PANTOFI DE RAI

 

       Copilăria are momente speciale, are clipe și trăiri în care lecțiile de viață se duc direct în adâncul sufletului, în locul în care vârstele duhovnicești ale omului se trăiesc fie în concordanță cu vârsta biologică, fie separat de ea, copilăria putând dăinui în sufletul omului o viață întreagă.

     Copii fiind, fiecare dintre noi, cred, am avut cel puțin o dată discuție pe hainele bune, hainele de biserică, cele pe care le îmbrăcam în zilele de praznic, așezate mai apoi în camera de la drum, alături de alte lucruri pe care bunicii rareori ne lăsau să le vedem ori să le atingem, lucruri ce marcau într-un fel sau altul o parte a istorie noastre de viață ori din istoria familiei, lucruri ce aveau o aură de sfințenie ori binecuvântare (moțurile copiilor, agheasma, frunzele de nuc de la Rusalii ori coronița de salcie de la Florii, ba chiar și zahărul cubic ori alte asemenea, ferite de ochii pofticioși ai copiilor). Treptat, treptat lucrurile astea și-au pierdut din substanță, lumea modernă oferă la tot pasul lucruri de firmă, scumpe la preț și lesne de aruncat, moda fiind un criteriu care, din păcate, bate deseori și pe la porțile bisericilor în zilele de sărbătoare.

      Și mai e o modă, din ce în ce mai răspândită, uneori într-o concurență neloială cu autenticul, cu originalul, ba chiar minimalizând ori anulând ceea ce s-a făcut dintâi. Moda pantofilor ori a ghetuțelor lustruite din ajunul sărbătorii sfântului Nicolae este deja un act comercial, partea sufletească lipsind cu desăvârșire, umplerea unei perechi de încălțăminte fiind de multe ori o dilemă cotidiană, ca să nu mai zic de timpul pierdut în încercarea de a mulțumi pe copiii cărora aproape nimic nu le mai place, nici măcar lustruitul unor pantofi cu care în ziua sărbătorii ar putea păși spre sfintele biserici spre a primi, ca binecuvântare, îndreptare în credință, chipuri de blândețe, învățătură spre înfrânare, adevărul lucrurilor, de ce nu, chiar smerenia celor înalte și sărăcia celor bogate, cele cu care sfântul Nicolae, cu prisosință, așa cum ne învață troparul său, le-ar putea oferi celor ce vor să-și bucure copilăria sufletească cu daruri nestricăcioase.

   Un sfânt care a pălmuit neadevărul mărturisind pe Cel ce este Adevărul, cu aceeași palmă oferă binecuvântare arhierească și milostenie cerească spre noi cei care, pășind spre aproape orice catapeteasmă de biserică, îl regăsim pe Moșul Nicolae zugrăvit în veșmintele sfințeniei, în hainele mereu curate, parcă scoase din camera cea bună a bunicilor, așteptând să ne umple de daruri.

   Azi nu mai avem noțiunea de cameră de la drum, locul ar putea fi suplinit de sufletele noastre, acolo unde, în mod firesc, păstrăm lucrurile curate, atinse de sfințenie ori binecuvântare, ferite de ochii celor care dau buzna cu noroiul prin spațiul așa de curat, în locul trăirilor demne de conștiința unui copil senin.

  În viață nu pantofii dau sensul, ci cei care-i încalță, valoarea o dă persoana, nu materia, de aceea, pentru mers la biserică nu există pantofi speciali, ci ori de câte ori mergem la biserică, de ce nu, oriunde prin viață, ne putem face pantofii ca unii de rai, pas cu pas spre mântuire.

         

 

 

CĂDERE ȘI DECĂDERE

 

În vreo trei rânduri mi-a fost dat să merg pe drumul ce coboară de la Ierusalim la Ierihon,  1000 m altitudine, aproape 800 m Ierusalimul, - 250 m (sub nivelul mării) Ierihonul, în vremea noastră, lesne de parcurs cu mașina, străbătând un pustiu ce nu înflorește deloc, chiar dacă, în trecerea mileniilor,  civilizația a tot înflorit. Poate că distanța de aproximativ 30 km nu pare mare acum, dar s-o parcurgi pe jos, ca odinioară, ori poate cu vreun măgăruș obosit, nu e taman ușor, mai ales că o porțiune este Carantania, pustiul în care dracul, în binecunoscuta relatare biblică, nu se sfiește să-L ispitească nici măcar  pe Hristos, îmbiindu-L la poftirea pâinii, a încrederii oarbe și a slavei deșarte.

