miercuri, 27 decembrie 2017

DIN AN ÎN AN


Mă doare frecarea timpului ce-mi macină punctul în care sufletul şi mintea se întâlnesc prin corp în cartilajele tot mai uzate de acele drumuri ale  vieţii pline de vârtoape şi desfundate răspântii.  Unde mai pui că durerea se amplifică când îţi dai seama că, pentru a-ţi pierde timpul, se găsesc mii unelte şi motive, în vreme  ce, pentru a da timpul înapoi, nu avem nicio unealtă, chit că motive tot mii am avea.
Am lipsit vreo câteva zile din virtual, motivat zic eu, gândindu-mă că unii din voi m-aţi felicitat şi nu v-am răspuns, mi-aţi comentat şi n-am avut cum să vă întorc cuvântul, cu mulţumire. Abia dacă, printre picături, am putut îngăima vreo câteva cuvinte, prin SMS ori vorbit, când a fost cazul.
Trecut-a şi anul ăsta, doar câteva clipe mai sunt, şi alea la fel de agitate, iar gura sacului ce strânge anul care taman s-a gătat de plecare, se tot strânge. De-ar fi să-l scutur nu ştiu câte pâini aş face din făina curată ce-am strâns-o în lumina faptelor bune săvârşite, dar clar, săracă mi-ar fi masa pe lângă bunătăţile strânse de cei cu inima mult mai bună. Şi ştiţi, norocul meu, pe sistemul ăla în care Dumnezeu face cuib şi berzei chioare, vine tot de la cei din jur, cei care-mi dau sens lucrării, celor ce-mi sprijină zilele să nu se surpe la zgâlţâielile feluritelor încercări.
Bunăoară, în toată această perioadă de Crăciun, mare praznic ce bucurie adus-a pe chipurile celor mulţi, am tot fost însoţit de tineri frumoşi la suflet şi senini ca răsăritul unei dimineţi de august. Cum? Frumos de tot, fiindcă au mers alături de mine (şi eu de ei) pe uliţele satului, la ceas de seară, cu un colind care de ceva ani a tot prins, fiind primiţi parcă mai bine ca niciodată, de gospodarii cu inimi deschise, cei care, dincolo de oboseala adunată într-un an, şi-au găsit timp să ne pregătească cozonac,  gogoşi calde, ceai fierbinte, vin fiert pentru cei adulţi, plăcinte cu mere şi dovleac, toate puse alături de nuci, mere,  portocale şi bomboane pentru gurile celor care veniseră să le cânte colinde cu veste de bucurie.
La biserică, locul din care plecăm mereu, după ce am dat o porbă de sunet înăuntru, unul din colindători, poate că unul dintre cei mai mici (şi au fost între 7 şi +40 de ani), mi-a zis la un moment dat: „taica părinte, cred că suntem fo’ sută”,  ceea ce pentru satul nostru mic este o adevărată performanţă, suta, fiind pentru el, măsura cea mai apropiată pentru a reda absolutul.
La fiecare oprire am cântat colinde tradiţionale, ba chiar şi „la mulţi ani”, că am bunghit şi sărbătoriţii zilei pe traseu, spre bucuria lor şi-a noastră deopotrivă. Ceasul înserării ne-a găsit pe drum, felinarele purtate de noi punând stavilă cailor putere  ce se iţeau pe şosea, participanţii la trafic încetinind şi privind miraţi, curioşi şi chiar bucuroşi unii din ei, la şirul aproape interminabil de tineri ce parcă mărşăluiau în ritm de colindă pe drumul pe care, cu peste 300 de ani în urmă, domnitorul Brâncoveanu trecea deseori spre treburile sale, pe drumul pe care fiica sa, Domniţa Bălaşa, îl va fi străbătut de-atâtea ori la conacul ce l-a avut la noi în sat.





























