INFECTAT CU VIAȚĂ

 

De prea multe ori, de mult prea multe ori, la căpătâiul celor muribunzi, știind și simțind că ultima suflare e aproape și că ruperea sufletului de trup este iminentă, nu ai cum să nu te gândești că vorbele lor, ale celor ce pleacă, dincolo de amărăciunea înecată în lacrimi, sunt adevărate lecții de viață și demnitate.

În fapt, cei mai mulți regretă că s-au lipit prea mult de materie, că au dat prea multă importanță bogățiilor lumești, că au pus prea mult preț pe vorbele oamenilor, că au girat orbește semeni ce i-au vândut fără scrupule, că nu au fost mai apropiați de Dumnezeu, că nu au realizat la timp cât de puternică e iertarea și cât de mare este iubirea.

Plus că, deși predicăm asta, deși practicăm multe din cele predicate, despre post, despre acceptarea suferințelor, judecata se va face prin balanța iubirii, pentru că multe din cele pe care le facem, le facem pentru ego-ul care cere, natural poate, o mântuire personală cât mai facilă, iubirea, de ce nu și suferința prin care trebuie să treci când ierți, fiindcă îți calci mândria în picioare, iubirea și iertarea zic, se referă și la ceilalți, tu prin ei și ei prin tine făcând lanțul acesta al vieții să nu aibă zale slăbite, cu atât mai mult lipsă, în așa fel încât atunci când vine moartea să nu ai prea multe regrete că pleci din lumea asta, să nu ai niciun regret, dacă ți-ai putut înnobila sufletul cu cele mai alese virtuți.

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în EI să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Știu, e ceea ce noi nu am putea face, a jertfi pe cineva drag fără a-l obliga să facă asta, a te jertfi pe tine pentru ca ceilalți, măcar și în potență, realizabil ori nu, să trăiască mai bine, să se simtă mai bine, să se bucure mai mult ori să radieze de fericire, e ceva divin. Dar noi uităm că omul nu e doar trup și carne, că de fapt pe noi o scânteie divină ne animă, de acest aspect uităm zi de zi și mintea noastră e plină de griji, de deznădejde, ce neputință, de ură și viață chinuită, căci nu putem numi viață doar faptul că ne târâm într-o rutină cotidiană așteptând să creștem mari, copii fiind, să devenim maturi, adolescenți fiind, să așteptăm ziua pensionării crezând că o să trăim bine și, la final, de pe patul suferinței ultime, să constatăm că ne-am vlăguit singuri de-o viață pe care am tratat-o cu indiferență, minimalizând dragostea celorlalți față de noi, cerșind, înaintea judecății, o injecție care să ne prelungească viața, culmea, tocmai după un timp în care am fost infectați cu viață din belșug.

„Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin EI, lumea.”

Orice confruntare cu adevărul este o judecată în sine, pe pragul morții are loc prima înfățișare, acolo se îngrămădesc toate gândurile și simțirile unei vieți de-o clipă ca într-o clipă de viață. Cine nu mai are ce mărturisi, mărturisind totul la timp,  cine a știut să trăiască frumos, cine a iertat și a răspuns cererii de iertare, cine nu a avut ură și a știut să iubească dezinteresat și pur, nu are de ce să se teamă de prag, va înțelege și mai mult că ceea ce a socotit cândva a fi o cruce grea, nu e nimic altceva decât cheia ușoară cu care va putea deschide ușa veșniciei.

De multe ori, de prea multe ori, față în față fiind cu cei care nu sunt muribunzi, nu auzi decât lucruri care produc suferință, nu vezi decât fapte care dezbină, o alergare continuă spre nimic, un dispreț față de simplitate și o ură de neînțeles față de tot ce ține de divinul ceresc și chiar de divinul din noi. Și te întrebi atunci, când e omul mai clar și mai sincer, atunci când e pe valul vieții și uită de tot ce e frumos, ori atunci când valul îl duce spre ultimul liman și tot ceea ce ar fi putut fi frumos rămâne doar un vis netrăit?

Agonizând o viață, uneori pe val, alteori sub valuri, ne trezim la final  că  am mers de cele mai multe ori în sens invers, împlinind litera și ucigând duhul, adunând materie și risipind suflet.

CHEMĂRI

 

Unele chemări pe drumul vieții ne pot prinde total nepregătiți ori pe picior greșit, cu atât mai mult cu cât de cele mai multe credem că nouă niciodată  nu ni se poate produce o schimbare radicală a drumului, a gândurilor ori simțirilor, desigur, gândind, din comoditatea banalului cotidian, că e bine așa cum suntem, mizând pe cea de a doua natură umană, zisă obișnuință, care nu ne lasă loc de schimbări sănătoase.

Biblic vorbind, dacă ne-am gândi la Saul, viitorul apostol Pavel, chemarea de pe drumul Damascului, destul de brutală dacă avem în discuție dialogul cu Hristos, este o chemare mântuitoare, prin orbirea provizorie reușind să vadă ceea ce niciodată n-a putut vedea cu ochii deschiși. Și, oare, întreb eu retoric, oare câte lucruri ori situații ni s-au perindat prin fața ochilor fără a le vedea sensul, tâlcul ori importanța?