 Vă întrebați, poate, ce doresc să vă spun. Sunt momente în viață în care ne facem planuri hrănindu-ne visele cu proiecte ce par a nu se mai sfârși niciodată, ca și cum am trăi veșnic, lucrând, zidind, stricând, reparând și zidind din nou, punând cărămizi din bucățile noastre de sănătate și mortar din puțina voință, risipind clipe din viață pentru a ne face un viitor beton, eufemistic vorbind, prin care să nu mai răzbată nicio umbră de bunăvoință, niciun strop de lumină și nici măcar o picătură de iubire.

 Să cobori pe drumul de la Ierusalim la Ierihon poate fi, de ce nu, a coborî ca de la rai la iad, mai ales că pe acel drum, tâlharii ce se află la tot pasul, atacă prin ispitire și vatămă prin lovire fără scrupule. Verbul a cădea trimite la durere numai prin citire ori rostire, nici nu mai contează felul căderii, gândul te poartă la răniri ascunse ori vizibile, fiecare din ele atrăgând după sine geamătul neputinței.

 „Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat”.

 Că vorbeam mai devreme de ispititorul diavol. O vorbă românească spune că „scapi de dracu` și dai de mă-sa”, iertat să-mi fie citatul, dar cam așa e.  Mult mi frumos zice Ecclesiastul: „în foc se lămureşte aurul, iar oamenii sunt încercaţi în cuptorul smereniei”. Apoi Solomon înțeleptul  spune: „nu te descuraja când eşti mustrat de Dumnezeu! Mare lucru este necazul! Este mare lucru pentru că-l face pe bărbat să ajungă încercat şi să înveţe virtutea răbdării.” Şi nu spre disperare, căci Pavel spune că „nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci odată cu ispita vă aduce şi scăparea din ea, ca s-o puteţi răbda.”

 Când avem dureri nu știu cum ori ce e mai greu, intensitatea durerilor (trupești, sufletești) ori cu răbdarea, cu vindecarea în timp. Mă gândeam la cel căzut între tâlhari pe drumul dintre Ierusalim și  Ierihon, un străin pe care jefuitorii l-au lăsat „abia viu”. M-am tot gândit la această traducere, m-am tot perpelit de ce nu s-a tradus „lăsându-l pe moarte”? Abia viu, pentru că prima, era, este mai importantă viața, planul era altul, speranța nu lăsa loc pentru moarte, ci pentru a rămâne viu, chiar dacă-n el, în cel căzut, sufletul va fi pâlpâit să iasă din strâmtorarea unor dureri ce puteau fi insuportabile.

 În cădere, mai ales în cea fizică, legea atracției gravitaționale nu lasă loc de interpretări, în cel mai bun caz, dacă mai ai timp, poți calcula viteza, dar dincolo de cele ale fizicii, în momentul acela, realizezi cât de mare este puterea clipei. Cum ar zice o cântare de la înmormântare: „o clipă numai și pe toate acestea moartea le primește”.  Căderea e simplă, urmările căderii sunt complicate, iar ecuațiile vieții, indiferent cu câte necunoscute ar fi, dau cu virgulă de cele mai multe ori.

 Cum ajuți un om căzut între tâlharii nemiloși ai unor clipe pe care și așa le trăiești coborând pe drumul vieții ori, cum poți ajuta un rănit ale cărui tânguiri nu-s auzite de aproapele care, prea prins în probleme personale ori de serviciu, mărește și mai mult distanța dintre semeni având ca alibi anumite părți din litera legii, anulând definitiv posibilitatea de a folosi  spiritul unor legi  pe care prin empatie le-am putea îmbunătăți?

O să-mi spuneți cum mi-a zis mie cândva, căzut fiind, un prieten doctor, „n-ai nici pe dracul, părinte”, dar asta ca întărire, dacă nu chiar ca întărâtare pentru a mă putea ridica mai ușor.