Şi ăsta a fost primul colind, căci în ajun, dimineaţa, prichindeii satului au colindat şi ei, cu trăstuţele colorate atârnate de gât, treziţi înainte ca soarele să facă ochi, miraţi, ăi de mergeau prima dată, de câtă lume îi primeşte şi le îndeasă ceva în trăştile cusute de vreo bunică.
Ziua de Crăciun, marea zi a Naşterii Domnului, a adus la slujbă nu „fo’ sută”, ci fo’ două sute şi ceva de suflete, copii mulţi iar, mai mulţi ca niciodată, veniţi toţi din sat, veniţi şi cei de la oraş, pe la casele bunicilor lor. Liniştea slujbei şi colindele, glasul celor ce cântau şi rolul celor cu Steaua Mare, care şi-n acest an ne-au încântat, au creat cumva, ca şi acum mai bine de 2000 de ani, tabloul acela în care păstorii, magii şi îngerii au fost martori la întruparea lui Dumnezeu pentru îndumnezeirea omului. Parcă-l şi auzeam pe psalmist spunând: „umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta şi ne-am bucurat şi ne-am veselit în toate zilele vieţii noastre. Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, pentru anii în care am văzut rele”.
Şi acum, că tot se fac bilanţuri de final de an şi se încheie conturile de gestiune, mă tot gândesc că şi noi, oamenii, facem ce facem şi rectificăm din mers lipsurile unor clipe în care ne-am simţit şi găsit săraci, peticind, cu ajutorul celorlalţi, găurile din suflet, acele puncte în care am fost străpunşi în momentele de slăbiciune, încât să putem merge mai departe alături de ceilalţi, de cei ce ne însoţesc mereu cu colindul vieţii.
Ştiu că nu sunt perfect, ştiu că vă supăr deseori cu cuvinte multe, ştiu că poate pe unii, dimpotrivă, nici cu puţine cuvinte nu vă trec pragul, dar peste toate, ştiu că este Cineva peste toţi care plineşte lipsurile, drept pentru care, cu bucuria că şi anul acesta am avut mângâiere sufletească pentru primirea călduroasă a oamenilor de-aci, vin cu cuvintele apostolului Pavel care zice aşa: "Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi."
Altfel, pentru cei ce mă cunosc ori nu, fiţi încredinţaţi, eu voi rămâne acelaşi om simplu de la ţară, colindător pe uliţele  vieţii.


