miercuri, 30 martie 2011

SUNT IN PAUZA



Vi se întâmplă uneori să doriţi o pauză în care să scăpaţi de constrângerea timpului limitat pentru săvârşirea unor lucruri, fie ele şi lucruri binecuvântate? După o destul de lungă perioadă, ieri am avut o zi mai uşoară, una banală în care neavând ceva obligatoriu de făcut, am lălăit prin casă şi prin curte în speranţa că vine seara mai repede. Nu am stat chiar degeaba, dar după ce în timpul ce taman se scursese abia reuşeam să respir cum trebuie, pauza de o zi a fost foarte obositoare.
Iar după această introducere plictisitoare aş dori să vă dumiresc la o chestiune pe care la care eu am aflat răspunsul acum aproape 20 de ani. E obligatoriu să te gândeşti la Dumnezeu tot timpul?  
E o întrebare legitimă pe care eu mi-am pus-o în momentele în care am simţit că îl trădez pe Dumnezeu într-un anumit fel, în anumite momente. Drept pentru care am purces la cercetare pentru a afla răspunsul. Şi am zis la început că nu e obligatoriu, că nu e musai să mă gândesc la Dumnezeu când mă uit la film, la meci, când sunt la mare pe plajă, când repar maşina ori când sunt la cumpărături. Aşa am zis, că de aia mi-a lăsat Dumnezeu voie liberă, ca să mai fac şi lucruri omeneşti fireşti, lucruri care nu sunt păcate şi care trebuie făcute. Că nu e păcat să te uiţi la meci, să faci cumpărături ori să repari maşina. Adică în acele momente poţi lua o pauză de Dumnezeu şi când termini, dacă îţi aduci aminte te recompensezi. Problema este că noi avem mereu câte ceva de făcut, avem chiar prea multe de făcut şi nu ne mai rămâne timp pentru Dumnezeu deloc, dar deloc.
Ori nu cred eu că omul, câtă multă treabă ar avea, nu aude clopotul în ziua de sărbătoare, nu cred că într-o zi nu  priveşte măcar odată cerul pentru a-şi aduce aminte de Dumnezeu ori pământul pentru a-şi aduce aminte de moarte. Nu cred că trebuie să treacă o zi în care omul să nu-şi aducă aminte măcar odată de mântuire şi de ce trebuie să facă pentru a se mântui. Ori dacă nu facem asta nu înţeleg la ce ne mai numim creştini. Microbiştii cunosc toată istoria echipei preferate şi jucătorii, fanii trupelor muzicale cunosc amănunţit totul despre trupă şi le poartă tricourile, pasionaţii serialelor tv cunosc personajele şi intriga mai abitir ca pe propriile neamuri, numai creştinii nu cunosc pe Hristos, nu-i cunosc pe cei 12 apostoli, habar nu au de câte epistole sunt, se ruşinează să-şi facă semnul sfintei cruci în public şi când vine vorba de post spun că trebuie să-l ţină preoţii şi călugării.
Într-o exprimare plastică a momentului pot să spun că sunt fan al lui Iisus Hristos. Nu e o exprimare creştinească dar vreau să spun că se poate să cunoşti şi despre Dumnezeu o grămadă de lucruri fără să te deranjeze să înveţi şi matematică, engleză, să cânţi ori să lucrezi. Drept pentru care spun că nu se cade, nu e corect să luăm vreodată pauză de Dumnezeu. Trebuie să ştim să ne lucrăm mântuirea săvârşind cele omeneşti şi lucrând cu Dumnezeu lângă noi. Ora et labora, roagă-te şi munceşte aşa cum spune dictonul latin ori cum spune apostolul Pavel la 1 Corinteni 10-31: „De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.”
Şi pentru că timpul se scurge nemilos, iar pauza e mereu scurtă, pentru că mergem încet, încet spre  Paști, trebuie să cugetăm adânc la cât de mult lucrăm cu Dumnezeu în timpul săptămânii şi măcar duminica să-i acordăm 2-3 ore la slujbă, în sfânta biserică. Asta înseamnă că dacă în timpul săptămânii muncim continuu şi suntem în pauză de Dumnezeu, luăm o pauză de muncă şi lucrăm cu Dumnezeu. 

sâmbătă, 26 martie 2011

POVESTE DE OAMENI MARI



Cred că nu e prima dată când vă spun că în copilărie am fost fascinat de poveşti, poate şi unde nu aveam alte ocupaţii tehnice ca ale copiilor din ziua de azi. Fapt pentru care în postarea de faţă am să încerc să redau în câteva cuvinte o istorioară ce circulă de multă vreme prin lume, o istorioară păstrată în vistieria Bisericii prin tradiţia viului grai pentru ca şi noi cei ce trăim azi să ne îmbogăţim mintea cu înţelesurile adânci ale tainelor dumnezeieşti.
Această istorioară spune că după ce Adam a fost izgonit din rai, mult a plâns la poarta străjuită a grădinii Edenului, zic unii 40 de zile până a flămânzit. Apoi neavând încotro a plecat să-şi caute hrană prin muncă, aşa cum Dumnezeu l-a blestemat. Truda lui Adam a fost nu numai de a-şi câştiga hrana,ba mai mult, dorea să găsească o hrană ce să aibă gustul fructului oprit, cu care dedulcindu-se a pierdut raiul. Nimeni nu ştie cu adevărat dacă a găsit acest gust, deşi unii spun că ar fi fost gustul pâinii, hrana noastră cea de toate zilele.
Numai că istorioara spune că atunci când Adam se afla aproape de moarte a trimis la poarta raiului pe fiul său Set pentru ai cere lui Dumnezeu măcar un fruct înainte de moarte. Nu a mai primit, dar îndurându-se i-a dat lui Set un sâmbure pe care la pus în gura lui Adam după ce a murit. Astfel aşezat în pământ cu trupul, sâmburele a dat rod, nu ca în rai unde totul era prielnic. Dar a crescut un copac falnic ce a trecut prin vremi până într-un moment crucial al omenirii când un om pe nume Noe, la porunca divină, l-a tăiat pentru a face o corabie ce avea să salveze rasa umană de la potop. Istoria biblică o ştim cu toţii. Corabia aceasta la un moment dat a rămas pe uscat, oamenii şi animalele şi-au văzut de treaba lor. Tot istorioara spune că apele Iordanului veneau deseori mari şi rupeau punţile de peste ape, aşa că oamenii găsind arca lui Noe, au văzut lemnul de calitate şi au făcut o punte zdravănă peste apele Iordanului. Cu timpul şi aceasta s-a dezgărdinat şi în urma unor ploi a fost luată de ape. O parte din lemne au fost găsite de un tâmplar din Nazaret pe nume Iosif, care şi-a făcut o masă de lucru din lemnul acela greu. Timpurile au trecut, Iosif a mers alături de părinţii săi, lucrul a rămas la locul lui până când nişte oameni au venit şi au stricat masa de tâmplărie pentru a lua lemnul acela greu să răstignească un om, care spuneau ei, se făcuse pe sine Fiul lui Dumnezeu.
Îmi pare că restul ştiţi, că nu vă sunt străine căderile Mântuitorului sub greutatea crucii ce era încărcată cu păcatele oamenilor din toate timpurile. Aş dori să cred că nu vă este străină scena în care din marea Sa iubire şi-a întins mâinile pe cruce pentru a cuprinde într-o îmbrăţişare veşnică pe cei pentru care s-a jertfit, pe cei pe care i-a îndemnat zicând: cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-mi urmeze mie”. Mai mult, aş dori să nu fiu în pielea celor care s-au lepădat de crucea Domnului, atunci când se vor afla la judecată.
Istorioara de mai sus ne arată într-un fel aparte cum a lucrat Dumnezeu în istoria Mântuirii noastre prin lemnul ce a fost în mijlocul raiului. Atunci  lemnul l-a pierdut pe om, pentru ca mai apoi să-l repună la starea dintâi pe dealul de la Golgota prin omorârea morţii. De aceea închei cu cuvintele de laudă ale apostolului Pavel referitoare la cruce: ,,iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” Gal. 6,14! 
            Şi dacă apostolul neamurilor se laudă cu Crucea lui Hristos ne învaţă să ne ferim de duşmanii crucii: ,,căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos; sfârşitul acestora este pieirea” Filipeni 3,19.


