marți, 15 decembrie 2015

COLIND TĂCUT


De ceva vreme nu-mi pot scoate din minte un pasaj, aparent doar o bucată dintr-o frază ce a fost scrisă acum aproape 2000 de ani. Numai că fraza asta n-a fost spusă la întâmplare, şi cu atât mai mult nu a fost spusă de vreun om care să primească, cum e moda azi, cuvinte de laudă ori banale like-uri.  Cuvintele au fost spuse de „asistenţii” prezenţi la naşterea unui Prunc, cei care fără vreo diplomă lumească, au moşit cumva, prin veghe, la întruparea dumnezeirii în smeritul sălaş de la marginea Betleemului, cea care a adus lumină cerească în ieslea sărăcăcioasă, bucurie şi speranţă în inimile păstorilor strânşi lângă căldura suflului  necuvântătoarelor ce nu pricepeau măreţia tainei la care participau.
Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”! Cuvinte simple, ştiu, dacă le măsurăm cu aparenta bogăţie a cuvintelor marilor oratori ai lumii; cuvinte banale, dacă le raportăm la promisiunile mai-marilor lumii, dar cuvinte în faţa cărora sufletul ar face plecăciune, şi nu pentru faptul că au fost rostite de îngeri, ci pentru faptul că împlinirea lor dă sens altor cuvinte de care oamenii nu mai ţin cont: „fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. 
E vremea colindelor, e vremea în care, cu ani în urmă, copiii de pe toate meleagurile ţării, cu bucurie, cu rumeni obraji şi cu cristaline glasuri, începeau, ca şi îngerii, să cânte despre pacea lumii, despre naşterea minunată şi mântuitoare totodată. Când aţi văzut ultima dată ochii senini şi plini de pace ai unui copil? Când aţi văzut cu adevărat acest lucru, privind cu atenţie în adâncul lor şi la chipul brăzdat de pacea interioară a unui suflet care se uită, de multe ori tăcând a neînţelegere, cum oamenii mari, adică cei care înţeleg, brăzdează cu pumnul, cu sabia ori cu gloanţele chipurile celor din jur şi cerul de deasupra. În lumea asta nu mai ai curaj să-l trimiţi pe copil să colinde, aproape că n-ar mai aveai cui, prea puţine  sunt casele în care ar găsi pace, prea puţine locurile unde ar găsi bunăvoire între oameni.
Acum aproape 2000 de ani, un moment unic în istoria omenirii, punctat pe harta cerului pentru luare aminte cât va hălădui lumina prin univers, a fost văzut doar de-o mână de păstori şi cântat de-o ceată îngerească în suflarea caldă a unor ascultătoare dobitoace.  Oare de ce aşa dintru început? Pentru că „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit”, pentru că  nici astăzi lumea nu se bucură aşa cum se cuvine de o naştere, căci  pentru oficialităţi e ceva statistic, pentru societate e „încă un copil în casa lui  X sau Y”, pentru părinţi, în multe cazuri, din nefericire, doar urmaşul căruia să i se lase moştenirea căci, citez: „tre’ să creştem un copil, doar n-om lăsa altuia străin toată munca”.  Şi dacă pentru mulţi, repet, din nefericire, naşterea propriului copil este un moment statistic ori de conjunctură, cu atât mai mult, naşterea unui Mântuitor, incomod prin sfaturile sale bune într-o lume rea,  prea blând pentru severitatea celor care nu ştiu să mai zâmbească, prea sărac pentru bogăţia celor care nu vor să-L (mai) primească şi prea răbdător cu cei care, nefiind  impresionaţi nici de scutece albe, nici de puritatea copiilor, îşi spală hainele în sângele nevinovat a celor care îşi cântă colindele cu glasuri din ce în ce mai stinse.
Într-o lume în care pacea nu mai este decât laitmotivul sub care se adună irozii lumii de azi pentru a-şi justifica săbiile, din ce în ce mai mulţi parcă, în timp ce adevăraţii făcători şi aducători de pace trăiesc reale războaie interioare în multele piedici ale celor din exterior, se naşte Hristos, pedagogic, an de an, pentru toţi cei care doresc să-şi cânte colinda, pentru fiecare nou născut, într-o lume ce se învecheşte  zi de zi.
Sunt momente în viaţă când trebuie să alegi, când trebuie să te rupi, când trebuie să fii părtaş fie raţiunii, fie simţirii. Nu e uşor, căci doar judecând, îţi poţi pierde simţirea; doar simţind, fără a raţiona clipa, îţi poţi pierde judecata.
Nu ne putem ridica la înălţimea îngerească, dar măcar demnitatea omenească să ne-o păstrăm, altfel, vom ajunge să privim spre cer şi spre cei de lângă noi, dorind să  ne spunem păsul şi bucuriile într-o lume în care pacea ar aduce bunăvoirea între oameni, dar în care, lanţurile conştiinţei încărcate cu care ne legăm şi zidurile groase ale nepăsării în care ne ducem războaiele, ne vor transforma în necuvântătoare dobitoace, în colindători tăcuţi  şi trişti, pe la porţile vieţii.

Zice Hristos: „acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. Voi auziţi colindele, le mai primiţi, zâmbiţi? Ori staţi tăcuţi şi trişti, uitând că-n fiecare dintre noi trăieşte un copil? 

luni, 30 noiembrie 2015

VREDNIC ESTE?


Dicnus est? Legitimă întrebare la început de secol IV, transformată în curgerea anilor într-o afirmaţie care nu poate fi verificată decât în timp, atât de canditat cât şi de autoritatea  care-l învesteşte. Întrebarea era legitimă atunci, azi fiind doar afirmaţia  care, în urma unei cercetări de sine filtrată prin anii de şcoală, dar şi-n cercetarea atentă, sper eu, a celor care-s îndreptăţiţi să facă asta, permit unui tânăr să păşească într-o lume în care va trebui să fie „părinte” atât celor care-s mai mici decât el, dar deseori celor care-s mai mari decât el, rămânând în acelaşi timp, fiu, soţ, tată şi prieten, fără să amestece stările, dar îmbinându-le totodată armonios încât să se facă tuturor toate.  Ori cum ar spune apostolul Pavel ucenicului său, Timotei: „nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia”. Şi cum să faci altfel când te trezeşti că după anii de şcoală, în nechibzuinţa tinereţii lipsite de experienţa vieţii, te vezi aşezat în mijlocul unor oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată, dar pe care îi timp îi vei cerceta şi-i vei cunoaşte ca pe propriul suflet în trecerea timpului.
Vrednic este! Cât de vrednic eşti la acel moment, cât de vrednic după nişte ani şi oare cât de vrednic la judecata finală, când se vor vădi toate, inclusiv lucrarea din ogorul sufletelor? La prima slujbă stai îmbrăcat înveşmintele care impun respect în ochii celor care te cercetează atent şi cu golul inerent din capul pieptului, altul decât cel al tracului obişnuit, şi te întrebi cum te vor privi acei ochi peste ani, inclusiv când n-ai veşmintele pe tine. Barba non facit philosophum, aşa spuneau latinii, şi-i tare adevărat, căci zice Scriptura că: „vârsta trebuie să vorbească şi mulţimea anilor să ne înveţe înţelepciunea,  duhul din om şi suflarea Celui Atotputernic dau priceperea, nu cei bătrâni sunt înţelepţi şi nici moşnegii nu sunt cei ce înţeleg totdeauna dreptatea”.
Axios (ἄξιος)! Înţeleg că-s mulţi cei care-şi fac munca pentru că trebuie s-o facă spre a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele, mulţi intrând pentru ani de zile într-un automatism searbăd, într-o rutină care ucide pasiunea  transformând omul în robotul care doar îndeplineşte ordinele şi împlineşte fişa postului. E drept, zice marele povestitor că „dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească”, adică fiecare să-şi vadă locul său, de s-ar putea însă, cu mare pasiune. Sunt convins că un preot nu va putea aduce niciodată pe toată lumea la biserică, aşa cum un profesor nu va avea niciodată toţi elevii de nota 10 şi cum un medic, oricât şi-ar dori, nu poate salva toate vieţile. Dar când faci din dragoste meseria pe care o ai, când misiunea ta e împlinită cu pasiune, chiar dacă nu poţi cuprinde totul la perfecţiune, din slăbiciune omenească, dacă nu poţi aduce soarele pe cerul fiecărui om, poţi aduce măcar o rază de lumină în ochii celor care încă nu-s pregătiţi să vadă lumina în toată splendoarea ei. 
Trecut-au anii, azi 19 în numărătoare, şi când privesc şirul copiilor senini ce se aşează cu bucurie pe soleea sfântului altar, cu lumânările ce pâlpâie jucăuş în mâinile lor, spre a se împărtăşi, îmi dau seama că vrednicia preoţiei nu-i o stare stabilă, fixă, cu un punct culminat, ci-i muabilă, mereu aflată în starea de perfecţionare. Dar copiii nu vin singuri, mai ales cei mici, ci vin cu părinţii lor, adică cu cei pe care i-am găsit copii la început, vin cu bunicii lor, cu cei care erau maturii părinţi ai unor copii mici atunci, la început. Poate că ei, la fel ca mulţi din cei care citesc aceste rânduri, nu se gândesc decât rareori la trăirea preotului din sfântul altar, la faptul că dincolo de taina prefacerii sfinte, euharistice,  există o altă mare taină, taina prefacerii omului, a transfigurării care tulbură într-un mod mod paradoxal, spre limpezire, oferind sufletului, chiar şi pentru puţine momente, gustarea stării de rai. 
Preotul se află tot timpul între cuie şi mângâieri, între bice şi alinări, între scuipat (în obraz)  şi sărutări (de mână), între golgotă şi înviere. Hristice trăiri, indiferent de timp şi zonă, cu clipe în care famiilia trebuie să se supună rigorilor pe care lumea le urmăreşte atent, cu momente în care eşti privat, prin alegerea crucii slujirii, de multe plăceri ale lumii în care trăieşti, dar şi cu bucuria că dincolo de cele pierdute găseşti şi regăseşti, când nu te aştepţi, din ochii şi gura celor care-ţi mulţumesc, plata aceea care nu are nimic de-a face cu mult iubitele  valori materiale după care aleargă o lume întreagă.
Chiar dacă aceste rânduri vor fi adus plictiseală multora dintre cititori, gândind că n-au avut o intrigă demnă de adrenalina cu care-s obişnuiţi în acest secol al imaginilor care subjugă minţile şi sufletele, am zis să nu treacă timpul şi să nu se aştearnă praful uitării peste gândurile ce m-au însoţit şi mă însoţesc deseori în clipele slujirii. Pentru prieteni sunt un om simplu, de la ţară; pentru enoriaşi sunt  „părintele” lor; pentru familie rămân în stările fireşti în care se poate regăsi un om, fiu, soţ, tată; iar ca preot, indiferent de locul în care mă aflu, rămân acelaşi întrebător, temător şi râvnitor slujitor,  aflat în neputinţa de a şti cu adevărat, cel puţin în ce mă priveşte, dacă întrebarea „vrednic este?”devenită afirmaţie în trecerea timpului,  este valabilă şi-n cazul nevredniciei mele.
Îmi port veşmintele cu bucurie, da, dar indiferent unde m-aş afla, dincolo de catapeteasmă, la slujire, ori pe uliţele satului la câte un tain de vorbă, nu uit că cei cu care vorbesc, ca şi mine, sunt purtători ai tainei vieţii, ai chipului divin, respectându-i ca pe cei pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat să le fiu „părinte”, încercând să le fiu aproape, aşa cum mă pricep, ţinând cont de vârsta şi pregătirea fiecăruia, aşa cum bine spune apostolul neamurilor: căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată. Care este, deci, plata mea? Că, binevestind, pun fără plată Evanghelia lui Hristos înaintea oamenilor, fără să mă folosesc de dreptul meu din Evanghelie. Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea; cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii”.

