duminică, 15 septembrie 2013

MILOGUL


În urmă cu foarte mulţi ani pe uliţa copilăriei mele trecea când şi când o căruţă cu coviltirul ars de soare. Roţile de şină păcăneau într-un ritm anume iar pietrele prinse sub roată scoteau un scrâşnet care trezea din amorţeală câte un dulău ascuns la umbră pe după gardurile de ulucă văruită. Şi nu căruţa era interesantă, ci persoana din căruţă, căci de acolo se auzea un cântec trist, un cântec de viaţă amară, o partitură creată special pentru o muzicuţă uzată, pentru un suflet care-şi ducea povara demn, într-un trup mutilat.
La început  ne era frică, copiilor, dar mai apoi ne-am obişnuit, am văzut cum stă treaba şi am îndrăznit să stăm de vorbă cu străinul fără picioare căruia lumea îi spunea „milogul”. Cobora greu din căruţa cei devenise casă de ani buni, cobora la umbra dudului din răspântie şi îşi pregătea de mâncare din cele primite de la oameni ori mânca cele primite în decursul unei zile, dând răgaz picioarelor retezate de schije să vadă lumina soarelui. De la el am auzit prima dată cuvântul „azil”, încercând să găsesc azi, după mulţi ani, o explicaţie pentru instituţionalizare, un cuvânt pompos care nu se poate explica decât prin referate şi comisii, prin dosare şi recepţii.
În acea perioadă rulau pe la căminul cultural filmele cu Bruce Lee şi băieţii din sat, care mai de care, încercau să impresioneze cu câte un nunchak improvizat ori cu câte o schemă de karate văzută în filmele amintite. Şi nu degeaba vă  zic asta, pentru că am privit de câteva ori cum milogul cobora din căruţa sa, ajutându-se doar de mâini, un lucru aproape imposibil de înţeles pentru un copil care toată ziua zburda pe picioarele sale.
Şi cum stăteam de-l priveam, cocoţat pe un mare butoi în care se punea gazul (că era timpul în care lampa cu gaz era obligatorie în casă) privind împreună alţi doi-trei prieteni cum îşi pregăteşte mâncarea, am rămas tare surprins să văd că-şi face rugăciunea. Dar nu lucrul acesta m-a stârnit, ci un gând care s-a transformat direct în întrebarea: „dar cum te rogi când vrei să stai în genunchi”?  Ştiu, a fost o copilărie că am întrebat, dar am primit un răspuns fantastic. S-a uitat la mine, la noi cei ce eram îmbrăcaţi cu nişte cămăşi ce s-ar fi vrut kimono-uri şi  a zis: „eu când vreau să stau în genunchi  la rugăciune, fac flotări”. Fantastic răspuns, unul pentru care la momentul  respectiv am exclamat doar „wow”, realizând mult mai târziu că îngenuncherea prin flotări avea dublu rol, căci prin mâinile fără silnicie se făcea rugăciunea curată, cum ar fi zis dreptul Iov, şi tot prin aceste mâini se făcea posibilă urcarea treptelor de la căruţă, a treptelor din sinuoasa scară a vieţii.
Am citit în DEX definiţia milogului, sesizând faptul că o astfel de persoană este declarată drept un cerşetor care se înjoseşte cerând insistent ceva anume. Nu ştiu dacă-i cea mai curată explicaţie, probabil că-i foarte actuală azi, dar ştiu că omul acela doar îşi cânta cântecul trist al suferinţei fără să insiste la nimeni cu nimic. Se vede dar că schijele iau tăiat doar picioarele, că în flotările lui îşi ducea toată rugăciunea, mulţumindu-se cu puţinul în care-şi ducea zilele.

Şi n-am cum să nu gândesc acum, matur fiind, la vorba aceea spusă de cineva care  se văita că nu are pantofi până ce a văzut pe cineva care nu are picioare… .

luni, 9 septembrie 2013

FEREASTRA


Se întâmplă uneori, în special (în ce mă priveşte) când vara-şi strânge  jucăriile vesele şi pline de viaţă şi lasă locul toamnei ce vine cu rânduri de gânduri ce trec repede-repejor peste hambarele pline şi se-mpletesc cu frunzele îngălbenite spre a merge să-şi spună povestea lor mugurilor ce se dospesc tainic în aşteptarea primăverii ce pare aşa departe, se întâmplă ziceam, să privim pe fereastră şi să vrem  să vedem ce-i dincolo de noi.
Deunăzi, intrând într-o casă ce odinioară a fost plină de lumină şi de viaţă, am privit spre fereastra  ce parcă-şi greşise locul în aşezarea ei, căci neputinţa (fizică) a  stăpânilor a permis crengilor de copaci şi ramurilor de viţă de vie să se-mpletească  în faţa ochiului de lumină retezând orizontul ce ar fi adus măcar un pic de lumină într-un suflet ce-şi trăieşte viaţa privind dincolo de sine.
Ce-ai vrea în momentul acesta, am întrebat eu involuntar, crezând că din mulţimea nevoilor ce împresurau patul suferinţei, una aş fi putut să o împlinesc pe loc. Vreau să văd dincolo, a sosit răspunsul, sunând de parcă întrebarea ar fi fost aşteptată de o veşnicie.
De la a vedea şi până a vedea dincolo, de a la a vedea şi până a privi în interiorul ce-ţi deschide poarta spre locurile unde nici măcar mintea n-a ajuns e cale lungă.  Nimic nu doare mai mult decât neputinţa vederii, cea care nu-i orbire, ci cea care vine din imposibilitatea de a vedea mai departe, dincolo chiar, căci deseori crengile  cotidianului banal obturează mare parte din fereastră, iar uneori, fără de voia noastră, suferinţele şi frica îşi împletesc ramurile închizându-ne aproape definitiv posibilitatea de a vedea un orizont mai bun.
În faţa ferestrei s-a făcut curat, crengile au fost date la o parte şi lumina pătrundea cu generozitate. E mai bine acum, am întrebat la fel de involuntar, crezând că bucuria îi va fi mare. E mai bine, e mult mai bine, a sosit răspunsul, după ce-mi voi opera ochii am să văd şi curtea, până atunci eu mă uit dincolo.
Cu ochii trupului vedem multe, ce vrem şi ce nu vrem. Cu ochii minţii putem vedea  dincolo de nori, călătorind chiar prin univers, răscolind adâncurile lui, căutându-i marginile. Cu ochii sufletului, cu privirea conştiinţei putem vedea dincolo. Pe retina trăirilor interioare derulează filmele vechi ale clipelor trăite, se desfăşoară în fugă clipurile prezentului, şi, pentru cei ce au puterea şi liniştea necesară, pentru cei ce reuşesc să-şi facă fereastră din lacrimile vărsate, cumva, tainic, se poate vedea dincolo.
Cu lumina înţelepciunii poţi străbate multe din cărările întunecate ale vieţii, cu lumina nădejdii ce  arde în candela credinţei cu flacăra dragostei poţi răzbate până dincolo, până dincolo de noi, până dincolo, la noi.
Înseamnă că am dat degeaba crengile din dreptul ferestrei, nu, am întrebat eu, cu sfială de data asta. Nu, nu degeaba, că puteţi vedea afară când mai veniţi pe aici. Ori poate chiar dincolo, am gândit eu.