miercuri, 23 martie 2011

VREAU SA MA LAS DE FUMAT



Deoarece suntem în post am simţit nevoia să vă spun că sunt foarte contrariat de ce se întâmplă cu mine. Nu ştiu cum se face că am ajuns să beau şi să fumez, deşi aceste lucruri îmi produc repulsie. Unde mai pui că nici nu e normal creştineşte  să bei în exces ori să fumezi. Cu toate acestea am constatat că fumez aproximativ 1500 de ţigări pe an şi beau aproape 14 litri de alcool pur, provenit din vreo 80 de litri de bere, 20 de vin şi oareşce tărie.
Ştiu că nu vă vine să credeţi dar asta e realitatea. Cel puţin statistic deoarece la televizor aşa am auzit, că pe cap de locuitor suntem fruntaşi la aceste vicii. Acum, dacă v-aţi speriat, vă liniştesc. Nu fumez şi nu fac abuz de alcool. Dar sunt prins în statistici alături de cei care beau şi fumează şi pentru mine. Deşi, dacă mă gândesc, fumez pasiv, că nu am ce face când se fumează lângă mine. Inspir aburii alcoolului când stau de vorbă cu diverse persoane. Eu vreau să mă las, ei nu. Eu vreau să nu mai fiu nevoit în locuri publice să inspir tămâie drăcească dar nu am nici o putere. Şi de ce să nu menţionez că trebuie să iau parte de multe ori chiar şi la spectacolul diafan al scuipării cojilor de seminţe însoţite de saliva încărcată cu apă de trandafir.
Nu vreau să spuneţi: iete şi p’ăsta care face pe sfântu’, dar e ciudat să fii prins într-o statistică, băgat într-o oală cu cei care fac aceste lucruri. Şi nu spun asta pentru ai judeca, că poate eu am păcate pe care ei nu le au. Vreau să spun că aceste lucruri la care eu am făcut referire sunt cauzatoare de boli şi provocatoare de certuri şi crime, vin în contradicţie cu Scriptura ori cu moralitatea şi etica, îndepărtează oamenii de Biserică şi îi privează de posibilitatea apropierii sincere de Dumnezeu. Şi vă spun asta deoarece tot statisticile spun că diferenţa mare de civilizaţie dintre noi şi alte popoare este în parte datorată aplecării excesive a românilor(97% creştini) spre aceste plăceri costisitoare şi omorâtoare de trupuri şi suflete.
Evident că îmi doresc enorm o lume în care copilul meu să nu fie nevoit să fumeze fumul unora, să asculte bolboroselile bahice ale altora, să meargă pe străzi curate şi să fie aproape de Dumnezeu, numai că pentru aceasta e nevoinţă multă şi multă credinţă. Toţi oamenii sunt liberi să facă ceea ce doresc, dar atâta timp cât libertatea lor o lezează pe a mea nu mai suntem pe aceeaşi lungime de undă. Scriptura spune, prin apostolul Pavel, că: „toate-mi sunt îngăduite dar nu toate de folos, toate-mi sunt îngăduite dar nu toate zidesc”, pentru care motiv poate că şi eu sau alţii ca mine am putea face abuz de alcool ori am putea fuma, dar la ce bun. Sunt alte lucruri mai bune de făcut, sunt alte lucruri care produc linişte şi alinare. Personal, eu aceste lucruri le găsesc în Biserică, în familie, lângă bunii prieteni.
Orice acţiune voită îndreptată spre trup ori suflet, care aduce lezare până la moarte este un păcat aproape egal cu sinuciderea. Pentru că orice viciu, într-o mai mare sau mai mică măsură este o sinucidere lentă. 
De aceea,  cei ce-şi iubesc familia, prietenii, viaţa ori pe Dumnezeu, cei ce nu doresc să-i vadă pe cei dragi în întristare din cauza bolilor ce vin din diversele vicii, să încerce să renunţe la ele. E doar un sfat, în devinitiv, cine nu realizează că viaţa (care-i doar una şi scurtă) nu este doar pentru un consum înrăit de otrăvuri, n-au decât să-şi vadă de drum prin libertatea asumată. 

