Indiferent cât de repede ar trece timpul și oricât de mult s-ar
așterne straturile zilelor trăite peste sufletu-mi în care încă se aud
clopoțeii copilăriei și se văd luminițele nevinovatelor năstrușnicii, nu pot,
nu am cum să închid ochii și să-mi astup urechile când, ca o ispitire a
maturității, văd în juru-mi copii ce nu sunt lăsați să-și cânte colindul
seninelor trăiri și să se roage prin copilărești năzbâtii.
În Târgul Ieșilor, cum frumos menționau
scriitorii vechi, dar și oamenii locului, există o mănăstire, o minunată ctitorie
a domnitorului Vasile Lupu, zidită peste locul în care logofătul Ion Golia
pusese dintâi temelia unui lăcaș de închinare. Câte secole de istorie sunt
acolo se poate calcula simplu, câte personalități și-au pus amprenta pe acel
loc, putem învăța, căci mi-e și nu știu cum, cu vorbele mele simple și anoste, numai când mă gândesc că acolo a slujit ca
diacon și a și scris povești, marele Ion Creangă.
Offf! Cât grupul nostru, consistent de altfel,
abia s-a strecurat pentru câteva minute în naosul generos, dar neîncăpător la
ceasul de început al Liturghiei, m-am retras oleacă în tinda de la intrare spre
a-mi arunca ochii, cum mi-i felul, după vreo carte pe care încă nu o am, căci pangarul
improvizat avea o ofertă destul de generoasă. Dintre credincioșii care-și luau
lumânări ori scriau câte un pomelnic, la un moment dat, s-a desprins un copilaș
care, scăpat doar o clipă din mână de mama sa, s-a înfățișat înaintea
călugărului ce avea ascultarea de a primi pomelnicele celor care participau la
slujbă.
„Vleau
și eu o hârtie să desenez ceva” a zis prichindelul, uitându-se clipind
rapid din ochi întâi la teancul de hârtii albe mari cât o palmă de țăran muncit,
apoi la călugărul ce, cu un glas de tunet hodorogit i-a zis: „dispari de-aici
neisprăvitule, e sfânta liturghie, pezevenchi ce ești, roagă-te!”
Am crezut că pică cerul pe mine și că sfinții
pictați pe pereții mănăstirii și-ar dori să coboare să facă cerc în jurul
micuțului din ochii căruia au țâșnit instantaneu lacrimi mari și fierbinți, uitându-se
și-n ochii mamei ce taman atunci ajunsese în spatele său, în lacrimi și ea, amuțind
contrariată de de dialogul purtat, în timp ce de departe parcă, dinspre solee, se
auzea glasul diaconului ce taman zicea „șiiii
ne auzi pe noi”.
Mi-au năpădit în minte, ca un fulger,
cuvintele evanghelistului Matei din lecția atât de frumos dată de Hristos: „În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de
Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând
la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, și a zis: Adevărat zic vouă: De nu
vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia
cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai
mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu,
pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în
Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie
afundat în adâncul mării”. Cutremurător, cu atât mai mult cu cât, călugăr,
în limba gracă veche, înseamnă bătrân frumos, bătrân fericit, iar asta trebuie
să definească nu starea din afară, ci pe cea dinăuntru. Firește, majoritatea
așa sunt, ca-n definiție, dar... . Spune tradiția că pruncul luat de
Mântuitorul în brațe se numea Ignatie, devenit Ignatie Teoforul, cel purtat de
Dumnezeu, dar la fel de bine, purtător de Dumnezeu (în inimă), omul care, în
timpul împăratului Traian sfârșește aruncat în arenă, înaintea leilor, primind
mucenicia cu bucurie. Consemnează aceeași tradiție că fiarele sălbatice nu s-au
atins de inima lui, a rămas intactă în nisipul arenei, neatinsă, în ea
rămânând, până-n clipa morții trupești, picătura de dumnezeire și iubire pe
care până și sălbăticiunile au respectat-o.
„Nu mai
vleau să stau aici” a spus copilul trăgându-și mama de mânecă spre a ieși
în curtea mănăstirii. Am ieșit și eu după ei și, chiar dacă mama, neinspirat
poate, îl certa că n-a stat locului, l-am întrebat câți ani are. S-a uitat la
mine cu lacrimi în ochi, clipind la fel de des, poate din cauza ninsorii
mărunte ce-i biciuia obrajii roșii și, fără să deschidă gura, mi-a arătat palma
cu 5 degete răsfirate.
În curtea mănăstirii există un pangar riguros amenajat, plin de cărți și icoane frumoase. Și-i zic mamei: „haideți, doamnă, îi iau eu băiatului două
cărticele, sunt pentru preșcolari și au și pagini de desenat o grămadă”.
Firește, femeia, văzându-mă străin, n-a acceptat, doar în momentul în care i-am
spus că-s preot (eram îmbrăcat civil) a acceptat, dar nu înainte de a mă
întreba, cu lacrimi în ochi, „de ce părintele
din biserică s-a răstit așa la copilul ei”.
Zice Scriptura: ”și aduceau la El copii, ca să-Şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii
certau pe cei ce-i aduceau. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi
copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca acestora este împărăţia
lui Dumnezeu”.
Ninsoarea măruntă și fleșcăită de-afară, plânsă parcă, se potolise pe
moment, cumva, zâmbetul unui copil fericit cu două cărți de colorat în brațe,
au liniștit cerul pentru o clipă, ba aș îndrăzni să spun că a liniștit atât
inima unei mame, cât mai ales a unui copil care, în aparenta lui năstrușnicie,
și-ar fi dorit, poate, să deseneze în
biserică, pe o hârtie de pomelnic, vreun înger zglobiu visat în nopțile în
care, ca orice copil, în prag de sărbători, visează să scuture clopoței într-un
colind cântat în tinda bisericii unde, odinioară, un tânăr diacon strângea
copiii pe lângă sine spre a le spune cele mai frumoase povești și amintiri din
copilărie.
Să primești la altar, pomelnic, un îngeraș
desenat, de la un îngeraș de copil ce zâmbește senin, mi s-ar părea cea mai
pură ofrandă într-o lume atât de pângărită de interes.
Ninge și acum, mărunt, de departe, din văzduh,
se frământă vocile îngerești ce vor striga (pentru cine are urechi de auzit)
cântarea celestă ce zice „slavă întru cei
de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”