Vrednic este? 

luni, 23 noiembrie 2015

LA UMBRA MĂSLINULUI


Un telefon scurt, ăsta a fost începutul, un telefon ce părea a fi doar o convorbire în urma căreia trebuia să fac ceva, aşa cum se întâmplă deseori. Şi n-am greşit când am zic că trebuia să fac ceva, doar că nici pe departe nu mă gândeam ce am să fac.  Discuţia de după fost simplă, ceva de genul: „vreau să vă propun ceva, mi-ar plăcea să spuneţi da, mi-ar face mare bucurie acceptarea propunerii”. Am clipit nedumerit şi am întrebat despre ce-i vorba. „Vreţi să mergeţi pe muntele Athos”?
Poate că vouă, cititorilor, vi s-ar părea normal să credeţi că a spune da este aşa de uşor, dar nu este. Întâi de toate m-am gândit la familie, că aşa e frumos, să ştie, să încuviinţeze, iar mai apoi, recunosc, m-am gândit şi la buzunarele care, la colţul de stradă unde vorbeam, în curentul intersecţiei, fluturau goale, întocmai ca steagul unei formaţii de fotbal învinse pe teren propriu cu un scor ruşinos. 
Am zis da,  în cele din urmă, pentru a nu dezamăgi un prieten care-şi doreşte să te aibă aproape la un drum binecuvântat,  gândind eu, că am fost mult mai sărac în alte circumstanţe şi mult mai strâmtorat de treburi ca acum. Şi n-am greşit, căci experienţa a fost uriaşă, discrepanţa  dintre lumea în care ne bălăcim noi şi trăirea unor oameni care au ales să-şi dezvolte simţurile minţii şi pe cele ale sufletului fiind colosală. Şi când zic asta nu încerc să minimalizez lumea agitată în care trăim noi, în care deseori frumosul încolţeşte în cele mai vitrege crăpături ale civilizaţiei, ci încerc să spun că unii semeni, în urma unor alegeri libere, după ce şi-au cartografiat sufletele şi  minţile, au ales să trăiască aparent închişi într-un spaţiu natural sfinţit, dar liberi faţă de orice constrângere a lumii căreia noi îi plătim tribut.
Senzaţia de om liber într-un spaţiu închis este copleşitoare, practic descoperi că toate cele pe care le faci în voie aici,  nu-s alegeri, ci datorii de împlinit, cumva ca un tribut plătit cu suprapreţ pentru mirajul unor lucruri de care te bucuri vremelnic. Acolo, într-un spaţiu aproape închis definitiv, înconjurat de apele verzi-albastre ale unei mări ce uneori se poate înnegri în bătaia vântului şi de păduri verzi de chiparos, măslini, portocali, lămâi, îmbătat de mirosul unic de floarea pustiei descoperi în bolul de ciorbă de fasole fierbinte ca o lavă, asortată de nişte murături pe care le savurezi, senzaţia faptului că guşti din fructul oprit. Nici nu ştii când trece timpul, căci a sta la priveghere până după miezul nopţii şi a te trezi (fără ceas) la 4 dimineaţa pentru a merge la liturghie devine un ritual normal, care nu oboseşte, în antinomie totală cu timpul petrecut deseori în virtual, tot ca o priveghere, dar una care se transformă în oboseală sub imperiul like-urilor gălăgioase ce înroşesc deseori bulina de notificări.
Mirosul de tămâie de violete şi agapa aparent sărăcăcioasă îţi dau senzaţia că saturaţia nu este decât o stare pe care mintea şi-o doreşte împlinită pentru a sătura un trup gelos pe sufletul care, deşi stă mereu flămând, reuşeşte să fie izvor de lumină. Ghidul nostru, un tânăr ce trăieşte în civilizaţia asfaltului ca şi noi, se arată a fi un fin cunoscător al tainelor din fiecare mănăstire, iar călugării, ca şi cum i-ar fi părinţi ori fraţi mai mari, dragostea cu care a învăţat toate fiind o taină, gândind că e la vârsta la care cei de seama lui încă n-au ieşit din casa părinţilor (pe propriile picioare) decât până la supermarket. Şi nu vreau să-l uit pe „taximetristul”nostru, nea Mitică, un ieşean hâtru care de 11 ani munceşte juma de an pe Athos (jumătate-i casă) punându-i la punct pe mai-marii lumii care, ducându-se pe munte cu tupeul de pe-aci, se trezesc că acolo influenţa de aici n-are nicio forţă, că trebuie să ia aminte de sfaturile celui care, ars de soarele din munte se transformă într-un profesor  exigent, dar pus pe şotii, de la care înveţi secretele unei lumi departe de lume.
Grupul, faini oameni, doisprezece toţi, de vârste şi ocupaţii diferite, uniţi însă într-un gând şi suflet, animaţi de aceeaşi dorinţă, aceea de a-şi încărca sufletele cu liniştea din lumea aceea  în care până şi  soarele apune în rugăciune.
Nu intru în detalii cu cele văzute şi simţite, nu le-aş putea descrie în cuvinte puţine şi nu le-aş putea mărturisi la adevărata trăire, aş ciunti din starea oarecum paradisiacă în care m-am aflat pentru câteva zile. Cu toate astea, nu pot să nu spun că prietenii (cărora nu le dau numele fiindcă aşa au dorit) mi-au făcut un dar minunat de ziua mea, iar pacea regăsită acolo, pe care n-o găsesc decât în altarul în care slujesc şi-n sânul familiei care-i tot un altar de binecuvântată pace. Cumva, am plecat de acasă aproape căzut  din cauza rănilor provocate de armele nevăzute ale vorbelor  lumii care ucide şi se sinucide prin implozia de răutate ce se scurge în suflet ca un venin, doar că la umbra unui măslin cu trunchiul schimonosit de războiul purtat cu armata timpului mi-am regăsit pacea, cea de care aveam nevoie în acest post, postul la sfârşitul căruia, în seninul pe care doar pruncii îl mai au, ar trebui să cântăm cu îngerii şi păstorii, „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

Am fost la Athos, da, şi am înţeles că dacă nu ai un măslin sub care să-ţi regăseşti pacea, să ţi-o cauţi în cei care-ţi sunt prieteni, în cei pe care-i ai aproape şi-n binecuvântarea Cerului, căci dacă o pe-o bucată de pământ sfânt nu poţi ajunge, un petic de Cer este pentru toată lumea. 

sâmbătă, 31 octombrie 2015

QUO VADIS, HOMINE?