duminică, 20 martie 2011

RAGUSEALA



De vreo săptămână vorbesc alb-negru, adică am disfonie sau cum ştie toată lumea, sunt răguşit. Acum, cauzele sunt diverse. Am fost păcălit de căldura de afară şi am răcit, am cântat foarte mult, am vorbit foarte mult. Toate aceste lucruri cumulate, au reuşit să-mi transforme vocea provocându-mi o stare de disconfort fizic dar şi unul profesional, deoarece eu, obișnuit fiind să folosesc glasul la orice lucrare, m-am văzut obligat să capitulez în faţa acestei probleme.
Să nu credeţi că vreau să transform blogul sau postarea în jurnalul medical personal pentru a vă înştiinţa cu bolile mele. Numai că această situaţie m-a prelucrat într-un fel anume. Ştim cu toţii că multe-s bolile pe lumea asta. Afară de lene, nici o boală nu e plăcută, căci bolile ne scot din circuitul firesc al vieţii, dar paradoxal ne apropie de Dumnezeu. Poate părea ciudat, dar aşa este. Cred că dacă omul nu ar fi niciodată bolnav, nu prea şi-ar aduce aminte de Dumnezeu, deoarece în momentele de boală durerile de tot felul ne reamintesc de slăbiciunea omului, de faptul că e trecător, că puterea e în mâna lui Dumnezeu, momente în care repede învăţăm să ne rugăm, să ne cerem iertare şi să facem promisiuni că dacă ne vom face bine o să…….aici mă opresc, fiecare cu promisiunea lui.
Răguşeala mea este deranjantă, e jenantă şi vicleană, deoarece poate ar fi trebuit să mă resemnez şi să nu mai cânt în aceste zile, să fac o pauză vocală, cocoloşindu-mă şi doftoricindu-mă pentru a recăpăta starea iniţială. Poate că s-ar fi bucurat ăl cu coarne să nu fac slujbă, să nu predic, să nu vorbesc. Numai că aşa răguşit am strigat către Dumnezeu care m-a întărit şi pot să spun că un pic mi-am revenit chiar făcând efort vocal, că dacă vrea Dumnezeu, vrea. Exact cum relatează evanghelistul Marcu în capitolul I când Hristos este interpelat de un lepros care îi zice: „ Doamne, dacă voieşti, poţi să mă vindeci”. Frumos a spus, dacă voieşti, că nu pot eu să-l forţez pe Dumnezeu să mă ajute. Întâi să-mi rezolv eu problemele faţă de  Dumnezeu, apoi El îmi va rezolva problemele mele, că în baza mea, tot timpul am probleme ce aştept să fie rezolvate de Dumnezeu, că eu sunt om ocupat.
Ce să vă mai zic, asta e de la Dumnezeu ca plată a anumitor păcate, că aşa se mai îndreaptă omul şi stă drept, numai cu câte un ghimpe în carne, aşa cum şi Pavel apostolul a primit de la Dumnezeu. Dar cu toate astea spunea frumos  despre boala sa dată de Domnul: „harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare”. (2 Corinteni 12:7-10)
Închei prin a vă spune că trebuie să fiţi tari în încercările vieţii, şi chiar dacă veţi fi loviţi de slăbiciuni trupeşti să vă întăriţi duhovniceşte. Eu în răguşeala mea, „cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat” cum ne învaţă psalmul 140 şi am primit întărire şi mângâiere. El este cel ce spune celui vindecat aşa: „ iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău”.

joi, 17 martie 2011

TAI FRUNZA LA CAINI



Ce făceai anul trecut pe timpul ăsta? Ştii sau nu ştii? Să nu credeţi că eu ştiu cu exactitate, dar cred că de vreme ce habar nu am ce făceam, tind să cred că nu făceam nimic important. Şi asta e o mare problemă. Dacă faci un chestionar, dacă întrebi persoanele din jurul tău, majoritate îţi vor spune că sunt persoane dinamice, active, iubitoare de sport, de excursii şi drumeţii, că nu suportă delăsarea şi că în dorinţa de schimbare cred chiar şi în Dumnezeu. Realitatea este însă cu totul alta, deoarece aproape toţi vor să atârne cât mai mult în pat, după ce-şi vor fi pierdut timpul cu o seară înainte la calculator, la televizor ori în vreun loc unde sportul zilei a fost statul pe scaun sau fotoliu. Aceste lucruri fac parte dintr-o ramură sportivă foarte bine dezvoltată, ce nu a fost inclusă până acum în nici o Olimpiadă, deoarece sunt foarte mulţi practicanţi, iar selecţia ar fi fost un adevărat măcel. Ce mai tura-vura, e vorba de tăiatul frunzei la câini. De aia vă spun că nu ştiu ce făceam anul trecut pe timpul acesta, pentru că nefăcând ceva memorabil, ceva de bun simţ, înseamnă că am făcut ceva banal, ceva ce fac zilnic şi nu merită memorat.
Poate vă întrebaţi ce legătură are asta cu Dumnezeu, cu blogul meu? Vă răspund imediat, numai să aveţi răbdare, că mai am un teanc de frunze de tăiat, şi latră câinii săracii.
Iată cum stau lucrurile, evident în accepţiunea mea, care nu sunt nici pe departe perfect. Majoritatea oamenilor, în sinea lor gândesc despre ei înşişi că sunt oarecum superiori celorlalţi, că nu sunt aşa de răi, că nu sunt aşa de păcătoşi sau cum am auzit mai de curând că sunt păcătoşi buni, adică nu fac păcate aşa ca alţii, ci doar aşa nişte păcăţele nevinovate. Aşa se pune problema când ne raportăm la cei de lângă noi, jucând rolul fariseului şi spunând: „îţi mulţumesc Doamne că nu sunt ca ceilalţi”, că eu sunt altfel, că nu fac parte din prostime, că nu sunt beţiv, curvar, hoţ, mincinos etc. Aşa se întâmplă când ne raportăm la cei de lângă noi, tocând frunză la câini degeaba. Şi vă spun că dacă ne-am raporta la Dumnezeu am avea altă optică, altă viziune, altă preocupare.  E bine să nu fii hoţ, curvar, beţiv, mincinos, e foarte bine, dar Dumnezeu a venit pentru cei păcătoşi, pe ei a venit să-i vindece. Ori dacă Dumnezeu se pleacă spre ei cu milă şi îi aşteaptă ca un tată iubitor, noi de ce ne raportăm în mândrie şi spunem că nu suntem ca ei. E cineva perfect, e cineva fără de păcat, e vreunul sănătos pe de-a 'ntregul şi nu are nevoie de medic? Nu cred.  Doar Unul e fără de păcat, dar le poartă pe ale noastre, pe toate, cu stoicism din prea multă iubire, în timp ce noi tăiem frunză la câini.
Ideal ar fi ca în fiecare zi să putem săvârşi ceva memorabil pentru sufletul nostru şi pentru cei de lângă noi. Trec zilele vieţii noastre în banalităţi şi în plăceri meschine, trec zilele noastre lucrând pentru a strânge vechimea necesară unei pensii pe care nu ştim dacă o apucăm şi nu lucrăm nimic pentru pregătirea unei morţi trupeşti de care suntem siguri, pentru o viaţă întru Hristos pe care ne-o dorim şi pe care nu o putem dobândi deoarece tăiem frunză la câini. Şi ceea ce este mai trist e că sărmanii câini nu mănâncă frunză, asta  însemnând că multe lucruri pe care le săvârşim sunt deşarte, sunt aşa de neînsemnate încât nu ne mai aducem aminte de ele, deoarece nu prea ştim ce-am făcut anul trecut pe timpul ăsta. Asta poate doar dacă nu cumva am tăiat frunză la câini.
Blogul nu este o generalizare. Fiecare îşi cunoaşte timpii de lucru şi modul în care îşi organizează activităţile cotidiene, indiferent de forma şi felul lor.

