După vreo 20 de ani de slujire, în acest an, înainte de săptămâna mare,
m-am privit cu mai multă atenţie în oglindă, căci rareori se întâmplă să
zăbovesc în faţa oglinzii mai mult de câteva secunde, exceptând timpul
bărbieritului când oricum atenţia e îndreptată la partea tehnică a
bărbieritului şi nicidecum la studiul chipului. De ce am început acest blog
aşa? Pentru că anul ăsta n-am mai simţit nevoia să(-mi) fac poze aşa cum
simţeam în alţi ani, cu atât mai puţin nu s-a pus problema de un selfie, că tot
nu mi-a ieşit strălucit vreunul reuşit de când a apărut moda. Oglinda e
obiectul care-ţi face selfie în mod real, prin bliţul ochilor ce clipesc în mii
de cadre zilnic, prinzând diversele momente în care te afli, jongând
contrastele şi culorile, prinzând în cadru chiar şi stările sufleteşti aparent
invizibile. Oglinda mi-a arătat un chip senin ce seamănă izbitor cu chipul meu
de acum două decenii, un chip pe care timpul l-a îmbogăţit cu o grămadă de fire
albe în barbă şi l-a sărăcit de mai mult din jumătatea podoabei capilare. Ştiu, descrierea pare tot un selfie, dar mai
bine cuvintele mele sărace decât o poză care să spună cât o mie de cuvinte, că
tot nu mai au oamenii răbdare la citit.
Poza pe care mi-aş fi dorit să v-o arăt n-a cuprins-o niciun aparat foto.
Mai mult, am zis să lipesc poză lângă poză pentru a crea un tot, dar n-am putut
să tai din niciuna, micşorându-le le-aş
fi luat din importanţă, plus că mi-ar fi fost greu să aleg cu care să o pun
prima, care pe primul rând şi care pe următoarele. Poza pe care mi-aş fi dorit să v-o arăt este ca o
ramură dintr-un arbore genealogic, dar nu una care să arate ascendenţi şi
descendenţi, ci stări, trăiri, împliniri şi creşteri.
Anul ăsta, mai mult ca niciodată, am văzut că pozele cu mine nu contează deloc,
chiar dacă unele ar strânge 2-3 comentarii. Anul ăsta am văzut că pozele ce
le-aş surprinde (dacă aş putea) ar fi cele cu creşterea în trăire, atenţie,
linişte, percepţie, credinţă şi dorinţă a celor pe care-i păstoresc. În toată perioada pascală biserica a fost
plină de tineret, asta chiar dacă satul este mic şi tinerii nu-s aşa ed mulţi.
Doar că cei plecaţi şi-au dorit să fie prezenţi doar aici, să se spovedească şi
să se împărtăşească doar în locul în care au crescut, mulţi (care au lucrat
până în sâmbăta Paştelui) sunându-mă de la serviciu să fie sigur că n-am să-i
las deoparte din cauza timpului scurt. Şi dacă în primii ani (2-3 ani) de
slujire hărmălaia era greu de potolit în această perioadă, în timp, cu răbdare
şi bucurie, cu dorinţă şi credinţă, am reuşit ceea ce părea de nereuşit. Din altar ori din faţa altarului, de pe
solee, din mijlocul bisericii şi din tindă, privind peste capetele celor
prezenţi (chiar dacă unii erau cu un cap mai înalţi ca mine), privind la
chipurile lor, am gândit matematic întâi că pete 70% erau tineri botezaţi de
mine, acum majori mulţi dintre ei, adolescenţi
şi copii de vârste diferite. De
Florii au umplut biserica cu tinereţea lor. După denia de joi n-a rămas nici
scamă pe jos, aşa de curaţi şi liniştiţi au fost, n-a sunat nicun telefon şi,
în următoarea zi, la denia prohodului, în ciuda ploii torenţiale, au dat sens
unei seri în care au cântat toţi, ca într-un cor armonizat doar de dirijatul
inimii, bucurându-se de fiecare floare primită la final, inclusiv de crăcuţele
de leuştean ce au stat alături de flori pe epitaful din mijlocul
bisericii. Ştiu, dacă vor citi se vor
bucura de mulţumirea ce le-o aduc, chiar dacă nu pun poze, căci merită
mulţumirea mea pentru faptul că m-au ascultat de-a lungul anilor. Am rămas surprins
că atunci când am făcut apel pentru curăţenie (deja era 22.30 seara şi
dimineaţa eram iar la slujbă) că aproape şi-ar fi dorit să rămână toţi, aşa că ceata
celor rămaş a reuşit un record, în 6-7 minute biserica era curată ca un mărgăritar,
au zbârnâit măturile şi aspiratorul de zicei că-i concurs.
În sâmbăta mare zeci şi zeci de tineri, unii dintre ei, cei mai mici,
alături de părinţi şi bunici au venit la împărtăşit. Minunat este că şi tinerii
mari, majori, chiar şi familişti (căsătoriţi) s-au pregătit pentru împărtăşit,
ceea ce înseamnă că încă materialul n-a robit toate inimile, că tinerii încă
doresc să se îmbogăţească sufleteşte, cercetând, dorind şi trăind totodată
alături de biserică tainele iubirii divine. Şi-apoi învierea, momentul acela
în care lumina s-a împrăştiat în
întunericul nopţii, clipa în care după strigarea „veniţi de luaţi lumină” s-a transformat într-o bulă de timp în care
totul se petrecea parcă după coordonate cereşti, mi-a descoperit cum lumina
primordială a transformat haosul într-un univers proprice vieţii, căci lumina,
ca izvor de iubire, crează condiţii pentru trăire, zicem noi, creştinii, în
iubirea celui ce este atât Lumină, cât şi Cale, Adevăr şi Viaţă. Oamenii, parcă
un ocean de oameni, au cântat cu lumânările ţinute în mâini, cu luminile
pâlpâind pe chipurile ce păreau transformate în candele vii, primind lumina
pornind (unii din ei) spre case pentru a da şi celorlalţi lumină, dorind, cum
i-am sfătuit, să-şi păstreze lumina cât mai mult în suflete spre a o putea
dărui în orice clipă celor care se pot cufunda în întuneric.
Am încheiat sărbătorile cu concursul de ciocnit ouă, de-acum devenit
tradiţie, un concurs la care zecile de copii participanţi s-au emoţionat, strigat şi bucurat alături de cei
mari, fiecare din ei primind premii şi diplome spre a le fi de folos minţii şi sufletului,
spre a se bucura în anii maturităţii lor, când vor avea copii la rândul lor, de
clipele petrecute în biserica în care şi-au primit cele sfinte de-a lungul
anilor.
Am poze, desigur, am poze de la sărbători, doar că apar şi eu în multe din
ele, şi cum anul ăsta n-am mai simţit nevoie să stric gândurile scrise cu chipul
meu, vă las pe voi cei ce citiţi, vă las şi pe cei ce mă cunoaşteţi dar şi pe
cei ce nu mă ştiţi în real, să vedeţi poza aceasta făcută în 20 de ani, poza în
care eu încerc să devin din ce în ce mai puţin vizibil, poza în care să se vadă
mult mai mult bucuria unor oameni ce-mi sunt mereu aproape, care ascultă
cuvântul meu, mesajul transmis de mine, care-mi sunt alături în zidirea celor
materiale şi a celor de suflet, oameni
ce fac posibil seninul de pe chipul meu chiar şi atunci când firele de păr tot
albesc, tot cad.
HRISTOS A ÎNVIAT!