Aproape că mă hotărâsem să renunţ de tot la scris, în definitiv, la cât se scrie în ziua de azi, am gândit că numai de vorbele mele nu se mai încurcă lumea prin meandrele virtualului.  Plus de asta, de ce se scrie mai mult, de aia se citeşte mai puţin, chit că, aparent, mulţimea share-urilor date anumitor postări ar induce ideea că acele rânduri sunt citite. Ideea e simplă, se scrie mult, se citeşte puţin, se comentează prost şi nedocumentat pe orice temă, la orice oră, fără niciun rezultat. Practica demonstrează că cele comentate cu patos în virtualul ultimilor 10 ani nu s-au văzut şi-n lucrarea din real nici măcar cât negru sub unghie, la modul general vorbesc, căci cazurile izolate, rare, drept este, fac în aşa fel încât să mai dea oleacă de speranţă ori de lumină în lumea celor care ştiu ce scriu, a celor care postează (şi) din munca lor, nu doar preluări, a celor care chiar doresc să transmită starea lor (nu a altora) de spirit şi experienţa lor în anumite  lucruri, experienţă practică, nu doar văzută pe ici, pe colo.
Altfel, ca să nu credeţi că am revenit cu scris doar pentru a scrie în introducere o concluzie, aş merge un pic în lumea reală, cea pe care o trăiesc şi simt (cred) la fel ca voi, cu bune şi rele.
S-au tot dus halăuin-uri de-a lungul vremii, anul ăsta va trece iar cu multă suferinţă în sufletele celor care-şi plâng copiii, fraţii, nepoţii ori prietenii. S-a dus aşa cum s-a dus şi valentinul, cum se va duce crăciuniada  ori mărţişorimea. Fum şi foc, vorbe şi păreri, argumente istorice şi contraargumente sociale pentru lucrurile care, în loc să ne apropie, ne dezbină. Într-o perioadă, recunosc, am fost şi eu destul de critic cu anumite manifestări ce păreau a fi contrare crezului meu. Mai apoi, mi-am adus aminte că Cel în care cred, nu face diferenţe, îi iubeşte pe toţi deopotrivă, aşteaptă întoarcerea celui rătăcit, îi acceptă suferind (până la judecată), în libertatea dăruită, toate excesele, greşelile şi uneori chiar hulele. Şi chiar dacă nu-s de acord cu toate cele ale lumii, îmi aduc aminte că Hristos a spus aşa: „cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze mie”, fără să oblige pe nimeni să creadă.  În fapt, împlinirea legii se face în iubire, cum spune apostolul Pavel la Romani XIII-10: „iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii”. Pentru care fapt, dacă părinţii acceptă pentru copii halloween-ul şi tinerii doresc valentines day, de ce să provoc indignare şi polemică distructivă pentru un foc de paie când de fapt altele-s focurile cu adevărat mistuitoare? În definitiv, copiii cer asta pentru că văd publicitatea agresivă din această perioadă cu privire la dovleci sclipitori, căci ei habar nu au de însemnătatea zilei, iar tinerii, desigur, au încă un moment de relaxare (cool) într-o viaţă şi aşa destul de agitată. Oricum, aproximativ aceleaşi persoane vor veni şi la biserică, la un moment dat, în anumite momente din an, cu seriozitatea şi pietatea momentului.
Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”. Cuvintele nu-mi aparţin, sunt cuvintele Scripturii, drept care e bine ca fiecare să-şi măsoare puterea îngăduinţei prin iertare şi iubire, nu prin sabia cuvintelor ori tăişul privirilor pline de ură. E foarte posibil ca pe obrazul plâns al unui copil, o sărbătoare necreştină să aducă lumină şi bucurie ca şi una creştină, să nu-i refuzăm zâmbetul dacă se întâmplă aşa. Adică nu-i primit şi darul celui care nu crede ca şi a celui ce crede? Oare dacă un om care nu crede (în Dumnezeu) face milostenie cu un sărac, darul său nu-i primit de cel sărman cu aceeaşi bucurie? Sângele donat, dacă aduce sănătate, contează dacă e de la un bun creştin, dacă-i de la un creştin nepracticant ori de la un ateu? Habotnicia nu e bună, ucide credinţa, de aceea în momentele în care există divergenţe pe lucruri mărunte, pe lucrurile de-o zi, mai efemere decât o rouă de dimineaţă, să ne aducem aminte că suntem plăsmuiţi toţi din aceeaşi plămadă, una care ar trebui să crească în lumina şi căldura venită de Sus şi păstrată aici, jos, în cele mai din adânc ale sufletului.
Da, e foarte posibil ca cele scrise de mine să nu placă multora, e scris fără nerv, e scris fără atitudine vehementă, dar e scris pentru a nu provoca comentarii radicale, e scris din experienţa de viaţă şi slujire, cea care arată că cine seamănă vânt adună furtună, cea în care cuvântul ar trebui să zidească. Plus de asta, să ştiţi, că-s lucruri care pot zidi şi-n afara legii, cumva, ca o fărădelege universală mântuitoare. Nu credeţi? Hmm, se zice aşa: „iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”. Galateni V, 22-23

p.s Chiar dacă unora li se va părea desuet, poate chiar fără de folos, din  credinţă, fiindcă aşa mă îndeamnă conştiinţa şi sufletul,  mi-am scos și-n acest  an lista celor care au plecat în cumplitul mod (incendiu Colectiv) dintre noi, pentru a-i pomeni în timpul rugăciunilor din timpul liturghiilor următoare, mai ales că sâmbătă este pomenirea morților.




duminică, 27 septembrie 2015

VISUL


Nu de puţine ori am fost întrebat de către cunoscuţi, dar cu precădere de enoriaşii mei, ce cred despre visuri, cum sunt ele percepute de către Biserică în lumina Scripturii. Ba de ce să nu spun că mi s-a cerut şi părerea personală, că de multe ori, explicaţia oficială nu a fost pe placul auditoriului.
Visul (plural, vise&visuri), succesiunea unor fenomene psihice ce se manifestă involuntar în timpul somnului, iluzie, himeră. Cam aşa descrie DEX-ul, în linii mari, ceea ce noi numim vis, ceea ce noi percepem  că am experimentat vizual  în timpul somnului. Evident, că dacă am extinde definiţia şi am trece spre partea de psihanaliză, fără a ajunge chiar la definiţiile freudiene, putem spune că visul este o dorinţă ori o pulsiune ce capătă o reprezentare simbolică de moment.
Cum apar visurile? Păi dacă am judeca doar la rece, am putea spune că-s coroborarea unor stimuli externi cu stimulii interni, fizici şi psihici. Numai  că ar fi prea simplu de definit aşa, asta dacă luăm în seamă varietatea felurilor în care se visează  (alb-negru, color, horror, fantasmagoric ori profetic….).
Scriptura spune aşa, prin glasul Ecclesiastului V-6,  „căci din mulţimea grijilor se nasc visele…”. Cu alte cuvinte, zbuciumul sufletesc al zilelor trăite, la care se adună grija zilelor ce vin, cu toată încărcătura lor, duc deseori , în timpul somnului, la aceste derulări imateriale de imagini ce ne pun pe gânduri.
Partea cea mai dificilă vine însă atunci când oamenii caută să interpreteze visele. Şi aici este o mare problemă, pe de o parte, avem specialişti la tot pasul, căci pe lângă veleităţile politice şi sportive (de comentat zic) cu care românii s-au născut, există şi această latură a oniricului la care se pricep toţi. Căci de la ghicitul în cafea şi până la multitudinea interpretărilor date pe site-uri şi prin ziare cu privire la vis, avem numai şi numai specialişti. Să vedeţi ce zice Scriptura despre asta, anume că „deşarte nădejdi şi mincinoase îşi face omul cel neînţelegător şi visurile fac pe cei neînţelepţi să-şi iasă din fire.  Ca şi cel care se prinde de umbră şi aleargă după vânt, aşa este şi cel care crede visurilor.” Isus Sirah XXXIV, 1-2
Mult prea multă lume a căzut pradă visurilor dând crezare explicaţiilor de tot felul, căci risipind zile din viaţă şi averi nemăsurate au plecat după cai verzi pe pereţi fără a împlini ceva din cele prezise.
E drept, există şi visele care vin de la Dumnezeu, foarte rare, venite în momente speciale, la timpuri îndelungate, nu la orice oră, pentru orice banalitate. Scripturistic vorbind, avem pe Iosif, fiul lui Iacob, cel ce a tâlcuit visurile faraonului ori  avem arătarea îngerească în visul bătrânului Iosif, premergătoare plecării cu pruncul Iisus în Egipt. Sunt vise premonitorii, dar sunt rare, foarte rare, de obicei bazate pe o preştiinţă a noastră cu privire la anumite situaţii ori lucruri, căci sincer vorbind, fiecare din noi am visat, visăm şi vom visa felurite lucruri şi situaţii, în funcţie de starea sufletească şi fizică în care ne aflăm în anumite momente ale vieţii. Fireşte că ne-am dori ca cele bune visate, să se împlinească, iar cele rele, să fie date uitării. Adevărul este că împlinirea viselor, dacă vorbim de partea bună a lucrurilor, stă în lucrarea noastră din starea de trezie,  stă în munca noastră, stă în dorinţa noastră de a ne vedea visul cu ochii, aşa cum se spune în popor.
În mod normal nu trebuie să ne încredem visurilor, în mod normal, realitatea înconjurătoare şi palpabilul trebuie să definească şi să împlinească starea noastră, firea umană. Nici unul din noi nu poate stăpâni de la sine propria-i lucrare a inconştientului şi a subconştientului. Nu suntem capabili de multe ori să gestionăm corect cele ce ne sunt în faţa ochilor, în stare de trezie, cu atât mai mult în starea de vis  când devenim total neputincioşi, când suntem stăpâniţi, pentru o foarte scurtă perioadă de sentimentele şi trăirile acumulate în clipele de nesomn.
Nu vreau să mă întind mai mult, ci doar aş vrea să spun că trebuie să ne bucurăm de cele ce ne înconjoară, de cei dragi ai noştri în fiecare clipă de trezie, de luciditate. Să încercăm să ne rugăm pentru limpezirea şi luminarea minţii şi pentru liniştea sufletească atât de necesare nouă, inclusiv în ceasurile de somn. Visurile sunt himerele trecutului împreunate cu iluziile viitorului, două trăiri ce ne îndepărtează pe noi de luciditatea prezentului în care ne dorim să ne trăim vieţile într-o lume de vis.