marți, 15 martie 2011

INTERZIS SUB 18 ANI



Nu cred că e cineva care să spună că nu se pot învăţa anumite lucruri şi din situaţiile concrete ale vieţii. Adică nu trebuie să fii academician, nu e musai să cunoşti zece limbi străine pentru a face lucruri ce ţin de bunul simţ, de onestitate, de credinţă.
Bunăoară putem învăţa despre relaţia noastră cu Dumnezeu de la cuplurile unde partenerii se înşală. Aproape că nu le mai poţi spune familie, deoarece în cele mai bune condiţii sunt un cuplu, două persoane legate prin actul acela semnat mai demult şi de câte un copil doi. În rest, fiecare pe unde poate. Şi să nu vă miraţi când vă spun că de la ei putem învăţa ceva, că nu am chef de glume sinistre. De fapt nu numai că putem învăţa, ba mai mult, suntem cam în aceeaşi situaţie.
Un bun creştin cunoaşte că sfântul apostol Pavel ne învaţă că legătura, unirea dintre bărbat şi femei prin taina nunţii, este aceeaşi cu unirea tainică dintre Hristos şi Biserică, ceea ce creează un întreg, un organism bazat pe dragostea fără cusur sau condiţii. Problema este acum cu adulterul, cu amanta sau amantul. Cum de au apărut în peisajul dragostei perfecte, cum se strecoară în sânul familiilor ducând copii pe drumuri şi agoniseala pe apa sâmbetei, într-o viaţă şi aşa destul de scurtă pentru a face mare lucru.
Ori eu vreau să vă spun aşa. Într-un fel şi noi suntem cununaţi cu Hristos, facem parte din aceeaşi familie, aşteptăm de la El totul şi nu dăm nimic. Ba mai mult ne găsim amante sau amanţi, cu care încercăm să dăm frâu fanteziilor ce nu sunt acceptate într-o familie normală. În cazul nostru, rolul amantului îl joacă diavolul, deoarece la el alergăm ca fiul risipitor şi desfrânat ori de câte ori ni se ia de mâncarea bună ce ne-o oferă biserica, şcoala, familia.
Dacă urmăriţi prin filme, unele inspirate din viaţa reală, veţi observa că de obicei cei care înşeală ajung tot acasă, deoarece acasă găsesc hrana, curăţenia şi căldura de care au nevoie după ce-şi vor fi terminat furiile. Şi să-mi spuneţi mie că nu facem la fel cu Hristos. Ne facem poftele ca nişte amanţi desăvârşiţi într-o împreunare scârboasă cu diavolul şi când dăm de greu alergăm către Dumnezeu pentru a ne oferi ce am lăsat de izbelişte când l-am înşelat. De altfel, Scriptura ne învaţă că nu putem sluji la doi stăpâni deodată, nu putem să-i slujim şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, diavolului, deoarece pe unul îl vom urî şi pe celălalt îl vom iubi, pe unul îl vom sluji iar de celălalt nu vom ţine seama.
Care-va să zică stăm cu Dumnezeu din convenienţă, că aşa dă bine, şi de iubit îl iubim pe Sarsailă, că e şi frumos rău. Şi unde pui că e dragoste cu năbădăi, că e cu repetiţie şi cu patimă. Dacă l-am iubi pe Dumnezeu aşa cum îl iubim pe diavol, dacă am face voia lui Dumnezeu cum facem voia diavolului, am fi nişte fericiţi, am fi nişte casnici ai împărăţiei cerurilor.
Închei postarea prin a vă spune că farmecele amantului desăvârşit, diavolul, sunt făcături oribile. Dacă de multe ori arată aşa bine, să ştiţi că e tunat, e siliconat, e aranjat în aşa fel încât Don Juan e mic copil pe lângă el iar Ileana Cosânzeana e mama Babei Cloanţa. E de preferat să rămânem statornici în iubirea sinceră a lui Dumnezeu, deoarece el ne dă totul, decât să devenim preacurvarii amanţi ai eternului înşelător şi pierzător de oameni, să devenim suflete rătăcite prin trupuri pline de pofte.

