În urmă cu foarte mulţi ani pe uliţa
copilăriei mele trecea când şi când o căruţă cu coviltirul ars de soare. Roţile
de şină păcăneau într-un ritm anume iar pietrele prinse sub roată scoteau un
scrâşnet care trezea din amorţeală câte un dulău ascuns la umbră pe după
gardurile de ulucă văruită. Şi nu căruţa era interesantă, ci persoana din
căruţă, căci de acolo se auzea un cântec trist, un cântec de viaţă amară, o
partitură creată special pentru o muzicuţă uzată, pentru un suflet care-şi
ducea povara demn, într-un trup mutilat.
La început
ne era frică, copiilor, dar mai apoi ne-am obişnuit, am văzut cum stă
treaba şi am îndrăznit să stăm de vorbă cu străinul fără picioare căruia lumea
îi spunea „milogul”. Cobora greu din căruţa cei devenise casă de ani buni,
cobora la umbra dudului din răspântie şi îşi pregătea de mâncare din cele
primite de la oameni ori mânca cele primite în decursul unei zile, dând răgaz
picioarelor retezate de schije să vadă lumina soarelui. De la el am auzit prima
dată cuvântul „azil”, încercând să găsesc azi, după mulţi ani, o explicaţie
pentru instituţionalizare, un cuvânt pompos care nu se poate explica decât prin
referate şi comisii, prin dosare şi recepţii.
În acea perioadă rulau pe la căminul
cultural filmele cu Bruce Lee şi băieţii din sat, care mai de care, încercau să
impresioneze cu câte un nunchak improvizat ori cu câte o schemă de karate
văzută în filmele amintite. Şi nu degeaba vă
zic asta, pentru că am privit de câteva ori cum milogul cobora din
căruţa sa, ajutându-se doar de mâini, un lucru aproape imposibil de înţeles
pentru un copil care toată ziua zburda pe picioarele sale.
Şi cum stăteam de-l priveam, cocoţat pe un
mare butoi în care se punea gazul (că era timpul în care lampa cu gaz era
obligatorie în casă) privind împreună alţi doi-trei prieteni cum îşi pregăteşte
mâncarea, am rămas tare surprins să văd că-şi face rugăciunea. Dar nu lucrul
acesta m-a stârnit, ci un gând care s-a transformat direct în întrebarea: „dar
cum te rogi când vrei să stai în genunchi”?
Ştiu, a fost o copilărie că am întrebat, dar am primit un răspuns
fantastic. S-a uitat la mine, la noi cei ce eram îmbrăcaţi cu nişte cămăşi ce
s-ar fi vrut kimono-uri şi a zis: „eu când
vreau să stau în genunchi la rugăciune, fac
flotări”. Fantastic răspuns, unul pentru care la momentul respectiv am exclamat doar „wow”, realizând
mult mai târziu că îngenuncherea prin flotări avea dublu rol, căci prin mâinile
fără silnicie se făcea rugăciunea curată, cum ar fi zis dreptul Iov, şi tot
prin aceste mâini se făcea posibilă urcarea treptelor de la căruţă, a treptelor
din sinuoasa scară a vieţii.
Am citit în DEX definiţia milogului,
sesizând faptul că o astfel de persoană este declarată drept un cerşetor care
se înjoseşte cerând insistent ceva anume. Nu ştiu dacă-i cea mai curată
explicaţie, probabil că-i foarte actuală azi, dar ştiu că omul acela doar îşi
cânta cântecul trist al suferinţei fără să insiste la nimeni cu nimic. Se vede
dar că schijele iau tăiat doar picioarele, că în flotările lui îşi ducea toată
rugăciunea, mulţumindu-se cu puţinul în care-şi ducea zilele.
Şi n-am cum să nu gândesc acum, matur fiind,
la vorba aceea spusă de cineva care se
văita că nu are pantofi până ce a văzut pe cineva care nu are picioare… .