duminică, 20 septembrie 2015

ŢIGARIADA

V-am spus câte ţigări fumez eu într-un an? Cred că v-am mai aspus, dar aţi uitat. Cum la fel v-am spus şi despre câtă tărie beau, ba chiar şi câtă băutură mai slabă. În fine, pentru cei care au uitat, vă reamintesc, fumez cam 1500 de ţigări, beau aproximativ 14 litri de alcool pur, 80 de litri de bere şi vreo 20 de litri de vin şi alte băuturi alcoolice. Nu credeţi, nu? Bun, vă spun  mai încolo cum stă treaba.
Să vedeţi chestie. Într-o zi caniculară de vară m-am hotărât să cosesc (a doua oară într-un an) cimitirul. Era o treabă pe care am mai făcută şi-n alţi ani, mai bine spus an de an, căci e de bun simţ să nu laşi bălăriile să crească pe morminte şi alei. Cum suprafaţa e destul de mare şi căldura pe măsură, am zis să-mi mai iau un ajutor, un băiat din sat, iubitor de muncă ca greierele. Şi vorba de cu seară a fost clară, la ora 5.30 dis-de-dimineaţă să plecăm, că apoi se pune vipia. Aşa că mă trezesc eu la 4.45, pregătesc benzina, uleiul, guta, pregătesc traista cu mâncare, sticlele cu apă, berea, că deh, omul trebuie omenit, nu-l laşi să ruginească de la apa caldă, pun şi cizmele de cauciuc, ochelarii de protecţie şi gata, doar o cheie la maşină dau  şi-n 3 minute sunt la om la poartă. Am strigat de trei ori, mai încet un pic, era  5.30, să nu scol toată uliţa, dar nimic. Am intrat în curte şi am strigat iar, nimic. Am ajuns la geam şi am strigat şi mai tare, tăcere, linişte totală. Pfoaii, ce să faci în clipa aia. Tocul geamului era abia aninat în balamale, aşa că am scos tocul cu geam şi am intrat cu capul pe fereastră. Am strigat cu forţă: „Valericăăăă”! O întoarce la 1800, ca-n armată şi o poziţie de fugă am sesizat în prima clipă. „Părinţele”, zice el buimac, „veneam eu în cinci minute, că taman mă pregăteam să mă trezesc”. Mda, la 6, că atât se făcuse ceasul, abia se pregătea să se trezească. Eu nu ştiu cum se face pregătirea pentru trezit, eu mă trezesc pur şi simplu, dar fie.  La 6.30, cu chiu, cu vai, plecăm din curte. După 200 m, la prima cârciumă, deja deschisă de la 6, când taman schimbam viteza în treapta a IV-a, îl aud: „hoooo, opreşte părinţele, opreşte un pic”. Am crezut că am pierdut vreo cositoare, deşi, auzul încă îl am bun. „Ce-ai păţit mă, dau turcii”, îl întrebai eu. „Nuuu, opriţi un pic să-mi luaţi şi mie ţigări”. Auzi chestie, să-i cumpăr eu ţigări, ce scenă ar fi fost să intru în cârciumă şi să cer ţigări, nţ, nţ, nţ. „Bine mă, dacă purtai pampers, trebuia să-ţi cumpăr pampers”, l-am întrebat  „ce treabă am eu cu ţigările tale, cumpără-ţi dacă vrei”. „Păi părinţele, nu-mi dă, că mai am datorie de aseară”. Şi a primit până la urmă, tot pe datorie, că deh, după o zi de muncă va plăti găurile din ziua precedentă. Deja era 7 când am plecat din faţa cârciumii, timpul trecea în defavoarea nostră.
Ia zi Valerică, câte ţigări fumezi pe zi, şi cât îţi ia să fumezi o ţigare”, întreb eu părinteşte. „20 părinţele, un pachet. Cam 5 minute îmi ia să fumez una, că nu trag tare, îmi place s-o fumez mai în lung”. Bag seama că e tehnică şi cu fumatul ăsta. „Dar cu berea cu  stai”, întreb eu, tot părinteşte. „Depinde, cam 5-6 beri dacă am treabă multă, beau o bere în 10 minute, mai ales dacă e prea rece”, răspunde el candid.
Ufff, pe la 8 ne-am apucat de treabă efectiv, aşa că planul cu 5.30 a rămas istorie, iar asta pentru un amărât de pachet de ţigări. Ştiţi zicala aia care spune „pauzele lungi şi dese cheia marilor succese”? Ei, cam asta s-a potrivit la noi, căci nu trecea jumătatea de oră şi Valerică făcea pauză de ţigară, apoi alta de bere, apoi alta că nu mai e gută, că nu mai e benzină, că nu mai e poftă de muncă. Din 10 în zece minute era o pauză de ceva. Noroc că-s calm, iute, dar calm, aşa că n-am zis nimic. N-am zis până la ora 16, când Valerică a oprit cositoarea şi a zis: „până aici, eu nu mai pot, am obosit, venim şi mâine”. Pfoaii, să pice cerul pe mine, auzi, să pleci acasă la ora aia pe timp de vară, mai mare râsul. Cum n-a fost chip de înţelegere, am zis să facem plata, aşa că l-am întrebat, tot părinteşte, desigur: „câte ore ai muncit tu azi”? Clipeşte el nevinovat din ochi, calculează şi-mi zice: „8 ore, de la 8 la 16, 50 de lei face treaba”. „Ba nu e aşa”, am zis eu, „ai muncit mai puţin de 6 ore”. „Cum părinţele, că de la 8 la 16 sunt 8 ore, matematica nu minte”. „Nu minte zici? Păi să vedem, dacă tu spui că nu minte. Ai fumat 20 de ţigări, un pachet, înmulţit cu 5 minute, că aşa spuneai de dimineaţă, înseamnă 100 minute. Ai băut trei beri, reci, înmulţit cu 10 minute, mai adăugăm o juma de oră. Aşadar câte ore ai muncit”?
Ştiţi cum se face cerul când vin norii ăia de furtună? Hmm, cam aşa se făcuse Valerică la faţă. Şi zice ”ahaaa, acum mi-am dat eu seama de întrebările alea de azi dimineaţă, dacă ştiam eu, ahhh, nu mă gândeam să cad în plasa asta, uhhhh”! Până în seară a ştiut o juma de sat păţania lui, căci n-a răbdat, a spus-o la cârciumă, primind aproape în cor, de la cei care-l ascultau, următorul răspuns: „bine ţi-a făcut, mă”.
Scriptura spune, prin apostolul Pavel, că „toate-mi sunt îngăduite dar nu toate de folos, toate-mi sunt îngăduite dar nu toate zidesc”, aşa că putem renunţa, chit că ne este greu, la lucrurile pe care le facem şi nu ne aduc niciun folos, mai mult, ne păgubesc atât trupeşte, cât şi sufleteşte.
A doua zi, dis-de-dimineaţă ne-am apucat de treabă din nou. Până la ora 16 Valerică n-a mai fumat nicio ţigare, chiar dacă după ce am terminat, a fumat una în mai puţin de un minut, cu sete mare.
Sursa foto: antonianoel.com

Vă spuneam la început despre ţigări fumate şi băuturi consumate.  Ştiu că nu vă vine a crede, dar asta-i realitatea, confirmată la radio şi tv, statistic, desigur, căci e vorba de media pe cap de locuitor, nu de cele consumate de mine (că nu fumez şi beau foarte rar alcool), cel ce vă relatez aceste date. Căci vrem-nu-vrem, când vine vorba de statistică, suntem băgaţi în aceeaşi oală.

Mă întâlnesc cu Valerică aproape zi de zi pe drum,  nu s-a lăsat încă de fumat, îi e frică, după cum zice el, că dacă se lasă, să nu care cumva să ajungă sfânt. Hmm, zice Scriptura aşa: „căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”. Şi s-a mai dus o zi de vară ... . 