 Între Ierusalim și Ierihon un om a căzut între tâlhari. Doi oameni ai templului, preot și levit, au trecut pe lângă el fără să-l ajute. Un străin de neam a oprit, l-a oblojit pe cât s-a priceput, l-a dus într-un loc unde putea fi bine îngrijit spre vindecare, a plătit tot tratamentul și a plecat mai departe promițând că se va întoarce să plătească suplimentar dacă e nevoie pentru cel aflat în suferință.

 Trăim timpurile în care poate suferința nu e mai mare ca-n alte vremuri, doar că e mediatizată și cunoaștem dimensiunea tragediei umane în fața rănilor trupești și, de ce  nu, sufletești. Avem acces la tratamente moderne și cu toate astea numărul bolilor și al bolnavilor crește; avem posibilitatea de a cerceta tainele bolilor și pe cele ale omului și cu toate acestea apar mereu erori și reacții adverse și, din nefericire, dispunem (omenirea) de enorm de mulți bani pentru arme și combinații mortale dar nu avem disponibili pentru vindecarea celor căzuți în tâlhărirea venită din partea unor boli ce nu ne lasă doar abia vii, ci mult mai aproape de moarte.

 Și dacă toate acestea reprezintă mai mult logistică, mai e ceva, mult mai dureros, nu prea mai avem oameni, lipsește aproapele, rar găsești pe cineva care să te ridice, să te ajute și să te îmbărbăteze. Ne rupem picioarele, coastele, ni se usucă plămânii și ne crapă inimile, se răscolesc organele în noi de dureri și, chiar dacă încercăm cu medicamente, bune și ele, cu rostul lor, rămânem fără oameni, doar cu gemetele născute-n suferința ce nu mai înmoaie conștiințele de mult împietrite ale semenilor noștri.

 Cei ce sunt în suferință nici să geamă nu mai au curaj,  nu că nu i-ar durea, ci fiindcă le e frică de nepăsare, iar pe asta n-o vindecă niciun medicament, iubirea și milostenia rămânând, iată, în timpurile noastre, doar statusuri cu care încercăm să cerșim aprecierea prin like-uri de la cei cu care călătorim pe drumul vieții.

INFECTAT CU VIAȚĂ

 

De prea multe ori, de mult prea multe ori, la căpătâiul celor muribunzi, știind și simțind că ultima suflare e aproape și că ruperea sufletului de trup este iminentă, nu ai cum să nu te gândești că vorbele lor, ale celor ce pleacă, dincolo de amărăciunea înecată în lacrimi, sunt adevărate lecții de viață și demnitate.

În fapt, cei mai mulți regretă că s-au lipit prea mult de materie, că au dat prea multă importanță bogățiilor lumești, că au pus prea mult preț pe vorbele oamenilor, că au girat orbește semeni ce i-au vândut fără scrupule, că nu au fost mai apropiați de Dumnezeu, că nu au realizat la timp cât de puternică e iertarea și cât de mare este iubirea.

Plus că, deși predicăm asta, deși practicăm multe din cele predicate, despre post, despre acceptarea suferințelor, judecata se va face prin balanța iubirii, pentru că multe din cele pe care le facem, le facem pentru ego-ul care cere, natural poate, o mântuire personală cât mai facilă, iubirea, de ce nu și suferința prin care trebuie să treci când ierți, fiindcă îți calci mândria în picioare, iubirea și iertarea zic, se referă și la ceilalți, tu prin ei și ei prin tine făcând lanțul acesta al vieții să nu aibă zale slăbite, cu atât mai mult lipsă, în așa fel încât atunci când vine moartea să nu ai prea multe regrete că pleci din lumea asta, să nu ai niciun regret, dacă ți-ai putut înnobila sufletul cu cele mai alese virtuți.

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în EI să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Știu, e ceea ce noi nu am putea face, a jertfi pe cineva drag fără a-l obliga să facă asta, a te jertfi pe tine pentru ca ceilalți, măcar și în potență, realizabil ori nu, să trăiască mai bine, să se simtă mai bine, să se bucure mai mult ori să radieze de fericire, e ceva divin. Dar noi uităm că omul nu e doar trup și carne, că de fapt pe noi o scânteie divină ne animă, de acest aspect uităm zi de zi și mintea noastră e plină de griji, de deznădejde, ce neputință, de ură și viață chinuită, căci nu putem numi viață doar faptul că ne târâm într-o rutină cotidiană așteptând să creștem mari, copii fiind, să devenim maturi, adolescenți fiind, să așteptăm ziua pensionării crezând că o să trăim bine și, la final, de pe patul suferinței ultime, să constatăm că ne-am vlăguit singuri de-o viață pe care am tratat-o cu indiferență, minimalizând dragostea celorlalți față de noi, cerșind, înaintea judecății, o injecție care să ne prelungească viața, culmea, tocmai după un timp în care am fost infectați cu viață din belșug.

„Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin EI, lumea.”

Orice confruntare cu adevărul este o judecată în sine, pe pragul morții are loc prima înfățișare, acolo se îngrămădesc toate gândurile și simțirile unei vieți de-o clipă ca într-o clipă de viață. Cine nu mai are ce mărturisi, mărturisind totul la timp,  cine a știut să trăiască frumos, cine a iertat și a răspuns cererii de iertare, cine nu a avut ură și a știut să iubească dezinteresat și pur, nu are de ce să se teamă de prag, va înțelege și mai mult că ceea ce a socotit cândva a fi o cruce grea, nu e nimic altceva decât cheia ușoară cu care va putea deschide ușa veșniciei.

De multe ori, de prea multe ori, față în față fiind cu cei care nu sunt muribunzi, nu auzi decât lucruri care produc suferință, nu vezi decât fapte care dezbină, o alergare continuă spre nimic, un dispreț față de simplitate și o ură de neînțeles față de tot ce ține de divinul ceresc și chiar de divinul din noi. Și te întrebi atunci, când e omul mai clar și mai sincer, atunci când e pe valul vieții și uită de tot ce e frumos, ori atunci când valul îl duce spre ultimul liman și tot ceea ce ar fi putut fi frumos rămâne doar un vis netrăit?

Agonizând o viață, uneori pe val, alteori sub valuri, ne trezim la final  că  am mers de cele mai multe ori în sens invers, împlinind litera și ucigând duhul, adunând materie și risipind suflet.

CHEMĂRI

 

Unele chemări pe drumul vieții ne pot prinde total nepregătiți ori pe picior greșit, cu atât mai mult cu cât de cele mai multe credem că nouă niciodată  nu ni se poate produce o schimbare radicală a drumului, a gândurilor ori simțirilor, desigur, gândind, din comoditatea banalului cotidian, că e bine așa cum suntem, mizând pe cea de a doua natură umană, zisă obișnuință, care nu ne lasă loc de schimbări sănătoase.

Biblic vorbind, dacă ne-am gândi la Saul, viitorul apostol Pavel, chemarea de pe drumul Damascului, destul de brutală dacă avem în discuție dialogul cu Hristos, este o chemare mântuitoare, prin orbirea provizorie reușind să vadă ceea ce niciodată n-a putut vedea cu ochii deschiși. Și, oare, întreb eu retoric, oare câte lucruri ori situații ni s-au perindat prin fața ochilor fără a le vedea sensul, tâlcul ori importanța?

Petru, verhovnicul, îndârjit și aprins de credință, a fost cercetat cu chemarea de mai multe ori, întâi chemare a fost ca discipol, misiune dusă aproape perfect la îndeplinire, chiar dacă ea a fost umbrită, omenește vorbind, de întreita lepădare, stinsă mai apoi cu lacrimi amare și cu iubire cercetată de Hristos, ba chiar o a doua chemare, cea de la fuga de pe colina Romei înainte de răstignirea ce-i fusese pregătită, de la care ne-a rămas celebrul quo vadis, Domine.

Doar că Petru a mai avut o chemare, aparte de data asta, cea prin care nu credința i s-a cercetat, ci încrederea, iar prin încrederea lui și pe cea a apostolilor, și a oamenilor din toate timpurile, fiindcă o credință lipsită de încredere e asemenea unui ochi lipsit de lumină.

Umblarea pe mare, pe marea vieții în cazul nostru, reprezintă îndrăznirea omului de a păși spre Dumnezeu, de ce nu și între om și om, nu pe drumuri știute și bătătorite, ci pe valuri puternice sub care abisul necunoscutului induce frica și deznădejdea. Aici e o taină, fiindcă nu ai cum să te simți singur când știi că cineva se roagă pentru tine, nu ai cum să te simți pierdut dacă știi că cineva te poartă în gânduri de bine și, cu atât mai mult, nu ai cum să te scufunzi știind că cineva, din inimă, ți-ar întinde oricând o mână de ajutor spre a te sprijini la vreme de slăbiciune, supremă fiind bucuria în care te poți regăsi atunci când cineva, providențial trimis, te poate iubi dezinteresat, iar aici paleta poate fi extinsă, după caz, în funcție de cum simte fiecare acest sentiment ori situație, în condițiile în care, știm bine că „în iubire nu există frică”.

„Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” El i-a zis: „Vino.” Chemările, cele mai multe dintre ele, au înaintemergător, mai bine spus, o înainte simțire, o presimțire, ceva ce ți-ai dori să se întâmple, ceva de care poate îți este teamă și, cu toate astea, ceva ce ți-ai dori să trăiești, experimentând, în cazul de față, mersul pe apă, alteori, ca într-un vis,  dorind zborul, de cele mai multe, ființial, măcar fiorul.

Ar mai fi o taină, taina neliniștii, a dorințelor neîmplinite, a aspirațiilor, e taina care impune cea mai mare doză de răbdare și așteptare, ea desăvârșindu-se în momentul transformării totale, a preschimbării în bucuria împlinirii ce dă sens tuturor așteptărilor, a coacerii fructului oprit/dorit, cel pe care nu-l furi, ci îl aștepți să cadă la timpul potrivit spre a-l gusta ca pe o binecuvântare, fără a plăti ceva pentru el.

Și Petru, răspunzând chemării, a mers pe apă până ce, cuprins de frică, lipsit de încredere, a început să se scufunde. „Doamne, scapă-mă!” Ce să scape Dumnezeu, sufletul osârduitor, capabil să creadă, dar nepregătit definitiv pentru orice ispitire, ori trupul entuziasmat de multe ori de orice fruct dorit, trupul care, sceptic și vegetativ nu-și dorește decât să mai bifeze un obstacol de pe calea vieții cu care, la o adică, să se împăuneze orgolios ori de câte ori i se ivește ocazia?

„Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Chiar, pentru ce ne îndoim deseori pentru lucrurile firești ce ni se întâmplă, pentru ce punem preț pe mărăcinii cu care ațâțăm banale simțiri și uităm că niciun fir de păr din capul nostru nu se mișcă fără voia Celui de sus? E simplu, pentru că punem prea mult preț pe știința și puterea noastră, uitând că în situațiile delicate ale vieții avem nevoie, pe de o parte de mâna întinsă a celor pe care îi știm aproape și, cu atât mai mult, de mâna pe care Dumnezeu ne-o întinde, fie direct, fie prin cei ce ne vor bine, nescufundați în amarul cotidianului ce ne împresoară cu valuri uriașe.

Altfel, credincioși suntem mulți, nu toți, dar cu încredere prea puțini, orbecăind, bag seama, fie în căutarea unui bun liman, fie, de ce nu, spre mâinile întinse, ca o îmbrățișare, a celor care deja au primit încredințarea că deja sunt bine, în corabie, fie pe un pământ bun.

MARTORII

 

De când mă știu am pus întrebări, în copilărie chiar abuzând de răbdarea celor ce erau nevoiți să-mi răspundă. Evident, din răspunsurile primite de la oameni, regăsite în cărți, auzite ori văzute prin diverse mijloace ori situații am învățat multe și, fără discuție, mai am multe de învățat. Interesant este că de-o vreme constat tot mai mult că aproape pentru orice acțiune petrecută în viața de zi cu zi e nevoie de probe, de întăriri și chiar de martori, fiecare dintre aceste situații mărind numărul necredincioșilor ori, dacă vreți, neîncredințaților, a îndoielnicelor personaje, fiecare dintre ele, ca și Toma (dar departe de mărturisirea lui), dorind să simtă, la modul cât mai fizic chiar, până și stările sufletești ce nu pot fi explicate ori generalizate.

În copilărie perioada pascală o trăiam intens, ca și ceilalți copii de altfel, prezența la denii într-un sistem comunist ateu era deja un act de curaj, iar prezența la înviere o luptă cu somnul, firească de altfel după alergătura zilei dinainte, dar și un război al întrebărilor, misterul ușilor închise de dinainte și făcliile/lumânările ce ieșeau din spatele lor fix la miez de noapte rămânând ani de zile o temă de gândire. Mărturisesc că și azi, la aproape 30 de ani de slujire, chiar dacă eu sunt cel ce iese cu lumina în mijlocul unei mări de oameni, chiar și azi trăiesc taina și mă întreb în altarul tainic precum un mormânt, cât de minunată va fi fost lumina primordială a începutului și, acum, cea a învierii, când Hristos, cu moartea pe moarte călcând, a ieșit din iad bezna iadului amar și amărât, cu lumina lină a sfintei slave cerești.