sâmbătă, 12 martie 2011

AM LUMINA GRATIS



Încep această postare cu o mulţumire către Dumnezeu. Din tot  sufletul îi mulţumesc pentru că mi-a arătat lumina adevăratei credinţe prin întruparea Fiului Său, Mântuitorul Iisus Hristos, prin însămânţarea cuvântului Evangheliei sale pe pământul românesc prin apostolul Andrei cel întâi chemat, prin lucrarea sfinţilor mucenici şi mărturisitori, prin învăţătura Sfintei Scripturi ce a fost transmisă prin viu grai din tată-n fiu chiar şi în timpurile în care oamenii nu ştiau carte. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceste lucruri şi mă cutremur la gândul că în iubirea mare pentru om ni s-a descoperit nouă într-un mod în care nu s-a descoperit nici poporului ales. Dumnezeu ni s-a descoperit nouă în mod văzut, în mod direct, nu numai prin lucrarea Sa, căci la plinirea vremii, s-a făcut ca noi oamenii după ce dintru început pe noi oamenii ne-a făcut după chipul Său.
După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile; Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte.” Evrei cap.I  Aşa ne învaţă apostolul Pavel şi eu vin iar şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că ni s-a arătat şi că a întărit acest lucru spre ştiinţa noastră, cum frumos reiese din discuţia cu apostolul Filip din capitolul 14 al Evangheliei lui Ioan: „Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?”
El, Lumina lumii ni s-a arătat pentru al cunoaşte pe singurul şi adevăratul Dumnezeu, în Treime slăvit, ni s-a arătat şi îl purtăm în inimile noastre prin mărturisirea adevăratei credinţe, a dreptei credinţe, a credinţei ortodoxe. Lumina lui Hristos cu care suntem însemnaţi de la botez ni se descoperă în lucrarea sfinţilor, în mărturisirile Bisericii, în vieţile celor care au murit pentru adevărata credinţă. Această tainică lucrare o descoperim în lumina icoanelor care aidoma unor Scripturi în imagini ne prezintă istoria mântuirii, ne luminează în descoperirea adevărului despre Hristos prin negura timpului. Privind icoana patimilor îmi aduc mereu aminte de ce a putut Dumnezeu să facă pentru mine, privind icoana învierii îmi aduc aminte de ce a pregătit Dumnezeu pentru mine, privind celelalte icoane descopăr lumina ce se revarsă gratis pentru mine, lumina care odată primită capătă o valoare inestimabilă pentru care trebuie să fii în stare să te jertfeşti chiar cu mucenicie.
Icoana dragii mei, este fereastră către cer, este dovada de netăgăduit că Dumnezeu a fost între noi în chip văzut, că l-am pipăit, că l-am atins, că îl primim chiar în mod tainic prin sfânta împărtăşanie. Nu ne închinăm icoanei, materialului din care este făcută, ci Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Aşa cum gurile noastre îl primesc pe Hristos prin împărtăşire şi credem cu tărie acest lucru, la fel şi buzele noastre sărută icoana care e sfinţită, cu gândul la cel ce a dorit să ni să facă nouă cunoscut în chipul acesta de lut, pe care noi îl purtăm vremelnic.
Închei tot mulţumind lui Dumnezeu că îmi oferă zilnic posibilitatea de a-l vedea şi de al simţi în credinţa în care am primit-o de la înaintaşii mei, de la cei care au primit-o de la apostolul Andrei, mărturisind din tot sufletul că rămânând statornic în credinţa ortodoxă(de multe ori greşit înţeleasă) voi putea câştiga împărăţia cerurilor, locul acela minunat în care Hristos mă aşteaptă şi vă aşteaptă.
Lumina lui Hristos revărsată nouă prin fereastra către cer, prin icoană, deşi este cea mai scumpă este gratis. Odată ce eşti luminat cu ea, normal ar fi să nu o vinzi pentru nimic în lume, ea e lumina ce călăuzeşte sufletul prin ceaţa şi întunericul ce ne împresoară. 