sâmbătă, 29 august 2015

SINDROMUL POST-CONCEDIU


Deci, adică fără „deci”, căci ar suna a concluzie, chit că până la urmă cele pe care le voi scrie în blog tot concluzii sunt. Aşadar fără „deci”, folosim altă introducere, ca nu cumva să credeţi că am terminat de scris înainte a începe, deh, sindromul post concediu se simte şi la mine, căci om sunt şi eu.
Vasăzică se mai duse o vară, şi ce repede s-a dus, aşa de repede încât pasionaţii de selfie-uri n-au apucat să-şi posteze toate pozele, darămite să mai gestioneze şi like-urile primite. Dar şi toamna-i un anotimp frumos, aşa că sezonul de capturi WOW cu soarele verii continuă până la căderea frunzei, numai bine de curăţat  cardurile de memorie pentru sărbătorile de iarnă.
Ioi, cum ar zice o prietenă, sindromul ăsta post-concediu, vacanţă, e mai periculos decât astenia de primăvară. Te uiţi în gol după ce priveşti pozele făcute peste tot şi de gândeşti că urmează un an nou fericit alături de colegi, de şefi, de aglomeraţia din trafic, de facturile ce te aşteaptă pe pantofarul de la uşă ori pe frigider, asta dacă nu cumva, lipsind prea mult de acasă le vei găsi îndesate în cutia poştală. Ştiu, unii abia aşteaptă concediul următor, şi-i cred, în definitiv un an trece repede, chiar dacă ploile de toamnă vor deveni depresive, locurile de parcare pline, circulaţia oprită la iarnă şi primăvara care nu mai e primăvară.  Şi peste toate, la cine e cazul, lipsa mişcării de peste vară începe să-şi lase semne pe la şolduri, pe picioare şi mai ales la burtă, selfie-urile de vara nemaifiind postate de-a întregul, ci doar aşa, cu faţa, eventual cu ochii, căci ei rămân mereu neschimbaţi.
Vorba lungă sărăcia omului, aşa zice vorba. Cum a trecut vara şi peste mine, om simplu de altfel, nu puteam să nu relatez câte ceva din cele petrecute în micul concediu (din bucăţi făcut) de aproape 8 zile. Fără dar şi poate că punctul forte al concediului este acela că te poţi bucura de timpul petrecut cu familia fără grija treburilor din casă şi curte, pleci şi gata, mănânci unde doreşti şi ce doreşti, desigur, varianta perfectă fiind acolo unde-i ieftin şi bun, nu zic şi mult, pentru că eu sunt o persoană, cum ştiu toţi prietenii mei, care abia dacă ciugulesc câte ceva, întocmai ca o vrăbiuţă. Apoi întâlnirea cu prietenii este iarăşi un lucru minunat în concediu. În fiecare an, de ceva vreme, am bucuria de a mă întâlni cu prieteni cunoscuţi în virtual, cu unii deja mă reîntâlnesc, fiecare din ei având poveşti de viaţă, clipe frumoase şi tumultoase de povestit. Un concediu în care să nu mă întâlnesc cu prieteni mi s-ar părea un concediu sărac. În definitiv, pe plajă de exemplu, după ce te bate soarele în cârcă, sătul fiind de „porumbul cu sărică ce face bine la burtică”, de reclama lui, că de mâncat am mâncat acasă, ori de merele „clasurate”, ce poţi face mai mult, scăldat, nisip şi reclamă. Hmmm, am marele noroc că nu merg la mare în weekend-uri, altfel aş fi putut să fiu luat pe sus la concertele maneliştilor. Oare care o fi procentul celor care, mergând la mare, ascultă măcar cinci minute concertul  minunat, dimineaţa, orchestrat de valurile mării?
La munte a fost minunat, aerul curat din zona Mănăstirii Peştera, spectacolul naturii sălbatice din jur, apa rece şi cristalină, ordinea în care urcă oile pe munte şi aparenta leneveală a câinilor ciobăneşti îţi dau un aer de siguranţă şi puritate. Un pic de amărăciune, un pic mai multă chiar, te încearcă atunci când vezi mizeria şi mizeriile lăsate de turişti pe la Babe şi Sfinx,  aceleaşi mizerii şi murdării regăsite la barajul de la Vidraru, aproape lipsit de apă, pigmentat cu pet-uri de diverse culori şi mărimi.
Iarăşi, o treabă bună a concediului, este aceea că poţi mânca fără grija gătitului, că poţi alterna mâncărurile după zonă, după oră, după poftă, încercând mai multe variante a aceluiaşi produs ori produse diferite cu gusturi combinate, eventual exotice. Nu fac excese de mâncare, chit că-s gurmand, recunosc, dar uneori aripioarele picante de la KFC ori ciorbele de burtă sunt adevărate tratamente împotriva foamei provocate de apă ori de urcatul pe munte. Nu că tochiturile nu-s bune, ori că banalele îngheţate, cu arome diferite (încercate şi ele) n-ar fi pe gustul vostru, deşi, să ştiţi, am mâncat un bulz tare bun pe Transfăgărăşan, din aceeaşi zonă culegând şi câteva flori de (pe la) colţ specifice zonei, cârnaţi de oaie, de porc şi telemea, urdă şi alte asemenea „medicamente” numai bune de luat pentru aerul rarefiat din zona Bâlea Lac.
Aaaa, am şi poze, desigur, nu selfie-uri, ci aşa, din diverse locuri. Pozele am să le postez separat, pe unde am loc, nu pe blog, aici e zonă destinată mai ales iubitorilor de literă şi comentarii, căci dacă aş posta pozele întâi, mai mult ca sigur că procentul (şi aşa mic) al celor care citesc tot blogul ar scădea dramatic.
Mă bătea gândul să închei în stilul americanilor, ştiţi voi, cel de la decernarea premiilor Oscar, cu mulţumiri tuturor celor cu care am interacţionat în aceste zile, dar ei ştiu că bucuria vederii şi revederii a fost mare şi că nu trebuie să vorbesc mult despre asta.
Hmmm, ziceam că-i un blog despre sindromul post-concediu şi m-am întins la vorbă cu cele făcute de mine în timpul liber. N-are rost să vă mai vorbesc despre nedoritul sindrom, în definitiv fiecare din voi, dacă doriţi să mai alinaţi din suferinţă, vă puteţi pune pe desktop câte o poză, de ce nu un slide, cu momentele frumoase ale concediului, măcar aşa, până vă beţi cafeaua amară a dimineţilor de după întoarcerea la lucru, incomparabil mai slabă (ca savurare zic) ca cea a dimineţilor din concediu, când nu te deranja nimeni. 
Apropo, dacă vă cumpăraţi cârnaţi de casă şi bulz, nu uitaţi, trebuie să faceţi o mămăligă mare, aburindă, altfel nu vor avea niciun gust.

p.s  Blog de timp liber, de mâine la treabă. 

duminică, 2 august 2015

STRACHINA


E foarte posibil să fie unul din cele mai scurte bloguri scrise de mine, şi asta-i bine, pentru că dacă m-aş întinde, aş cădea în capcana celor care încearcă de ani de zile să definească ceea ce nu poate fi definit de nimeni, chit că fiecare om în dreptul său trăieşte (cu) această stare o viaţă întreagă, în cazurile fericite până la moarte.
Şi cum în ultimii ani am citit şi comentat deseori pe acest subiect, cu propriile-mi vorbe ori cu citate, după caz, am zis să vin cu un exemplu din viaţa de zi cu zi, în fapt, pentru mine, unul din modelele cele mai expresive, cumva, cea mai curată definiţie a unei stări pe care mulţi şi-ar dori să o experimenteze, o definiţie mult peste cea pe care o găsim în  dicţionar.
Într-o călduroasă zi de aprilie, în săptămâna luminată, acum mai bine de 10 ani, mergând prin sat cu botezul, cum e obiceiul, parcurgând uliţă cu uliţă, vorbind cu oamenii, cu copiii aflaţi în vacanţă ori cu copiii (maturi) veniţi de la oraş pe la părinţi, taman în timpul prânzului am ajuns în curtea unor bătrâni cu ştate vechi în ale căsătoriei, peste 60 de ani de căsnicie, o viaţă de om petrecută sub acoperişul unei case bătrâneşti, în locul în care se adunaseră atât poveştile războiului, cât şi cele ale colectivului, ale revoluţiei şi un pic din cele ale neînţelesei libertăţi.
Am strigat de două ori şi n-a răspuns nimeni, şi cum ştiam că deseori radioul vechi, cu patefon, îşi făcea datoria pe-o poliţă agăţată pe peretele de nord al camerei de dormit, aproape de sobă, am întrat în tinda casei, cea din care puteai vedea pe geamlâcul bucătăriei, că tot îmi repetaseră de zeci de ori că nu-i nevoie să mai strig, să intru direct în casă, că ei, oameni bătrâni, nu mai stau bine cu auzul. Pe bucăţica de geam de la uşa bucătăriei, pe lângă perdeluţa brodată, cum se făcea odinioară, am observat cum filozofia oamenilor cu carte multă păleşte în explicaţii când vine vorba de sentimentul acela care-i leagă pe oameni, cel care dă viaţa, o întreţine şi o întăreşte. La masă, cei dou bătrâni, după mai bine de 60 de ani de căsătorie, vorbind încet, aproape şuşotind, mâncau din aceeaşi strachină, cu linguri de lemn, lapte bătut cu mămăligă caldă. Desigur, nu contează felul de mâncare, deşi, în arhaica-i prezentare, face mult, contează faptul că ei, după atâţia ani, se bucurau de clipele pe care le petreceau împreună la fel ca-n tinereţe, cumva, mult mai frumos decât ar înţelege vreodată tinerii de azi, cei care, declarativ, se bat cu pumnul în piept că iubesc.

