi aşa plutea un fel de păruială în aerul
dimineţii. Mă bătea gândul să spun că mai rămân, că mai am câte ceva de
cumpărat din piaţă, dar asta însemna tot minciună, şi peste toate eram şi-n
criză de timp, nu era loc de împăcare prin neutralitate.
Salvarea a venit de sus, poate chiar de şi mai Sus, dar de data asta a fost
un ajutor din sus-ul cel de mai de jos, căci şoferiţa în trening s-a dus către
cealaltă ameninţând cu degetul şi spunând: „doamnă,
să nu credeţi că dacă sunteţi de la bancă aveţi tot dreptul şi-n piaţă, şi nu-l
băgaţi pe domnu’ (adică pe mine) la
mijloc, că n-aveaţi când să vorbiţi, că vine din piaţă”. M-am făcut mic,
recunosc, nu-i de colea să fii la mijloc în discuţia aprinsă dintre două femei,
mai ales într-o piaţă. Şi doar ce am trântit portbagajul plecând spre uşa şoferului, că din senin a apărut
deasupra celor două femei o cioară ce a
dat drumul, de ziceai că-i proiectil, unui
găinaţ care, purtat de vânt, a atins serios cu „schijele” din dotare pe cele două protagoniste. Vai, la aşa
deznodământ nici că m-aş fi gândit vreodată, căci pline de scârbă şi găinaţ,
mirosind şi înjurând, s-au suit în maşini şi au demarat în trombă, fiecare la
casa sa.
Şi eu care credeam că postul ăsta are să-mi fie mai uşor. Bag seama că nici
la piaţă nu mai poţi merge liniştit, e mai periculos ca la meci. Mi-e şi frică
să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă-mi propun să merg la pescuit, un loc
liniştit de altfel, dar plin de „mincinoşi”.
Zice apostolul Pavel aşa: „nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste
puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi
ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea,
ca să puteţi răbda”.