joi, 10 martie 2011

SFESTANIA


În ultimul timp  am înteţit lucrarea pastorală prin familiile parohiei în care slujesc, pentru săvârşirea sfeştaniei, la cererea celor care doresc un moment de rugăciune în casa lor, pentru sufletul şi liniştea lor. Pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba postez câteva lămuriri.
Sfeştania este denumirea populară pentru slujba Aghiasmei mici sau Sfinţirea cea mică a apei. Ea se săvarşeste de către preot în biserici sau în casele credincioşilor cu diferite prilejuri. Slujba sfeştaniei cuprinde sfinţirea apei, stropirea cu apă sfinţită a celor prezenţi şi a tuturor camerelor, precum şi rugăciuni pentru ocrotirea şi binele casei şi pentru sănătatea trupească şi sufletească a celor ce locuiesc în ea. 
Iata ce scrie in cartea de slujba a preotului despre folosul sfestaniei: "Aceasta apa sfintita, pe care Duhul Sfant, prin rugaciunile preotilor, o sfinteste, are multe feluri de lucrari, precum insasi ectenia sfintirii si rugaciunea marturisesc: prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se alunga; se iarta si pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirile diavolesti si gandurile cele rele; mintea se curateste de lucrurile cele spurcate si se indrepteaza spre rugaciune; bolile le alunga si da sanatate sufleteasca si trupeasca... Toti cei ce o primesc cu credinta iau sfintenie si binecuvantare." 
De ce facem sfestanie? 
Sfestania este pentru casa ceea ce este spovedania pentru om. Daca prin spovedanie, prin marturisirea pacatelor si dezlegarea acestora de catre preot, omul se curateste, isi curateste sufletul, isi improspateaza harul primit la botez, tot asa prin stropirea cu apa sfintita si prin rugaciunile speciale ale preotului, casa sfintita la inceput se curateste de tot raul si de toata lucrarea cea rea, datorate fie pacatelor celor ce locuiesc in ea, fie oamenilor rauvoitori, fie duhurilor celor rele. 
Prin savarsirea periodica a sfestaniei se resfinteste locul, casa si toate lucrurile din ea dupa un timp in care inevitabilele noastre pacate si fapte mai putin cuviincioase au intinat casa. Trebuie spus un lucru in care noi credem si pe care il aflam din Sfintele Scripturi si pe care Biserica noastra il invata de la inceputuri. Si anume, omul este solidar cu tot ceea ce il inconjoara, asa incat urmarile faptelor lui se rasfrang si asupra mediului sau inconjurator, asupra casei si a lucrurilor din casa. Lucrurile urate, pacatele si faradelegile omului intineaza spatiul in care acesta le savarseste sau traieste, dupa cum, faptele lui bune, curatenia vietii lui sfinteste si mediul sau inconjurator, in legatura cu aceasta s-a pastrat in popor o zicala foarte adevarata si care cel putin la inceput avea intelesul celor de mai sus: "Omul sfinteste locul". 
Intr-adevar omul sfinteste locul, dar tot omul este cel care-l intineaza, care-l urateste sau murdareste prin uratenia si murdaria sa sufleteasca. Sa ne amintim ca pacatul protoparintilor Adam si Eva a adus cu sine si o tulburare a creatiei intregi: pamantul care pana atunci rodea numai lucruri folositoare si frumoase, a inceput a rodi "spini si palamida" (Facere 3, 18
Cand putem sau cand trebuie sa facem sfestanie in casa? 
Dintru inceput spuneam ca, in principiu, preotul trebuie si poate sa savarseasca sfestanie la casa credinciosului, "oricand acesta o cere". Deci, ori de cate ori, credinciosul simte nevoia curatirii si sfintirii casei, asa cum simte nevoia usurarii si curatirii de pacate prin spovedanie, el poate chema preotul la casa sa pentru a-i face sfestanie. Este bine ca sfestania sa se faca in zi de post, miercurea sau vinerea, ea fiind o slujba de curatire, de spalare, de exorcizare, care se potriveste mai putin cu zilele de sarbatoare sau cu celelalte zile ale saptamanii, dar si pentru faptul ca cel care solicita savarsirea sfestaniei trebuie sa se pregateasca prin postire si rugaciune. In traditie foarta multa lume cere savarsirea sfestaniei in luna martie cand este si postul Pastelui.
Ce trebuie si cum trebuie sa ne pregatim pentru sfestanie? 
Cine doreste a chema preotul pentru a savarsi sfestanie in casa, trebuie sa stie cum trebuie sa se pregateasca pentru aceasta avand in vedere cele de mai jos. 
Mai intai toti cei din casa este bine sa se spovedeasca, pentru ca inainte de a curati si sfinti casa, sa se curateasca si sa se sfinteasca ei insisi de pacatele si relele care afecteaza si casa in care ei locuiesc. Daca nu este in timpul postului, atunci cei din casa sa stie ca trebuie sa posteasca trei zile inainte sau cel putin ziua aceea si sa se fereasca de cearta, dusmanii, injuraturi sau alte rele. 
In al doilea rand, casa in care urmeaza a se face sfestanie trebuie curatita cat mai bine, de la un capat la altul si toate lucrurile din ea. Nu este de inchipuit sa stropim cu apa sfintita si sa facem rugaciuni pentru a curati casa de rele iar casa sa fie murdara si neingrijita. Apoi, orice slujba savarsita de preot in casa este echivalenta cu aducerea lui Dumnezeu in casa aceea prin lucrarea Sa sfintitoare si prin binecuvantarea Sa. Ori, daca atunci cand primim un oaspete obisnuit, dintre oameni, dereticam si facem curatenie in casa, pentru a-l primi cum se cuvine, cu cat mai mult atunci cand vrem sa-L primim pe insusi Dumnezeu.
Pentru slujba sfestaniei, credinciosul trebuie sa pregateasca o masuta frumos acoperita, orientata spre rasarit pe care va aseza urmatoarele: 
- un vas larg la gura cu apa, un manunchi de busuioc, lumanari,  o catuie cu carbune aprins si putina tamaie, o icoana (daca masuta nu se afla in fata icoanei din casa), un pomelnic cu cei ce locuiesc in casa si cu cei pe care respectivii doresc sa-i pomeneasca la rugaciune.
Mai pot fi puse pe masa:  o paine, putin untdelemn si putin vin, lucruri ce tin de hrana trupului si a sufletului, dar nu in exces, simbolizand roadele pamantului date de Dumnezeu spre hrana noastra, pentru a fi binecuvantate. 
Preotul va sta in fata masutei, iar credinciosi vor sta in spatele preotului, asa cum stam si la biserica, toti cu fata spre rasarit.  
Care sunt actele principale savarsite de preot in timpul sfestaniei?
Rugaciunile de inceput si tamaierea casei 
Slujba sfestaniei cuprinde diverse rugaciuni, pentru casa si pentru cei ce locuiesc in ea, rugaciuni pentru sfintirea apei, tamaierea casei, sarutarea Sfintei Crucii de catre toti cei de fata si stropirea lor cu apa sfintita, stropirea casei cu apa sfintita. 
Dupa binecuvantarea de inceput a preotului, se rostesc rugaciunile de inceput, psalmul 142 "Doamne, auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea..." si Psalmul 50, psalm de pocainta, timp in care preotul tamaiaza masa amenajata pentru slujba si toata casa. Urmeaza o serie de tropare scurte, rugaciuni adresate Maicii Domnului si tuturor sfintilor, exprimand rugamintea noastra ca acestia sa fie impreuna rugatori cu noi. Invocand numele sfintilor si al Maicii Domnului, spunem de fiecare data: "rugati-va lui Dumnezeu pentru noi". 
In Biserica Ortodoxa este foarte raspandita si incetatenita rugaciunea unora pentru altii si fiecare simtim cat de folositoare este. In aceasta solidaritate dintre oameni, in dragostea si mila unora pentru altii se intemeiaza credinta noastra in rugaciunile sfintilor pentru noi.
Citirea Sfintei Evanghelii 
Momentul important urmator este citirea Sfintei Evanghelii, timp in care credinciosii ingenuncheaza. Se citeste un fragment din Evanghelia dupa Ioan (cap.V, 1-4) care reda episodul vindecarii paraliticului de la scaldatoarea din Vitezda. Aici ni se arata ca apa in care se cobora un inger al Domnului, care era, deci, intr-un fel cercetata, atinsa, sfintita de Dumnezeu, devine vindecatoare: "...caci un inger al Domnului se cobora la vreme in scaldatoare si tulbura apa; si cine intra intai, dupa tulburarea apei, se facea sanatos, de orice boala era tinut". Tot asa, cum vom vedea, printr-o rugaciune speciala, preotul se roaga lui Dumnezeu "sa trimita harul Prea Sfantului Sau Duh si sa sfinteasca apa" pusa inainte si sa fie spre spalarea de toata intinaciunea si spre sanatatea sufletelor si a trupurilor. 
Ectenia Mare 
Dupa citirea Sfintei Evanghelii, preotul rosteste Ectenia Mare, o serie de rugaciuni si de cereri adresate lui Dumnezeu, mai intai cu caracter general, pentru pacea si binele lumii intregi, a localitatii respective, sat sau oras, si apoi, cu caracter special, pentru sfintirea apei. Astfel preotul se roaga lui Dumnezeu "pentru ca sa sfinteasca apa aceasta, cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh", "pentru ca sa se pogoare peste apa aceasta lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca sa fie apa aceasta tamaduitoare sufletelor si trupurilor, si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica", "pentru ca sa se trimita ei harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului”… si altele 
Rugaciunea de sfintire a apei 
Momentul cel mai important al slujbei este atunci cand preotul sfinteste apa printr-o rugaciune speciala, in timpul acestei rugaciuni, preotul afunda de trei ori mana dreapta in apa, facand semnul Sfintei Cruci si rugandu-se de fiecare data astfel: "Si acum trimite harul Prea Sfantului si de viata facatorului Tau Duh, care sfinteste toate, si sfinteste apa aceasta." Apoi continua rugaciunea: "Si prin gustarea si stropirea cu apa aceasta, trimite-ne noua binecuvantarea Ta, care spala intinaciunea patimilor. Asa ne rugam cerceteaza neputinta noastra, Bunule, si tamaduieste cu mila Ta bolile noastre cele sufletesti si trupesti"…
Afundarea Sfintei Cruci in apa si stropirea cu apa sfintita 
Dupa rugaciunea de sfintire, canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta. Biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau",stropind cu apa sfintita toata casa. Dupa ce termina de stropit casa, preotul stropeste cu apa sfintita pe toti cei prezenti care se inchina si saruta Sfanta Cruce pe care preotul o tine in mana. 
Ectenia finala pentru pazirea casei de rau 
Slujba sfestaniei se sfarseste cu o rugaciune prin care preotul se roaga "sa se pazeasca locuinta aceea, toate orasele si satele de boala, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de navalirea altor neamuri si de razboiul dintre noi" si pentru ca Bunul Dumnezeu "sa indeparteze si sa imprastie toata mania, care se porneste asupra noastra, si sa ne izbaveasca pe noi de mustrarea Lui cea dreapta, care este asupra noastra si sa ne miluiasca pe noi." Acum preotul pomeneste pe toti cei de fata si pe toti cei scrisi pe pomelnicul casei. 
Si asa dam slava lui Dumnezeu pentru toate cate le revarsa asupra nostra.
In realizarea materialului am folosit date postate pe siteul www.crestinortodox.ro