Poate că vi se pare banală povestea, dar să ştiţi, iubirea adevărată, care nu poate fi probată decât prin focul timpului, poate sta deseori chiar şi-ntr-o strachină cu mâncare împărţită cu cel drag. 

duminică, 26 iulie 2015

FRUCTUL DORIT



Căldură mare, mon cher! Bag seama că toată suflarea simte asta, căci la vremea amiezii nu mai mişcă nimeni, doar câte o şa încărcată cu balast încearcă tăria asfaltului, iar pe-o uliţă, o femeie, îşi  strigă-n gura mare, dintr-o căruţă, perisabila-i marfă, de altfel la mare căutare acum, căci cine nu doreşte ca-n vipia zilei să se bucure de-o felie rece de pepene.
Că-i mare căldură ştiţi şi voi, nu aflaţi asta de la mine, doar că aveam şi eu  nevoie de-o introducere pentru scurtul blog de vară, că doar nu mă credeaţi în stare să intru în intriga poveştii înainte de a vă spune cum e pe la noi. Şi dacă n-aţi abandonat blogul până acum, aflaţi că am să vă spun ceva, o noutate de altfel, deşi poate că pe unii n-am să-i surprind. Îmi place (şi)  îngheţata, mai ales cea la cornet şi vafă, rămânând tributar perioadei copilăriei când nu se prea găsea altfel de îngheţată, mai ales la ţară, că-n oraşe, prin cofetării, dar nu numai, era o gamă mai largă din răcoritorul desert. Nu că celelalte feluri de îngheţată n-ar fi bune, adică să nu credeţi că aş refuza vreo îngheţată, eventual mai multe, cu ciocolată, caramel, vanilie, fistic, lămâie, alune şi alte combinaţii, doar pentru că-mi place mai cea la cornet ori vafa. 
Da, mare căldură zilele astea, iar treaba pe măsură, multă-n soare, căci dacă vara nu munceşti pe-afară, atunci când? Aşa că în scurtele pauze de muncă, pe fugă, pentru că merită, dau fuga pe bicicletă şi-mi iau o îngheţată. Partea frumoasă este că o vafă o poţi mânca liniştit şi mergând pe bicicletă, mergând cu atenţie, desigur, căci n-aş vrea să credeţi că nu-s prudent pe şosea, chit că-mi veţi spune că în mod normal ambele mâini trebuie să fie ţinute pe ghidon.
Deunăzi, în magazin, după ce-mi plătisem îngheţata, după ce-i desfăcusem folia, stând de vorbă despre vreme şi vremuri cu vânzătoarele şi cu clienţii, s-a întâmplat ceva. Cum stam eu cu îngheţata în mâna stângă,  undeva în zona buzunarului de la pantaloni, fără să fi gusta din ea, simt cum îngheţata mea este „atacată”. Iniţial am crezut că cineva s-a atins din greşeală, că se mai întâmplă când e aglomeraţie. Numai că a doua oară n-am mai crezut asta, iar surpriza mi-a fost mare, cumva revelatoare, căci o fetiţă ce intrase cu bunică-sa de mână, râcâia din vafa mea cu degeţelul şi ducea la gură.  Intersectarea privirilor noastre a fost scurtă, iar ea, în nevinovăţia unei copile de 3 ani se uita candid la mine, la adultul care avea, cumva, fructul dorit. Probabil că dimensiunea clipei ar fi fost mult mai mare dacă palma venită din senin peste capul blond n-ar fi făcut să-i joace lacrimi în ochii senini. Bunică-sa a crezut că boţul de copil mi-a produs vreo supărare şi-n justiţiara-i judecată a altoit-o. Zice Scriptura că „sunt unii care fac ospăţ cu prietenii  atunci când acasă ochii copiilor se sting de foame.” Probabil că lacrimile pornite-n colţul ochilor s-ar fi transformat în şiroaie dacă îngheţata mea nu ar fi ajuns în mâna ei, căci din momentul acela, din clipa în care a primit „fructul dorit”, seninul i-a reapărut pe tot chipul, urma muştruluielii făcându-se nevăzută.

Hristos zice: „lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.” Frumuseţea unei zile  sufocante de vară, când pleci prin sat cu bicicleta, e că poţi sta de vorbă cu multă lume. Şi mai frumos ar fi, şi am să fac asta, (poate chiar şi voi s-o faceţi cu cei pe care-i cunoaşteţi) ca-ntr-o zi cu căldură mare să-mi aşez coşuleţul la bicicletă, să-l umplu cu vafe şi să le împart până acasă copiilor ce-şi fac veacul crudei copilării pe lângă porţi, pe lângă fustele bunicelor. 

miercuri, 24 iunie 2015

VISUL DIN CASA VIITORULUI


Fâşâitul oarecum silenţios al aparatelor străbătea fiecare colţ al casei digitalizate. Era, cum numeau străbunii, un fel de zumzet ca cel al harnicelor albine ce alergau prin câmpiile cu flori după nectar, acele câmpii ce seamănă mult cu wallpaper-ul ce rulează pe sticla  peretelui  de nord la fiecare 15 minute. Băiatul era  singur, touch-ul fiecărui obiect aşezat în cameră îi dezvăluia fiecare folder aranjat de mama sa. Într-unul erau hăinuţele, în altul consola cu jocuri, mai sus imprimanta 4D necesară printării noilor jocuri, mai jos, într-un folder mai mare, cadourile încă nedesfăcute, vechiturile cum  spune el, primite de la bunici. Pe unul din monitoare imaginile din biroul mamei îi arătau cât de mult lucrează fiinţa ce i-a dat viaţă, pe celălalt, tata, plecat într-o delegaţie, îi lăsase un mesaj în care-i spunea cât îl iubeşte, desigur, cu promisiunea că-i aduce un joc nou, numai bun pentru a-şi cere iertare că iar nu au ieşit la iarbă verde, aşa cum n-au mai ieşit de ani mulţi.
Un bâzâit puternic şi un semnal ca un fulger a străbătut casa de la est la vest, virusul a străpuns întreg sistemul iar pereţii casei-monitor s-au transformat în pereţi de sticlă, pereţi prin care afară se puteau vedea razele palide ale unui soare ce de obicei strălucea, ca widget, pe tavanul din dormitor. Nu mai funcţiona nimic, totul era mort, tehnologia rămăsese strânsă într-un beculeţ roşu de avarie ce clipea neputincios în aşteptarea reinstalării unui alt sistem nevirusat.
Sub teancul de „vechituri” primit de la bunici, din folderul uitat deschis, se zărea ceva. Mâna copilului s-a dus direct acolo, a tras cu putere şi... . „Vai”, a exclamat curios, „parcă-i un fişier word scris pe hârtie, cred că-i o carte, aşa cum îmi spunea bunica că era pe vremea ei”, gândea copilul cu voce tare. Sub coperta arsă de soarele altor timpuri, scris cu toc, tronau minunatele cuvinte: „carte frumoasă cinste cui te-a scris/ încet gândită, gingaş cumpănită;/ eşti ca o floare, anume înflorită/ mâinilor mele, care te-au deschis”. Semnătura înflorată a bunicii l-a înfiorat şi, dând pagina, a găsit rândurile mamei ce a citat o vorbă  frumoasă din timpuri de mult apuse: „nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor…”.
Cu sfială, fără nici un scroll, dând prima pagină, învăluit de un miros de veche tipografie, copilul citi cu voce tare primul rând: „a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti...”. Rând cu rând, pagină cu pagină, copilul citea cu sete fiecare poveste. Totul părea straniu, deşi vechi, toate erau noi, fantastica lume a cărţii furându-l de tot din realitate, căci de nicăieri nu mai veneau mesaje, nu clipoceau notificări, nu se schimbau culori.
Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată în care se bate multă monedă pe puterea virtualului, într-o lume în care cuvântul scris (care nu-i altceva decât gândul simţit transpus în materie) pierde teren în fața imaginii, și nu mai face față avatarului în spatele căruia nu știi de multe ori cine se ascunde, e nevoie de mai mult timp pentru citit. Copiii mileniul III sunt copii inteligenţi dar, în trendul actual, vor deveni copii fără simţire, fără amintiri, fără vise, fără imaginaţie, dacă nu vor citi. Pentru ei cartea va deveni „vechitura” din cufărul bunicilor, cea care, ciudat, la un moment dat, a fost în stare să educe miliarde de oameni
Într-un târziu, copilul, cuprins de oboseală, a adormit îmbrăţişat de paginile unei cărţi ce i-au trezit simţul copilăriei. În visul lui de copil crescut într-o casă cu pereţi  monitor, se făcea că păşeşte pe-o câmpie plină cu flori spre a merge în locul în care, exact ca-n copilăria bunicilor, se află o cuvertură  întinsă la umbra unui copac foşnitor, iar pe ea, se află cărţile cu care n-a crescut, cele pe care, în bătaia vântului cald al primăverii ori la gura unei sobe în timp de iarnă,  şi-ar dori să le citească alături de părinţii săi. 

vineri, 12 iunie 2015

LACRIMI USCATE




Iar n-a plouat, cum n-a plouat nici ieri,
Iar n-a plouat, nici mâine n-o să plouă,
Şi or să iasă din crăpăturile seci, stingheri,
Pe seară, orfanii brotăcei, să plângă-n rouă.

Se-nvârte aspersorul  din zori până în seară,
Se-nvârte ca un carusel cu  goale locuri,
Se-adună nori, dar pleacă cum plecară,
Lăsând trei picături uscate  pe alocuri.

Într-o ţărână friptă se scaldă şase vrăbii,
Trei guguştiuci, nedumeriţi, se uită înciudaţi,
Cum micile înaripate încă se mai ţin de şotii,
Iar ei, uscaţi de sete, parcă-s curcani plouaţi.

În veşteda-i armură, porumbul plânge-n soare,
Nici grâul nu-i mai vesel, sărac îi este spicul,
Iar pe-un copac uscat, harnica ciocănitoare,
Îşi face norma zilnică, c-aşa-i melicul.

Pe-o potecuţă strâmtă,  uscată ca o iască,
Aproape ca o umbră,  având şi-o sapă-n spate,
Ţinând de lanţ o vacă, ducând-o să o pască,
Trecea o bătrânică, spunând că...nu mai poate.

Prin spatele grădinii, ascunsă printre sălcii,
Înaintând cu teama că-n faţă e deşert,
Pierzându-se prin pâlcurile de papură şi trestii,
Până şi gârla luptă, să-i ţină vipiei piept.

Pe drumuri, prin biserici şi prin case, cei ce sper,
Privindu-şi sufletul  murdar, plin de păcate,
Privesc neputincioşi înspre pământ, dar şi la Cer,
Se roagă toţi, e secetă şi-n ochi,  lacrimile-s uscate.

