Ascult Frank Sinatra, „My Way”, și realizez că-s momente în care, pe drumul
vieții, nu-s doar agitarea cu care, poate, mulți mă asociază, viteza cu care
mulți s-au obișnuit, ci-s și vremelnicul pelerin pe drumul vieții, pe cărările
pe care viteza nu mai are nicio valoare și nimeni nu o măsoară, sunt
colindătorul din ce în ce mai albit de
vremuri, copilul ce refuză bătrânețea simțirii spre a trăi o continuă copilărie
chiar și-n chinga oaselor ce trosnesc precum vreascurile uscate în focul lacom
al zilelor de iarnă.
Trec anii, normal, ăsta li-i datul, și pentru
mine, aproape toate aniversările, în special în anii din urmă, sunt deschideri
spre cer, sunt porți spre senin, sunt clipe de bucurie și mulțumire, sunt
zidire și regăsire, sunt răspunsuri la ecuațiile la care, cândva, în viteză, nu
găseam rezultatul corect.
Darul din anul ăsta a fost tot un drum, că
năravul din fire greu își găsește lecuire, doar că drumul de-acum, lung și
îndelung așteptat, n-a fost în viteză, ci în regăsire, în ciuda miilor de km
străbătuți. Am fost, timp de-o săptămână, un pelerin rătăcit într-o bulă de
bucurie divină pe cărările bătătorite de sfințenie și sânge dintr-un spațiu în
care, cândva, Cerul a sărutat pământul.
Am fost a doua oară în Țara Sfântă, am fost
într-un pelerinaj din care am (re)învățat care-i adevărata bucurie și care-i
adevărata bogăție. Anul trecut v-am detaliat, destul de succint față de cât de
mult mi-aș fi dorit să vă scriu, despre cele văzute. Acum, chiar dacă mă
încearcă același sentiment, aproape că nu aș mai scrie nimic, interesul
oamenilor pentru astfel de momente e aproape de cota zero, tumultul cotidian,
încleștarea ideilor, încrâncenarea în vorbe și aruncatul pietrelor fiind
lecțiile cu care cei mari de-acum își cresc copiii, zic ei, spre un viitor mai
sigur. Cei mai umblați decât mine știți însă că acestea-s doar modurile prin
care încercăm să deversăm propriile angoase în pretoriul celor care judecă fără
să cântărească deciziile așa cum făcea odinioară Solomon, înțeleptul rege.
Am zburat în momentul în care în zona
aterizării erau alerte de rachete, ar fi fost culmea să mă tem de moarte, știu
de prea mulți ani că din fața morții nu poți fugi, așa că... . Așa că din
momentul îmbarcării, dincolo de procedurile riguroase, aparent ridicole și
radicale, m-am încadrat între cei ce rapid s-au dovedit a-mi deveni prietenii
unor momente de viață în care pelerinajul absoarbe toate neajunsurile
transformând un grup de oameni într-o familie unită și plină de viață.
Nu dau detalii despre oamenii cu care m-am
însoțit, și e firesc, e vorba de viața lor privată, nici de cea care ne-a organizat totul cu mare purtare de grijă, nici despre ceilalți ostenitori, dar despre părintele David pot spune, în
definitiv cine nu-l cunoaște în Israel, care grup nu și-l dorește ghid, cărui
om nu i-ar plăcea să-l asculte vorbind despre lucrurile pe care nici 10 ghizi
la un loc nu ți le-ar putea spune. Și e firesc, slujește acolo de 30 de ani
atât lui Dumnezeu cât și oamenilor, fiind și la altar și-n autocar mereu
pregătit să împărtășească „drăguților” din grup toate tainele unor timpuri și
locuri din istoria mântuirii.