sâmbătă, 5 martie 2011

ORI INTRI, ORI IESI



După cum bine ştiţi cu toţii există un proverb care ne sfătuieşte să nu dăm vrabia din mână pentru cioara din par, ştiut fiind faptul că omului îi cam place să se încânte la săvârşirea a fel şi fel de lucruri dintr-o nechibzuinţă infantilă şi deseori mortală. Dintre toate vieţuitoarele pământului omul este campion la dat cu stângu-n dreptu’. Cum face el, cum drege, că niciodată nu învaţă din greşeli, ba mai mult, altele mai mari săvârşeşte, afundându-se ca în nisipurile mişcătoare în zbaterea pentru supremaţia în faţa semenilor. O fi vreun blestem divin, o fi vina noastră, o fi vina altora, o fi sau nu o fi.
Majoritatea creştinilor ştiu că primul om, Adam, împreună cu femeia sa Eva, au greşit prin neascultare înaintea lui Dumnezeu, Cel care le dăruise raiul dimpreună cu toate bunătăţile şi frumuseţile sale. Referatul biblic al cărţii Facerea ne descrie în amănunt crearea omului şi a femeii, care devenind cetăţeni ai raiului şi împreună locuitori cu îngerii şi cu Dumnezeu ar fi trebuit să fie cele mai fericite fiinţe ale universului, aşa cum zice vorba aia românească că „l-a apucat pe Dumnezeu de picior”, anume că mai bun de atât nu se poate. Şi totuşi nu a fost aşa. Neascultând de porunca divină Adam şi cu Eva au mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, nu din măr cum zic unii. Şi mâncând şi realizând greşeala nu au alergat la Creator să-şi ceară iertare, ba dimpotrivă Adam a dat vina pe femeie, aceasta pe şarpele de diavol realizând tiparul a ceea ce facem şi noi astăzi când totdeauna dăm vina pentru faptele noastre ori pe aproapele nostru ori pe şi mai aproapele nostru, diavolul, că doar el este povăţuitorul la care aplecăm urechea mereu.
Şi dacă pedeapsa divină dintru început dictată era moartea, Dumnezeu s-a milostivit  de creaţia sa şi nu le-a dat moartea definitivă, ci pentru conştientizarea păcatului le-a dat moartea trupului, dezbrăcându-i de haina slavei cereşti cu care erau înveşmântaţi şi primind haine din piele care să reziste la sălbăticia pământului. Slujba duminicii izgonirii lui Adam din rai spune extraordinar aşa: „de veşmântul cel de Dumnezeu ţesut m-am dezbrăcat eu ticălosul, prin sfatul vrăjmaşului, neascultând porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne. Şi m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin şi cu haină de piele; căci m-am osândit a mânca prin sudori pâine cu muncă; si pământul a fost blestemat să-mi rodească spini si pălămidă. Ci Tu, Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară în anii cei de apoi, chemându-mă, iarăşi adu-mă în rai." (la Vecernie) „Cu veşmânt de Dumnezeu ţesut m-ai îmbrăcat, Mântuitorule, în Eden ca un milostiv; iar eu am călcat porunca Ta, plecându-mă vrăjmaşului, şi gol m-am văzut eu, ticălosul." (Utrenie)
Gândesc fraţii mei că mare plângere va fi fost pe Adam şi pe Eva când li s-au închis porţile raiului şi când din frumuseţea traiului de lângă Dumnezeu lipsit de orice grijă s-au trezit în situaţia de a-şi câştiga hrana prin forţe proprii lipsiţi de ajutor. Cred că s-au tânguit toată viaţa de traiul alături de îngerii cei luminoşi văzând răutăţile urmaşilor lor. Mai cred că până la moarte au suspinat după starea cea dintâi, după dorinţa de a fi din nou alături de Dumnezeu.  Numai că pentru asta trebuia să se întâmple ceva, un lucru promis de Dumnezeu. Acest lucru, care s-a săvârşit după mii de ani a fost întruparea Fiului lui Dumnezeu, Hristos Domnul, care a venit şi a răscumpărat pe Adam şi pe Eva, pe drepţii Vechiului Testament şi pe noi pe toţi cei care ne străduim să-i facem voia fără a cădea în neascultarea provocatoare de moarte şi de lipsirea de Dumnezeu.
În încheiere doresc să nu vă lipsiţi de Biserică, căci iată cerurile s-au deschis pentru a-l reprimi pe Adam. Dacă lui Adam i-a fost interzis să mănânce fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului, nouă ne recomandat să gustăm din celălalt pom, din pomul vieţii veşnice, din trupul lui Hristos, cel ce ni se oferă în taina împărtăşaniei pentru moştenirea împărăţiei cerurilor.