Iar n-a plouat, şi nici acum nu plouă,
Doar picături străine, rătăcite-n vânt,
Străbat văzduhul care cerne rouă,
Şi toate se usucă pe pământ.


luni, 11 mai 2015

DIN LUMEA CELOR NE-FEROASE


Huruitul maşinii l-am auzit taman din grădină, dublat, desigur, de lătratul câinilor din vecini. E drept, m-am dat într-o parte să văd cine-i la poartă, dar, socotind după distanţa la care eram, slabe speranţe să văd vreun număr de maşină, plus de asta, cum eram încălţat (cizme), nici de vreun sprint nu mă bătea gândul, aşa că am continuat să cosesc, atent fiind la muşuroaiele de furnici ce se tot iveau din metru în metru.
Se întâmplă ca prima coasă de trifoi (an de an) să fie taman când înfloresc  salcâmii, iar cea de a doua când înfloresc teii, pentru care motiv, parcă nici nu simţi greutatea muncii când eşti înconjurat de atâta verdeaţă, de atâta floare frumos mirositoare. Aşa că cu grijă, tot hâşiam cu coasa prin trifoi.
Săru’ mâna părinţele, auzii deodată lângă mine. Şi, întorcându-mă, răspund sprijinindu-mă de coporâia coasei: măi Radule, ce vânt te-aduse, să trăieşti! Părinţele, zice el contrariat, mata la coasă, vai, dar n-ai găsit nici un rumân să te ajute, că asta-i treabă grea, îţi rupe oasele, şi se dădu un pas înapoi, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu se atingă de coasă.  Măi, Radule, nu e treabă grea, că oasele trebuie să mai fie şi ele mişcate, nu? Şi apoi ştii şi tu, de la ăl bătrân, că vă zicea din Scriptură, că cel de nu munceşte, să nu mănânce, am dreptate? Şi dându-şi pălăria un pic pe spate zice: aşa-i, părinţele, aşa-i, dar asta e treabă grea, că pe mine dacă m-ar prinde fomeia că mă apropii de coasă, nu-i a bună, că zice că trag a rău. Că eu de aia mi-am luat maşină, că la catâri trebuia să le pui mereu dinainte, şi am scăpat de coasă, c-o aveam mereu la căruţă, ştii mata, că ne cunoaştem de ceva vreme. Eu nu ştiu carte multă, n-am carnet,  dar am luat un băiat de merge cu noi cu maşina, mai stângem şi noi alumină, fer, baterii vechi, să câştigăm şi noi o pâine. Venisem să văd dacă facem cazanul (cristelniţa) de botez, că vă iau ieftin, 300 de lei, ca pentru mata, zău. L-am făcut eu, Radule, ba chiar cu 30 de lei, că atât au costat materialele, şi arată ca nou.  Cu pălăria în mână şi cu ochii la vârful coasei Radu zise: apăi cu mata mor de foame, că le-ai învăţat pe toate, chiar şi pe ălea ţigăneşti, zău
Nu ştiu dacă voi, în tumultul cotidian, mai aveţi timp să vă opriţi pentru a vedea, auzi ori mirosi lucrarea minunată a naturii. Când ieşi în roua dimineţii la treabă, uneori chiar înainte de răsărit, când după prima brazdă trasă te aşezi la capul locului şi bei prima gură de cafea, fierbinte şi catifelată, când mirosul salcâmilor înfloriţi inundă zona, iar puful plopilor de pe marginea gârlei se lipesc de frunzele încă ude ale trifoiului dând senzaţia că a nins un pic în noaptea ce abia a trecut, când deja la cea de a doua brazdă primeşti primele raze de soare, e drept, sângerii şi încă neputincioase, când deja la a treia brazdă constaţi că ai lăsat cocoşii în urmă, ca şi cum ar fi uitat să treacă la ora de vară, cântând deşteptarea în momentul în care gresia taman ia contact cu lama bătută a coasei pentru a-i da un spor de viteză, când simţi, miroşi şi aproape guşti din tot acest spectacol, dincolo de muncă, îţi dai seama că alergarea (la modul general zic) după luxul lumii moderne este doar o vânare de vânt, o capcană în care cădem toţi, indiferent de pregătire, o himeră după care alergăm gândind că o să ne fie mai bine, uitând că pentru lux plătim un tribut exorbitant, cea mai mare parte a timpului dăruit de viaţă.
Huruitul maşinii cu tobă spartă, cocoşată de fiare vechi şi sârme coclite se auzea din ce în ce mai încet, auzindu-se doar aşa, ca de pe alt tărâm, câte un fer vechi cumpăăăăr, aluminăăăă. Lumea reală, cea în care zgomotele-s mereu deranjante, se trezeşte la viaţă mult mai târziu decât natura, oferindu-i acesteia posibilitatea ca măcar pentru un ceas-două să-şi deşfăşoare artiştii sub bolta cerului curat al dimineţii.  
Ultima brazdă e cea mai grea, suliţele soarelui deja se simt pe pielea ce a rămas fără cămaşă de la cea de-a şasea brazdă, cafeaua  s-a dus şi ea de ceva vreme,  iar maşinile ce trec  din ce în ce mai des anulează cântecul minunat al privighetorilor ce-şi încheie concertul cum se luminează mai bine afară.
Prima coasă-i gata, iar mirosul florilor de salcâm încă persistă bine. Mintenaş vine vremea celei de-a doua coase, iar teiul se umflă-n frunze de pe acum, aşteptând şi el să-şi reverse bogăţia taman când brotăceii îşi vor îndesi şi ei concertele pe malul gârlei în serile şi dimineţile începutului de vară.


luni, 30 martie 2015

BUZĂ, TONŢI ŞI CARAS


Vai, nu ştiu cum să vă spun, dar sunt zile când răbdarea îţi poate fi pusă la încercare până la cele mai înalte cote, desigur, într-o acută lipsă de timp, căci când poate fi pusă mai bine la încercare răbdarea decât atunci când nu ai timp? Am început postarea cu o interjecţie taman pentru că aşa am simţit în momentul în care m-am decis să scriu, clar, tot într-o fugă, tot sub presiunea timpului, dar cumva, ca o refulare, ca o contră asupra celor ce m-au presat azi, şi ca o arvună pentru zilele pline ce vor urma.
N-am probleme cu ora de vară, ca să nu existe discuţii, mă trezesc fără probleme la ora 5 după noua oră chiar dacă dau stingerea la miez de noapte. Numai că dimineaţa vine cu o avalanşă de treburi. Acum să nu credeţi că vin aici cu nişte date, aşa, ca dintr-un jurnal de fată mare ce stă la pension, numai că-s zile, cum spuneam, care chiar te pun la încercare.
Luni, penultima zi a lunii martie, venită după o prea plină zi de duminică. La prima oră un concurs ce a venit să încununeze munca unui miniproiect desfăşurat cu copiii, aşadar, prezentarea proiectului, susţinerea lui, ascultarea tuturor copiilor implicaţi, adică şi a celor din alte localităţi, şi desemnarea câştigătorilor pentru faza următoare. Clar, am fost pe podium, iar asta o spun spre lauda copiilor, nu a mea, ei merită aplauzele. Şi cum ziua abia se apropiase de jumătate, ţinând cont de faptul că se apropie sărbătoarea Învierii, am socotit de cuviinţă că este firesc să vizităm un azil de bătrâni, desigur, nu cu mâna goală, ci cu tot ceea ce poate fi necesar unor oameni încercaţi de viaţă.
Vă veţi întreba unde-i încercarea răbdării, nu-i aşa? Apăi staţi să vedeţi. Cum aşteptam să-mi iasă fata de la şcoală, tot eram prin zonă, să nu mai stea la autobuz, primesc telefon de la soţie că nu-i mai porneşte maşina, contactul, cel de-al treilea schimbat, sucombase fără drept de revenire. Ştiţi cum e cu contactul ăsta de la maşină? Unul nou ţine un an, apoi legat cu sârmă doi ani. Eu am schimbat trei până acum, din ultimile două făcând unul căruia i-am pus două sârme. Rezultatul? A ţinut mai mult de un an, şi dacă nu era sârma de proastă calitate ţinea chiar doi. În fine, iau fata şi plec către soţia care mă suna de zor că a pornit maşina, contactul, într-o ultimă suflare, oferind ultima învârtire cu succes.  Bună treabă. Sună mecanicul, că eu nu mai aveam un alt contact să-l montez şi programează-te într-o juma de oră, asta în condiţiile în care deja trei familii mă aşteptau la sfeştanie. Acul de la indicatorul de benzină a maşinii defecte îmi arăta că-i pe negru, adică deja depăşise şi partea cu roşu. Am pornit-o împinsă (ca pe vremuri dacia) şi am dat fuga să iau un pic de benzină din camera centralei. Surprizăăăă! Cât am lipsit  de-acasă a picat curentul, centrala avea apa la 120 de grade iar bateria din prelungirea UPS-ului deja se dusese şi ea. Suflecă băiete mânecile, pune mâna pe şurubelniţă, pe cleşte şi desfă pompa de recirculare, blocată de vreo gunoaie topită de apa mult prea fiartă. Maşina mergea pornită în curte, centrala dădea semne de revenire, mecanicul aştepta la vreo 20 km distanţă, cele trei familii aşteptau şi ele iar, eu eram în criză de timp.
Răbdare, băiete, răbdare, căci cu răbdarea treci marea. În garajul mecanicului, după ce am desfăcut contactul, au apărut rând pe rând trei flăcăi mâncând seminţe. Zicea-i că-i operaţie pe cord la maşina mea, operaţie cu asistenţi, căci Buză, Tonţi şi Caras se uitau, scuipând seminţe-n pumn, la măestria mecanicului, discutând nonşalant (dar trăgând câte o ocheadă spre mine, deh, un străin) despre cele opt ore de cărţi jucate ieri şi despre partida de pescuit de alaltăieri. Pescăreştile adevăruri nu vi le mai înşirui, le bănuiţi şi voi, deşi, parcă nu-mi vine a crede că un crap chinezesc poate trage la pufuleţi. „Bă Tonţi, ce-o zice bă lumea că noi stăm la peşte şi la cărţi zi de zi?” Scuipând două coji pe jos, dar cu un ochi spre Caras, care se spijinise de-un capăt de menghină, Tonţi spuse: „invidioşi, bă, Buză, invidioşi pe norocul nostru”.
Cred că ar fi fost privit cu uimire dacă le-aş fi spus că pentru mine ziua ar trebui să aibă cel puţin 16 ore de lumină, doar pentru treburi, că la pescuit n-am mai fost de-un car de ani.
Am reparat maşina, da, am fost şi la sfeştanii, ba chiar, uite, dacă am avut răbdare, am scris şi-un blog simplu, chit că-s convins că voi nu aţi avut răbdare să-l citiţi.