Petru, verhovnicul, îndârjit și aprins de credință, a fost cercetat cu chemarea de mai multe ori, întâi chemare a fost ca discipol, misiune dusă aproape perfect la îndeplinire, chiar dacă ea a fost umbrită, omenește vorbind, de întreita lepădare, stinsă mai apoi cu lacrimi amare și cu iubire cercetată de Hristos, ba chiar o a doua chemare, cea de la fuga de pe colina Romei înainte de răstignirea ce-i fusese pregătită, de la care ne-a rămas celebrul quo vadis, Domine.

Doar că Petru a mai avut o chemare, aparte de data asta, cea prin care nu credința i s-a cercetat, ci încrederea, iar prin încrederea lui și pe cea a apostolilor, și a oamenilor din toate timpurile, fiindcă o credință lipsită de încredere e asemenea unui ochi lipsit de lumină.

Umblarea pe mare, pe marea vieții în cazul nostru, reprezintă îndrăznirea omului de a păși spre Dumnezeu, de ce nu și între om și om, nu pe drumuri știute și bătătorite, ci pe valuri puternice sub care abisul necunoscutului induce frica și deznădejdea. Aici e o taină, fiindcă nu ai cum să te simți singur când știi că cineva se roagă pentru tine, nu ai cum să te simți pierdut dacă știi că cineva te poartă în gânduri de bine și, cu atât mai mult, nu ai cum să te scufunzi știind că cineva, din inimă, ți-ar întinde oricând o mână de ajutor spre a te sprijini la vreme de slăbiciune, supremă fiind bucuria în care te poți regăsi atunci când cineva, providențial trimis, te poate iubi dezinteresat, iar aici paleta poate fi extinsă, după caz, în funcție de cum simte fiecare acest sentiment ori situație, în condițiile în care, știm bine că „în iubire nu există frică”.

„Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” El i-a zis: „Vino.” Chemările, cele mai multe dintre ele, au înaintemergător, mai bine spus, o înainte simțire, o presimțire, ceva ce ți-ai dori să se întâmple, ceva de care poate îți este teamă și, cu toate astea, ceva ce ți-ai dori să trăiești, experimentând, în cazul de față, mersul pe apă, alteori, ca într-un vis,  dorind zborul, de cele mai multe, ființial, măcar fiorul.

Ar mai fi o taină, taina neliniștii, a dorințelor neîmplinite, a aspirațiilor, e taina care impune cea mai mare doză de răbdare și așteptare, ea desăvârșindu-se în momentul transformării totale, a preschimbării în bucuria împlinirii ce dă sens tuturor așteptărilor, a coacerii fructului oprit/dorit, cel pe care nu-l furi, ci îl aștepți să cadă la timpul potrivit spre a-l gusta ca pe o binecuvântare, fără a plăti ceva pentru el.

Și Petru, răspunzând chemării, a mers pe apă până ce, cuprins de frică, lipsit de încredere, a început să se scufunde. „Doamne, scapă-mă!” Ce să scape Dumnezeu, sufletul osârduitor, capabil să creadă, dar nepregătit definitiv pentru orice ispitire, ori trupul entuziasmat de multe ori de orice fruct dorit, trupul care, sceptic și vegetativ nu-și dorește decât să mai bifeze un obstacol de pe calea vieții cu care, la o adică, să se împăuneze orgolios ori de câte ori i se ivește ocazia?

„Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Chiar, pentru ce ne îndoim deseori pentru lucrurile firești ce ni se întâmplă, pentru ce punem preț pe mărăcinii cu care ațâțăm banale simțiri și uităm că niciun fir de păr din capul nostru nu se mișcă fără voia Celui de sus? E simplu, pentru că punem prea mult preț pe știința și puterea noastră, uitând că în situațiile delicate ale vieții avem nevoie, pe de o parte de mâna întinsă a celor pe care îi știm aproape și, cu atât mai mult, de mâna pe care Dumnezeu ne-o întinde, fie direct, fie prin cei ce ne vor bine, nescufundați în amarul cotidianului ce ne împresoară cu valuri uriașe.

Altfel, credincioși suntem mulți, nu toți, dar cu încredere prea puțini, orbecăind, bag seama, fie în căutarea unui bun liman, fie, de ce nu, spre mâinile întinse, ca o îmbrățișare, a celor care deja au primit încredințarea că deja sunt bine, în corabie, fie pe un pământ bun.

MARTORII

 

De când mă știu am pus întrebări, în copilărie chiar abuzând de răbdarea celor ce erau nevoiți să-mi răspundă. Evident, din răspunsurile primite de la oameni, regăsite în cărți, auzite ori văzute prin diverse mijloace ori situații am învățat multe și, fără discuție, mai am multe de învățat. Interesant este că de-o vreme constat tot mai mult că aproape pentru orice acțiune petrecută în viața de zi cu zi e nevoie de probe, de întăriri și chiar de martori, fiecare dintre aceste situații mărind numărul necredincioșilor ori, dacă vreți, neîncredințaților, a îndoielnicelor personaje, fiecare dintre ele, ca și Toma (dar departe de mărturisirea lui), dorind să simtă, la modul cât mai fizic chiar, până și stările sufletești ce nu pot fi explicate ori generalizate.