joi, 3 martie 2011

AM CEL MAI FRUMOS TATUAJ DIN LUME


Pentru că sunt momente în viaţa mea, anume momente de slăbiciune, când doresc să fiu şi eu ca ceilalţi, să pot să mă laud cu trupul meu, care de altfel e la fel de putregăios ca al oricărui om, am hotărât să-mi arăt tatuajul. Poate că veţi fi surprinşi să ştiţi că am un tatuaj, adică o marcare într-un anumit loc al corpului care să mă facă deosebit. E destul de complicat să alegi un loc unde să-ţi faci tatuaj fără să stârneşti priviri de tot felul. Cu toate acestea vreau să vă spun că eu am un tatuaj făcut în urmă cu mult timp, unul pe care l-am expus tuturor  unul special care nu iese în evidenţă decât în anumite momente, deşi normal ar trebui să se vadă mereu.
Acum nu aş vrea să mă judecaţi greşit pentru că nu doresc să ascund nimic de nimeni. Dacă trebuie să fiu corect trebuie să fiu până la capăt. Apoi trebuie să vă mai spun că nu e ceva deosebit să ai un tatuaj, pentru că au mulţi tatuaje. E important modelul şi modul în care tatuajul te reprezintă şi te diferenţiază între ceilalţi. Unii le au stridente, alţii înfricoşătoare, unii cu semne obscene, alţii cu diferite patimi ale vieţii. Acestea reprezintă crezul fiecăruia. Al meu e deosebit prin faptul că nu se şterge în nici un fel. Înainte de a vă spune locul unde am tatuajul aş dori să vă spun că mai are proprietatea de a-şi schimba forma. Tatuajul meu este special şi pentru faptul că rezistă chiar şi după ce voi muri, deoarece tatuajul meu, semnul care mă diferenţiază de unii dar mă aseamănă cu alţii este sfântul botez. Este semnul pe care-l port în trupul meu până dincolo de moarte. Trupul meu ca templu al Duhului Sfânt, este locul în care Dumnezeu şi-a făcut simţită prezenţa, locul în care şi-a pus amprenta pentru a mă face creştin. Şi doresc să nu mă criticaţi pentru comparaţia făcută, pentru că dacă pentru unii un desen cu femeia iubită în tinereţe este un semn al bărbăţiei care e obligatoriu să troneze pe bicepşi, pentru mine e obligatoriu să port semnul luminării mele, din pruncie şi până la moarte. Unii renunţa la însemnarea făcută cu lucrarea Duhului Sfânt şi se botează a doua oară, a treia, încercând să schimbe firea dintâi, pecetea primară sau dacă vreţi(iertată să-mi fie comparaţia)tatuajul care ne-a însemnat fiinţa oferindu-ne posibilitatea de a ne afirma şi bucura cu numele de creştin.
Conform dicţionarului tatuajul mai înseamnă marcarea cu un anumit desen al animalelor spre a fi recunoscute de stăpân. Tatuajul meu, însemnarea mea, botezul meu reprezintă ridicarea mea şi a celor de o credinţă cu mine din starea animalică şi trecerea în rândul acelei turme iubite de Stăpân.
E de prisos acum să vă spun unde am tatuajul. Dar pentru cei ce nu au înţeles să ştie că îl port în inimă, în minte, în suflet. Nu îmi este ruşine cu el şi mărturisesc că reprezintă poarta de intrare în împărăţia cerurilor. Am cel mai frumos tatuaj din  lume.

marți, 1 martie 2011

FEMEI SI FEMEI



Fără îndoială că subiectul de azi este unul delicat, mai ales când vine din partea unui bărbat. Că vă spun sincer e greu pentru un bărbat să vorbească despre femei, e greu în sensul că în general bărbaţii când vorbesc despre femei, vorbesc despre anumite părţi ale trupurilor feminine, ori despre defectele lor.
Astăzi, în puţine cuvinte, am să încerc să scot în evidenţă câteva trăsături ale femeii. În primul rând, conform Scripturii, femeia a fost creată din coasta primului bărbat, Adam. Prima femeie s-a numit Eva, adică viaţă, deoarece din ea s-a perpetuat specia umană, ea  a fost cea care a dat viaţă primilor oameni fără intervenţia directă, prin punerea mâinilor divine. Ea are meritul de a fi prima mamă a planetei, chiar dacă aceasta a fost urmarea a păcatului neascultării în care căzuse. Timp de mii de ani până la Hristos, femeia a fost supusă bărbatului până la sclavie. Cu toate acestea paginile Scripturii ne descoperă şi pentru acea perioadă femei deosebite cum ar fi Sarra, Rahela, Semfora, Rut, Asineta .
În Noul Testament  avem pe noua Eva, pe Maica Domnului cea care a născut Viaţa cea veşnică, pe Mântuitorul lumii, cea care a devenit model de supunere faţă de Dumnezeu când spune: „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”.  De la Născătoarea de Dumnezeu au învăţat femeile mironosiţe, de la ele au învăţat diaconiţele, apoi alte femei creştine, mucenicele şi cuvioasele, femei care au slujit lui Hristos şi au primit cununa veşniciei.
În anul de graţie 2011, în timpul în care femeia sărbătoreşte venirea mărţişorului s-au mai schimbat treburile. Adică feminitatea şi rostul femeii s-a denaturat. Unele femei vor să fie bărbaţi, altele ca bărbaţii. Unele femei  dispreţuiesc dreptul şi obligaţia de a fi mame (acolo unde se poate fizic), un drept pe care noi bărbaţii nu-l avem. Şi ce poate fi mai nobil decât să dai viaţă, aşa cum a dat Dumnezeu. Unele femei aleg plăcerea conceperii prin unire trupească dar fug de durerea naşterii prin săvârşire de avort de comun acord sau fără acordul bărbatului. Altele doresc să fie mai presus decât au fost create de Dumnezeu, schimbându-şi radical părţi ale corpului pentru a fi atrăgătoare. Personal, în iconografia bisericeasca nu am văzut nici o sfântă care să fi făcut aşa ceva. Decenţa femeii nu înseamnă ca aceasta să nu-şi îngrijească corpul său. Una e să îţi cureţi unghiile şi să le păstrezi curate şi sănătoase folosind anumite produse şi alta e să ai unghii de 20 cm vopsite multicolor. Şi mă opresc  aici că aţi prins ideea, deoarece femeia are vocaţia ei şi în această vocaţie se şi mântuieşte. Din cauza unui stupid spirit competitiv, se naşte în societate o tensiune enormă între sexe. Soluţia nu este să transformi femeia în bărbat sau bărbatul în femeie, ci fiecare să-şi împlinească vocaţia şi aşa se ajunge la armonie. Femeia trebuie să aibă gingăşie, nu să urle la meciuri râgâind alături de bărbaţi. Femeia trebuie să fie maternă, să ocrotească cu gingăşie familia, împlinind lipsa acestui sentiment pe care bărbatul nu-l are sădit din naştere în el. Femeia trebuie să înveţe de la Maica Domnului, să privească icoana şi să caute trăsăturile ei de femeie care a născut mântuirea.
În spiritul de competiţie în care se găseşte omenirea azi, probabil că multe femei îşi doresc în sinea lor să fie ca Fecioara Maria, numai că modul în care se comportă trădează acest sentiment. Nu poţi fi ca Maica Domnului şi să fii manechin pe podiumurile lumii, nu poţi fi cu adevărat mamă şi să îţi vinzi trupul pe bani grei pentru a încânta ochii acelora care se socotesc bărbaţi fatali.
Aşa se face că mărţişorul meu pentru femeia creştină este dorinţa de a vedea cât mai multe femei că ştiu să-şi ducă crucea feminităţii aşa cum trebuie, dezvoltând la maxim cele pe care Dumnezeu  le-a sădit în sufletul lor, demonstrând că sunt urmaşe ale  Evei şi având caracterul Maicii Domnului.