Aaaa, că tot am vorbit de răbdare, zice Scriptura că „suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde”, iar în alt loc zice că „prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.”

miercuri, 25 februarie 2015

LUCRĂRI DE PRIMĂVARĂ


Fuse, fuse şi se (cam) duse. Cam aşa trebuie să vorbim despre anotimpul ce tocmai  plecă de la noi, târându-şi piciorul cu greu în încercarea de a mai stărui o clipă peste ţinutul unde primăvara trebuie să domnească pân’ la vară. Şi venind cu speranţă de viaţă nouă peste lucrarea lui Dumnezeu din munte şi câmpie, primăvara, scoate pe cei amorţiţi din case spre a vedea înţelepciunea cu care Dumnezeu a lucrat universul, spre a învăţa de la zidirea cea fără de suflet  cum trebuie să rodim chiar şi prin suferinţă.
Încep lucrările de primavară, iar o lucrare ce se săvârşeşte din timpuri vechi, poate chiar de la zidirea lumii,  este curăţirea viei şi a pomilor înainte ca pământul să se frăgezească pentru a primi seminţele. Şi când scriu aceste rânduri mă gândesc la Hristos care spune că pomul care nu aduce roadă trebuie să se taie pentru foc, comparând roadele aduse de om cu cele ale pomului ce îşi aduce roada sa spre bucuria stăpânului său.
Există o aşa mare legătură între om şi cealaltă creaţie, că nu ai cum să spui că nu sunt rodul aceluiaşi Creator. Şi deşi suntem stăpânii pământului în lucrarea noastră, mai avem mult de învăţat de la cele ce ne înconjoară.  Bunăoară, nu ştiu dacă vreodată v-aţi gândit că în momentul în care intrăm cu foarfeca şi fierăstrăul în grădină pentru a curăţa pomii şi via, rănim. E adevărat că nu au suflet,  dar faptul că le provocăm durere se vede din plânsul viei şi din cleiul cu care pomul încearcă să-şi acopere rănile. Numai că aceste răni sunt ca operaţiile ce au ca rol extirparea organului care nu mai face rod, care nu mai lucrează cum trebuie. Tundem via şi pomii, le ciuntim fără milă iar ele la timpul cuvenit, drept mulţumire, rodesc, căci acele ramuri tăiate renasc în crengile ce vor purta hrana noastră, în crengile ce poartă frunza care preia arşiţa verii pentru a ne da nouă umbră.
Am făcut această lungă introducere pentru a vă spune că am putea să învăţăm de la viţa de vie. Ea suportă tăierea nemiloasă a stăpânului şi plânge.  Lacrimile viei sunt tămăduitoare, sunt folositoare pentru vedere, pentru ochii care sunt deranjaţi de blefarite şi conjunctivite. Sunt folositoare în cazuri de dischinezie biliară, colecistită şi litiază biliară. Dar acest plâns al viei este folositor şi sufletului care nu ştie să plângă, omului care (poate) uită de Dumnezeu, care, ca şi  Petru, şi-ar dori să plângă de  amar. 
Via şi pomii netăiaţi devin hălăciugă neroditoare şi nu cresc decât pentru a folosi toată energia spre a hrăni ramurile ce se întind tot mai mult fără să aducă pic de rod. Noi nu aducem roadă pentru că ne folosim energia pentru a ne hrăni visele deşarte, noi nu rodim pentru că nu plângem, noi nu rodim pentru că nu lepădăm uscătura, noi nu aducem roadă deoarece faptele noastre rele sunt ca omizile ce mănâncă din sufletul nostru, noi nu rodim pentru că nu  ne curăţăm de ramurile ce se înalţă întru mândrie şi slavă deşartă.
Mi-am făcut curat în grădină şi mi-am curăţat toţi pomii. De-acum aştept soarele, el desăvârşeşte cele începute de mine, căci fără lumină şi căldură mugurii de rodire nu se grăbesc să iasă-n lume.
Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Ps. 50-11



joi, 12 februarie 2015

MIERE DE TRÂNTOR


Scârţâitul porţii e primul semn al sosirii, căci cel de-al doilea, de multe ori, e cel al cadrului de bicicletă trântită de gardul ce fusese odinioară drept. Primul meci se defăşoară în curte, adversar fiind bietul câine, legat şi el cu-n lanţ mult prea greu, poate nelăsat slobod de când era căţelandru. „Numai jigodii, doar asta am la bătătură”, răsună printre dinţi, oarecum şuierat.
Cu ani în urmă, la nuntă, printre sârbe  şi geamparale, se lăuda zor nevoie că i-a pus Dumnezeu mâna-n cap, că i-a dat tot ce şi-a dorit, că-i tânăr, că are maşină şi că acum are femeie cum n-are altul, o albinuţă. E drept, poţi spune că i-a pus Cel de sus mâna-n cap, dar sticla-n mână nu Dumnezeu i-a pus-o, că deşi nu arăta asta mereu, când scăpa, apăi sfârâia tirbuşonul de-atâta învârteală.
Trecut-au anii, că ăsta-i rostul lor, să treacă, numai că la unii au trecut cu bucurie, iar în stupul  lor, fagurii tot goi, căci umblatul din floare-n floare e lucru uşor,  dar când risipeşti ce ai, nu când aduni. „Şi-apoi ce”, zice el, „merit şi eu ca orice om un pahar, că de aia muncesc. Adică să mă comande femeia ca pe alţii care nu ies din casă decât la zile mari? De-ajuns că-s numai miere, altele-s de mult plecate de la bărbaţi”.
Zice Scriptura aşa: „bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului”.
În colţul bucătăriei, pe marginea canapelei luate în rate, femeia  împacheta câteva ţoale luate de pe culmea de rufe. Tăcea, de fapt iar fi fost greu să vorbească, buza de jos era aproape la fel de umflată, toate vecinele ştiau cât de greu „s-a lovit” de manivela puţului. În ultima vreme se tot „lovea” de diverse lucruri, pare-se că de la excesul de „miere”.  „Ia”, zice el, aruncând dintr-o sacoşă o ciocolată, „ţi-am adus ceva bun, să te-ndulceşti, că eşti prea acră cu mine uneori”. Noroc cu revistele de sport, mai pun câteodată, promoţional, şi câte ceva dulce, poate-poate vor fi mai mulţi cumpărători.
Măcar dacă te uitai”, zise ea într-un târziu, „ai fi văzut că-i ciocolată amară, aşa cum ni-i viaţa în ultimiii ani”.  „Bine că eşti tu deşteaptă, prost eu că ţi-am adus-o, că nu meriţi nimic, nici măcar cât jigodia aia din lanţ”. Într-o fracţiune de secundă ciocolata-i fu smulsă şi arucată pe jos, iar palma grea, ca din senin, răsună până-n paharele de pe poliţa de deasupra televizorului. „Fă, gâmbo, am zis să-ţi fac o surpriză, dar n-am cui, văd că nimic nu ştii, degeaba te uiţi în televizorul ăla toată ziua! E sfântu’ Valentin, dar ce ştii tu ce-i aia iubire, tu doar cu critica, că beau, că umblu, că fac scandal, că nu fac nimic”.
Zice  Scriptura: „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”.
Pe ecranul micului televizor din bucătărie taman rulează un promo cu mult roz, parcă prea mult roz, ori poate că inimioarele roşii ce cad ca o ploaie de stele accentuează rozul acela strident. „Vezi de te îmbracă, diseară ieşim niţel, am vorbit cu băieţii, vă scoatem la un suc ca-n vremurile bune, să mai vorbeşti şi tu cu fetele, să mai bem şi noi o bere. Să vezi, o să fie baloane, frişcă, ciocolată, de toate. Hai, că altele ar da multul cu multul să fie în locul tău. Ia zi, mă mai iubeşti”?
Zice Scriptura: „aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe însăşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte”.
Poţi iubi la comandă într-o zi, iar de-a doua zi să-ţi vezi de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplată?  E musai să demonstrezi, tot într-o zi anume, cât de mult poţi iubi folosindu-te de artificii mieroase, de dulcegării? Oare nu e mai bună o bucată de brânză cu mămăligă şi ceapă, cu înţelegere tot timpul, decât o miere de trântor servită la zile mari?

Zice Scriptura: „dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”