În copilărie perioada pascală o trăiam intens, ca și ceilalți copii de altfel, prezența la denii într-un sistem comunist ateu era deja un act de curaj, iar prezența la înviere o luptă cu somnul, firească de altfel după alergătura zilei dinainte, dar și un război al întrebărilor, misterul ușilor închise de dinainte și făcliile/lumânările ce ieșeau din spatele lor fix la miez de noapte rămânând ani de zile o temă de gândire. Mărturisesc că și azi, la aproape 30 de ani de slujire, chiar dacă eu sunt cel ce iese cu lumina în mijlocul unei mări de oameni, chiar și azi trăiesc taina și mă întreb în altarul tainic precum un mormânt, cât de minunată va fi fost lumina primordială a începutului și, acum, cea a învierii, când Hristos, cu moartea pe moarte călcând, a ieșit din iad bezna iadului amar și amărât, cu lumina lină a sfintei slave cerești.

De ceva ani, anul ăsta cu atât mai mult, evit lumea virtuală și excesul de postări liturgice, nu pot sta cu ochii în telefon când zeci și zeci de oameni așteaptă răbdători să-mi vorbească și să se destăinuie, nu pot răspunde comentariilor câtă vreme trebuie să răspund întrebărilor celor care vor să afle cât mai multe, ca și mine odinioară, nu vreau să devin agasant și nu pot abuza de răbdarea prietenilor și cititorilor mei, cei care, poate, n-ar înțelege dacă eu sunt la biserică ori sunt cu laptopul în brațe prin vreun colț de casă, cu cafeaua lângă mine.

Acum, când liniștea a cuprins până și cele mai agitate cotloane, ulițe și piețe, azi când lumina învierii încă arde în candela de pe sfânta masă, azi când oamenii s-au liniștit de agitația zilelor, vin cu o mărturisire, de altfel nimic altceva decât întărirea, dacă vreți, depoziția unor martori pe care încă sunt destui care-i contestă, chiar dacă, ei sunt cei care împlinesc cuvântul ce spune că tăcerea lor ar putea face pietrele să vorbească.

De la Florii și până la Paști am vorbit cu sute și sute de oameni, glasurile multora, în cântare, a făcut biserica să vibreze, deniile au fost trăite cu bucurie tainică, lăuntrică, cu atenție și cu totul înnoit, ca odinioară, copii mici cu părinți lângă ei, copii mari cu zâmbete ștrengărești, tineri și adulți, fiecare dintre ei trăind și retrăind ceea ce, într-o formă greu de înțeles pentru noi, au trăit-o apostolii, femeile mironosițe și toți ceilalți martori ai evenimentelor petrecute la Ierusalim acum 2000 de ani.

Înainte de miezul nopții, chiar după sunetul toacei și chemarea clopotului, sincer, credeam că o să ies cu vestea învierii într-o curte goală, ca și cum toată lumea s-ar fi vorbit să nu vină, asta simțeam, nu se auzea mai nimic. Nu știu voi, cei ce citiți, care pe unde sunteți, dar ieșind cu lumina am găsit o mare de oameni așteptând în tăcere, sute și sute de oameni care, ascultându-mă de-a lungul anilor, au înțeles pentru primirea și păstrarea luminii nu avem nevoie de iureș, de gălăgie și spectacol, ci de tainic, de așteptare și comuniune.  Așa am dat lumină, așa au primit oamenii lumina, așa sper să o păstreze, spre a-și aduce aminte că numai așa se pot numi martori ai învierii, mărturisind aceasta, cum au făcut-o de altfel din tot sufletul, cântând troparul biruinței asupra morții, a momentului în care Hristos a călcat cu moartea pe moarte spre a ne da nouă învierea.

Desigur, avem și-o excepție în lucrarea liniștii, mărturisirea învierii de către cei tineri, explozia râsetelor, emoția câștigului și, de ce nu, amuzamentul pierderii (când știi că oricum vei fi premiat) unui concurs pascal au încununat timpul petrecut împreună, au dat sens mărturisirii noastre, au legitimat calitatea de martori ai unei învieri pe care, deși n-am trăit-o la modul fizic, arde în noi, trupul nostru fiind candela iar sufletul flacăra ce nu se va stinge niciodată.

 Se zice că majoritatea oamenilor care se tem de moarte nu cred în înviere. E posibil să fie așa, nu știu cum e să nu crezi și nu întăresc acest lucru, dar cu siguranță cei care cred cu adevărat în înviere, ar trebui să-și trăiască viața ca într-o continuă așteptare a luminii divine, hrănindu-se din scânteia primordială deja așezată în frumusețea ce dă strălucire sufletului omenesc.

Vă mulțumesc tuturor celor care mă acceptați, celor care mă citiți și, din adâncul sufletului, tuturor celor care ați mărturisit și mărturisiți cu mine!