Fâşâitul
oarecum silenţios al aparatelor străbătea fiecare colţ al casei digitalizate.
Era, cum numeau străbunii, un fel de zumzet ca cel al harnicelor albine ce
alergau prin câmpiile cu flori după nectar, acele câmpii ce seamănă mult cu
wallpaper-ul ce rulează pe sticla
peretelui de nord la fiecare 15
minute. Băiatul era singur, touch-ul
fiecărui obiect aşezat în cameră îi dezvăluia fiecare folder aranjat de mama
sa. Într-unul erau hăinuţele, în altul consola cu jocuri, mai sus imprimanta 4D
necesară printării noilor jocuri, mai jos, într-un folder mai mare, cadourile încă nedesfăcute, vechiturile cum spune
el, primite de la bunici. Pe unul din monitoare imaginile din biroul mamei îi
arătau cât de mult lucrează fiinţa ce i-a dat viaţă, pe celălalt, tata, plecat
într-o delegaţie, îi lăsase un mesaj în care-i spunea cât îl iubeşte, desigur,
cu promisiunea că-i aduce un joc nou, numai bun pentru a-şi cere iertare că iar
nu au ieşit la iarbă verde, aşa cum n-au mai ieşit de ani mulţi.
Un
bâzâit puternic şi un semnal ca un fulger a străbătut casa de la est la vest,
virusul a străpuns întreg sistemul iar pereţii casei-monitor s-au transformat
în pereţi de sticlă, pereţi prin care afară se puteau vedea razele palide ale
unui soare ce de obicei strălucea, ca widget, pe tavanul din dormitor. Nu mai
funcţiona nimic, totul era mort, tehnologia rămăsese strânsă într-un beculeţ
roşu de avarie ce clipea neputincios în aşteptarea reinstalării unui alt
sistem nevirusat.
Sub teancul de „vechituri” primit de la bunici, din
folderul uitat deschis, se zărea ceva. Mâna copilului s-a dus direct acolo, a
tras cu putere şi... . „Vai”, a
exclamat curios, „parcă-i un fişier word
scris pe hârtie, cred că-i o carte, aşa cum îmi spunea bunica că era pe vremea
ei”, gândea copilul cu voce tare. Sub coperta arsă de soarele altor
timpuri, scris cu toc, tronau minunatele cuvinte: „carte frumoasă cinste cui te-a scris/ încet gândită, gingaş cumpănită;/
eşti ca o floare, anume înflorită/ mâinilor mele, care te-au deschis”.
Semnătura înflorată a bunicii l-a înfiorat şi, dând pagina, a găsit rândurile
mamei ce a citat o vorbă frumoasă din
timpuri de mult apuse: „nu este alta mai
frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor…”.
Cu
sfială, fără nici un scroll, dând prima pagină, învăluit de un miros de veche
tipografie, copilul citi cu voce tare primul rând: „a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti...”.
Rând cu rând, pagină cu pagină, copilul citea cu sete fiecare poveste. Totul
părea straniu, deşi vechi, toate erau noi, fantastica lume a cărţii furându-l
de tot din realitate, căci de nicăieri nu mai veneau mesaje, nu clipoceau notificări,
nu se schimbau culori.
Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată în care se bate multă monedă pe puterea virtualului,
într-o lume în care cuvântul scris (care nu-i altceva decât gândul simţit
transpus în materie) pierde teren în fața imaginii, și nu mai face față avatarului în spatele căruia nu știi de multe ori cine se ascunde, e nevoie de mai mult timp pentru citit. Copiii mileniul
III sunt copii inteligenţi dar, în trendul actual, vor deveni copii fără
simţire, fără amintiri, fără vise, fără imaginaţie, dacă nu vor citi. Pentru ei
cartea va deveni „vechitura” din cufărul bunicilor, cea care, ciudat, la un
moment dat, a fost în stare să educe miliarde de oameni
Într-un
târziu, copilul, cuprins de oboseală, a adormit îmbrăţişat de paginile unei cărţi ce
i-au trezit simţul copilăriei. În visul lui de copil crescut într-o casă cu
pereţi monitor, se făcea că păşeşte pe-o
câmpie plină cu flori spre a merge în locul în care, exact ca-n copilăria
bunicilor, se află o cuvertură întinsă
la umbra unui copac foşnitor, iar pe ea, se află cărţile cu care n-a crescut,
cele pe care, în bătaia vântului cald al primăverii ori la gura unei sobe în
timp de iarnă, şi-ar dori să le citească
alături de părinţii săi.