La Sfântul Mormânt e mereu duhul învierii,
neamuri și neamuri din toate colțurile pământului, fiecare după port și limbă,
cântă despre înviere, murmură rugăciuni și psalmi așteptând cu răbdare clipa în
care, pentru câteva momente, pot intra în locul acela tainic unde ard candelele
deasupra pietrei ce străjuiește taina morții și a învierii. Nimeni nu stă mai
mult de 30 de secunde, și e firesc, sunt mereu mii și mii de oameni la rând. Eu
însă am trăit o mare bucurie, am stat 20 de minute în locul acela sfânt, și nu
știu de ce Dumnezeu a rânduit așa, că prea vrednic nu-s, dar vă pot spune că
presiunea Cerului nu e povară, e ușurare, lacrimile mele de bucurie și cele ale
pelerinilor spălând piatra aceea mare pe care îngerul a dat-o deoparte în noaptea
magică a învierii. Și la Golgota la fel, am fost ales spre a sta de strajă până
când au trecut toți din grup, apoi iar în alte și alte locuri sfinte de parcă,
vorbit, ca pentru zidirea mea, toate puterile cerești deschideau porțile
nevăzute ale răbdării spre a ne ușura clipele de așteptare.
Drumul crucii, văzut noaptea, ne descoperă
parcă stihiile celor două milenii de la pătimirile omenești cu care Dumnezeu,
însângerat de trădare și loviri, lasă
să-i curgă din răni sângele unei iubiri iertătoare ce i-a adus osânda.
Mă uit cum se duc rândurile și-mi dau seama că
deja pe mulți i-am pierdut pe drum în citirea povestirii mele. Aș mai fi spus
despre Ghetsimani, despre măslinii încărcați de secole, martori ai vânzării; aș
mai fi vorbit despre Poarta de Aur, ferecată deocamdată, cea la care, cândva,
toți vom merge; aș fi dorit să mai spun și despre locul Înălțării, despre
Eleon, așa cum, desigur, aș mai fi
dezvoltat și despre locurile în care, Maica Domnului, în trecere-ai printre oameni, lăsat pildă de curăție și curățenie, pildă de
smerenie și ascultare. Apoi, era mult de spus despre Samaria cea rătăcită și
despre Galileia mult înfloritoare, cea în care Nazaretul, în grotele unor
vremuri adăpostea lăcașul bătrânului Iosif, Cana locul cu nunta mult vestită ori Marea Tiberiadei în oglinda
căreia cerul își spală stelele iar adâncu-i acoperă, în sedimente, umbrele
trecerii pe-acolo a unor pescari de oameni. Poate că unii și-ar fi dorit să
știe și despre Iordan, de ce nu și despre Marea
Moartă, despre Sodoma și Gomora ori despre Gherghesa și Gadara. Iar Bethleemul, locul în care staulul a
devenit altar, ne-a purtat spre închinare în glasul colindelor noastre
românești, după ce, ca niște purtători de lumină, am cântat „Hristos a înviat”
în ocolirea mormântului celui de Viață purtător.
Am colindat ca un pelerin drumuri și locuri,
iar strania pustietate colorată în veșmântului purtat de deșertul Iudeii precum
și tristele dar atât de desele baraje militarizate mi-au adus aminte că noi
încă avem binecuvântate libertate ca în pace fiind, să putem umbla și să ne putem ruga pe pământul românesc,
verde și plin de viață, oriunde și oricând, dincolo de inerentele încercări ale
vieții cu care toți suntem cercetați.
În ultima seară, pe Marea Galileii (Lacul
Ghenizaret/Marea Tiberiadei), pe corabia
ce purta numele biblicului Noe, am ascultat toți imnul României, miile
de km se scurtaseră, eram în gând cu cei de-acasă (copiii plânși de dorul
părinților, soți, soții, părinți) sub același cer, eram cu cei de față într-o
singură inimă, eram cu Dumnezeu până-n adâncul sufletului și cu noi înșine,
fiecare în parte, în regăsirea tainică a seninului pe care, nu știu de ce, l-am
pierdut pe drumul vieții.
Am fost din nou pelerin, un pelerin rătăcit pe
drumul vieții, regăsit în căutarea de sine, bucuros de întâlnirea unor oameni
minunați, plin de speranță pentru toți cei pentru care m-am rugat, rugător
pentru cei care-mi sunt mereu aproape, stăruitor pentru cei care-s în încercări
și, peste toate, copilul care-și uită mereu temele nefăcute dar pe care
Dumnezeu, ca un blând învățător, îl cercetează cu iubire până când toate-s
învățate ca la carte.
Am fost pelerin, da, pelerin pe drumul vieții, primind daruri frumoase daruri de suflet de la cei din grup, primind lumina de
la cel ce este Lumina lumii.
p.s Și
câte aș mai fi avut de scris... .
p.p.s Vă las și câteva poze.