De ceva ani, anul ăsta cu atât mai mult, evit lumea virtuală și excesul de postări liturgice, nu pot sta cu ochii în telefon când zeci și zeci de oameni așteaptă răbdători să-mi vorbească și să se destăinuie, nu pot răspunde comentariilor câtă vreme trebuie să răspund întrebărilor celor care vor să afle cât mai multe, ca și mine odinioară, nu vreau să devin agasant și nu pot abuza de răbdarea prietenilor și cititorilor mei, cei care, poate, n-ar înțelege dacă eu sunt la biserică ori sunt cu laptopul în brațe prin vreun colț de casă, cu cafeaua lângă mine.

Acum, când liniștea a cuprins până și cele mai agitate cotloane, ulițe și piețe, azi când lumina învierii încă arde în candela de pe sfânta masă, azi când oamenii s-au liniștit de agitația zilelor, vin cu o mărturisire, de altfel nimic altceva decât întărirea, dacă vreți, depoziția unor martori pe care încă sunt destui care-i contestă, chiar dacă, ei sunt cei care împlinesc cuvântul ce spune că tăcerea lor ar putea face pietrele să vorbească.

De la Florii și până la Paști am vorbit cu sute și sute de oameni, glasurile multora, în cântare, a făcut biserica să vibreze, deniile au fost trăite cu bucurie tainică, lăuntrică, cu atenție și cu totul înnoit, ca odinioară, copii mici cu părinți lângă ei, copii mari cu zâmbete ștrengărești, tineri și adulți, fiecare dintre ei trăind și retrăind ceea ce, într-o formă greu de înțeles pentru noi, au trăit-o apostolii, femeile mironosițe și toți ceilalți martori ai evenimentelor petrecute la Ierusalim acum 2000 de ani.

Înainte de miezul nopții, chiar după sunetul toacei și chemarea clopotului, sincer, credeam că o să ies cu vestea învierii într-o curte goală, ca și cum toată lumea s-ar fi vorbit să nu vină, asta simțeam, nu se auzea mai nimic. Nu știu voi, cei ce citiți, care pe unde sunteți, dar ieșind cu lumina am găsit o mare de oameni așteptând în tăcere, sute și sute de oameni care, ascultându-mă de-a lungul anilor, au înțeles pentru primirea și păstrarea luminii nu avem nevoie de iureș, de gălăgie și spectacol, ci de tainic, de așteptare și comuniune.  Așa am dat lumină, așa au primit oamenii lumina, așa sper să o păstreze, spre a-și aduce aminte că numai așa se pot numi martori ai învierii, mărturisind aceasta, cum au făcut-o de altfel din tot sufletul, cântând troparul biruinței asupra morții, a momentului în care Hristos a călcat cu moartea pe moarte spre a ne da nouă învierea.

Desigur, avem și-o excepție în lucrarea liniștii, mărturisirea învierii de către cei tineri, explozia râsetelor, emoția câștigului și, de ce nu, amuzamentul pierderii (când știi că oricum vei fi premiat) unui concurs pascal au încununat timpul petrecut împreună, au dat sens mărturisirii noastre, au legitimat calitatea de martori ai unei învieri pe care, deși n-am trăit-o la modul fizic, arde în noi, trupul nostru fiind candela iar sufletul flacăra ce nu se va stinge niciodată.

 Se zice că majoritatea oamenilor care se tem de moarte nu cred în înviere. E posibil să fie așa, nu știu cum e să nu crezi și nu întăresc acest lucru, dar cu siguranță cei care cred cu adevărat în înviere, ar trebui să-și trăiască viața ca într-o continuă așteptare a luminii divine, hrănindu-se din scânteia primordială deja așezată în frumusețea ce dă strălucire sufletului omenesc.

Vă mulțumesc tuturor celor care mă acceptați, celor care mă citiți și, din adâncul sufletului, tuturor celor care ați mărturisit și mărturisiți cu mine!