vineri, 22 decembrie 2017

LECŢIA


De ani buni am tot bătut câmpii prin virtual cu cele ce privesc timpul, am scris propriile-mi gânduri şi am comentat la gândurile celorlalţi ca şi cum eu, om sub timpuri, aş fi avut înţelepciunea să cuprind infinitul în toată măreţia lui, să explic, disecând clipa în cele mai mici particule de existenţă, care-i măsura de unitate a răbdării.
Ca niciodată, în acest an, am avut mai mulţi oameni de împărtăşit acasă, majoritatea bătrâni, unii dintre ei care chiar nu se pot deplasa nicidecum, alţii care pregetă din cauza frigului să iasă spre biserică şi, printre ei şi pe cei care, angrenaţi prea mult în treburi nu reuşesc să vină la timp, dorindu-şi totodată să se mărturisească şi, după caz, să se împărtăşească, lăsându-i pe cei tineri să vină la biserică duminica și-n sărbători.
Din creierii nopţii am plecat, ştiam fiecare casă, ştiam fiecare caz, pe cel ce are medicamente de luat la o oră anume, pe altul care se trezeşte mai târziu, pe cei care aşteaptă pe cei ai casei să le deschidă poarta şi să le facă focul, pe cei care n-au pe nimeni în casă şi... . Zice Ecclesiatul că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.  Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai  sădit.  Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti”. Numai că eu uit asta, uit şi mă transform morar de timp, încercând să cern clipele după cum mi-i vrerea şi priceperea, nu după cum ar trebui să cern încât zilele să fie bune,  îndesate şi cântărite cu cel mai drept cântar.
Pe la ora 9 deja trecusem prin 20 de case, plecat de la 6. Să asculţi păsurile celor care şi-au trecut pe răbojul vieţii ani şi ani de zile nu-i uşor, uneori te uiţi în ochii lor şi vezi aproape veacul în spirala timpului, iar clipele ce le-au marcat cu lacrimi în trecut sunt mai vii decât prezentul pe care abia dacă-l ating cu mâinile noduroase ce încearcă să netezească câte un pled de pe pat. Uneori aş sta cu orele să-i ascult, numai că azi, presat de timp (mă scuzam eu) parcă voiam să termin mai repede, tot făcând socoteala că trebuie să mai merg la încă 10 case, că oamenii mă aşteaptă nemâncaţi, aşteaptă să-şi ia medicamentele la timp, că alții... .
Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti!”. 9.15, mărturisirea era gata, momente cunoscute şi căderi noi, omeneşti, aproape fiinţiale, care se lipesc de sufletul şi mintea omului la orice întoarcere de cap.  „Părinţele”, zice femeia care taman s-a ridicat senină de pe colţul patului, „pot să vă zic cum mă rog eu dimineaţa”? Recunosc, ca un ticălos, ca un om vrednic de compătimire, am gândit că nu asta-mi trebuie mie când trebuie să mai merg şi la alte case. Am tăcut, am avut tăria s-o ascult, să-mi primesc lecţia, să fiu cu adevărat vrednic să calc următorul prag al răbdării pe care, sincer, am început s-o învăţ trecând prin timp, căci n-a fost punctul meu forte niciodată.  Căzând în genunchi şi făcându-şi o sfântă de cruce mare şi evlavioasă, am auzit cum în pieptu-i bătrân, o inimă plină de emoţie dă viaţă glasului care, cu putere, începea rugăciunea: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului...”, mergând mai departe şi tot spunând,iar la cea de a doua rugăciune „... Sfinte cercetează şi vindecă neputinţele noastre...”, clipă în care, din ochii mei au început să curgă lacrimile acelea ce spală nerecunoştinţa, nerăbdarea şi neputinţa, cutremurat fiind de micimea gândurilor mele de a mă încadra într-un segment de timp  şi de mărirea unei credinţe pe care eu o ştiu, o percep şi o propovăduiesc, dar pe care, iată, pe moment, am trecut-o în planul secund doar pentru că-s un om punctual. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că a fost aşa, fiindcă altfel, cuprins de-o neînţeleasă grabă, aş fi rămas doar un executant al unui ritual, lucru pe care nu cred să-l mai fi făcut vreodată. Şi n-a fost tot, căci Dumnezeu când îţi dă lecţia, ţi-o dă cu vârf, îndesată şi clătinată.
Să aprind lumânarea imediat”, zice femeia, având chibritul într-o mână şi lumânarea nouă, ca de lumină, în cealaltă. Scăpără vreo trei beţe şi abia la al patrulea a reuşit.  „D-apăi, cu mâinile astea betege...”. Desfac procovăţul de pe micul potir şi încep rugăciunile de împărtăşire, apoi mă apropii cu Sfânta Împărtăşanie zicând: „se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu...”, moment în care, pe negândite, se stinge lumânarea. „Vreme este să taci şi vreme este să grăieşti”.  „Vai, s-a stins”, zise ea, ca şi cum ar fi fost sfârşitul lumii, în timp ce eu îi explicam că nu are nicio simbolistică asta, că lumânarea s-a stins pur şi simplu de la suflu și că nu e semn rău (cum zic unii) că s-a stins. „O aprind din nou”, rosti resemnată, dar ultimul băţ de chibrit n-a vrut sub niciun chip să facă flacără, iar drumul până-n bucătărie, după alt chibrit, fiind unul cu ocol prin holul ce părea din ce în ce mai lung, dar îndeajuns de scurt încât să fie parcurs fără cârtire pentru a primi „grijania” cea de dinainte de venirea pruncului Iisus.
Răbdarea? Poate că dacă aş fi fost (cum sunt mulţi în aceste zile) în vreun magazin mare pentru cumpărături aş fi clacat, înţeleg că oamenii iar se calcă în picioare pentru a-şi umple cărucioarele cu lucruri care dincolo de faptul că golesc cardurile şi buzunarele, golesc şi sufletele de trăirea unor momente de sărbătoare în care saţietatea nu înseamnă doar stomacul plin, ci şi sufletul împăcat.
O fi ultima asta (împărtăşirea),  că poate m-o lua Dumnezeu, nu mai sunt ce-am fost odată, nu mai sunt nici ce-am fost ieri”, şi privirea ei se opri la tabloul în care, pentru o clipă, timpul se oprise în loc.
Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?  Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume”.

Să mai vorbesc despre timp? Am fost învins azi fără drept de apel, iar înfrângerea asta mi-a părut a fi mai dulce decât zece victorii, căci dincolo de amărăciunea unei clipe în care am fost slab, crezându-mă tare, am gustat dulceaţa unei lecţii pe care am primit-o exact în momentul în care puneam prea mare preţ pe timpul arătat de bătaia ceasului, uitând că ceasul nu face decât să măsoare, rece, vremea pe care Dumnezeu mi-a dat-o nu s-o cronometrez, ci s-o sfinţesc în lucrarea mea. Iar peste toate, din veşnicie, dar nicidecum vetust, un Prunc se vesteşte pe Sine, vestindu-ne şi nouă peste timpuri, că vreme este pentru toate, e vreme să te naşti şi vreme să mori, e vreme... . 
Clipele de răbdare, în lucrarea sfințeniei,  zidesc seninul ce se naște în veșnicia sufletului.