luni, 31 decembrie 2018

LA CRUCEA DINTRE ANI



            
        Acum ceva nopţi am visat că am murit şi că deja trecuseră mulţi ani de la acest moment. Senzaţia a fost aceea de uitare, crucea uitată de vreme mărturisea doar un nume, al meu, un nume ce odată purtase cu el toate trăirile unui om plin de viaţă. Ştiu, pare ciudat să spun asta taman la final de an când, cei mai mulţi oameni, plini de euforie, îşi urează cele mai bune gânduri, dar niciodată nu trebuie să uităm și acest aspect. Nu doresc să scriu multe, Ecclesiastul spune înmiit mai frumos decât mine că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.
            Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai  sădit.
            Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
           Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.
            Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.
         Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.
            Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.
         Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.
          Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?
        Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.
         Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.
          Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.
           Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu. ………..
          Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?”
        Vă urez şi eu, prin simple cuvinte, cu mulțumire și spre iertare, să zidiţi neuitarea prin faptele cu care vă pavaţi urcușul pe drumul veşniciei în trecerea anilor.
     „Carpe diem, quam minimum credula postero”! La crucea dintre ani, la mulți ani!

marți, 18 decembrie 2018

NINSOARE PLÂNSĂ



Indiferent cât de repede  ar trece timpul și oricât de mult s-ar așterne straturile zilelor trăite peste sufletu-mi în care încă se aud clopoțeii copilăriei și se văd luminițele nevinovatelor năstrușnicii, nu pot, nu am cum să închid ochii și să-mi astup urechile când, ca o ispitire a maturității, văd în juru-mi copii ce nu sunt lăsați să-și cânte colindul seninelor trăiri și să se roage prin copilărești năzbâtii.
În Târgul Ieșilor, cum frumos menționau scriitorii vechi, dar și oamenii locului, există o mănăstire, o minunată ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, zidită peste locul în care logofătul Ion Golia pusese dintâi temelia unui lăcaș de închinare. Câte secole de istorie sunt acolo se poate calcula simplu, câte personalități și-au pus amprenta pe acel loc, putem învăța, căci mi-e și nu știu cum, cu vorbele mele simple și anoste,  numai când mă gândesc că acolo a slujit ca diacon și a și scris povești, marele Ion Creangă.
Offf! Cât grupul nostru, consistent de altfel, abia s-a strecurat pentru câteva minute în naosul generos, dar neîncăpător la ceasul de început al Liturghiei, m-am retras oleacă în tinda de la intrare spre a-mi arunca ochii, cum mi-i felul, după vreo carte pe care încă nu o am, căci pangarul improvizat avea o ofertă destul de generoasă. Dintre credincioșii care-și luau lumânări ori scriau câte un pomelnic, la un moment dat, s-a desprins un copilaș care, scăpat doar o clipă din mână de mama sa, s-a înfățișat înaintea călugărului ce avea ascultarea de a primi pomelnicele celor care participau la slujbă.
Vleau și eu o hârtie să desenez ceva” a zis prichindelul, uitându-se clipind rapid din ochi întâi la teancul de hârtii albe mari cât o palmă de țăran muncit, apoi la călugărul ce, cu un glas de tunet hodorogit i-a zis: „dispari de-aici neisprăvitule, e sfânta liturghie, pezevenchi ce ești, roagă-te!”
Am crezut că pică cerul pe mine și că sfinții pictați pe pereții mănăstirii și-ar dori să coboare să facă cerc în jurul micuțului din ochii căruia au țâșnit instantaneu lacrimi mari și fierbinți, uitându-se și-n ochii mamei ce taman atunci ajunsese în spatele său, în lacrimi și ea, amuțind contrariată de de dialogul purtat, în timp ce de departe parcă, dinspre solee, se auzea glasul diaconului ce taman zicea „șiiii ne auzi pe noi”.
Mi-au năpădit în minte, ca un fulger, cuvintele evanghelistului Matei din lecția atât de frumos dată de Hristos: „În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”. Cutremurător, cu atât mai mult cu cât, călugăr, în limba gracă veche, înseamnă bătrân frumos, bătrân fericit, iar asta trebuie să definească nu starea din afară, ci pe cea dinăuntru. Firește, majoritatea așa sunt, ca-n definiție, dar... . Spune tradiția că pruncul luat de Mântuitorul în brațe se numea Ignatie, devenit Ignatie Teoforul, cel purtat de Dumnezeu, dar la fel de bine, purtător de Dumnezeu (în inimă), omul care, în timpul împăratului Traian sfârșește aruncat în arenă, înaintea leilor, primind mucenicia cu bucurie. Consemnează aceeași tradiție că fiarele sălbatice nu s-au atins de inima lui, a rămas intactă în nisipul arenei, neatinsă, în ea rămânând, până-n clipa morții trupești, picătura de dumnezeire și iubire pe care până și sălbăticiunile au respectat-o.
Nu mai vleau să stau aici” a spus copilul trăgându-și mama de mânecă spre a ieși în curtea mănăstirii. Am ieșit și eu după ei și, chiar dacă mama, neinspirat poate, îl certa că n-a stat locului, l-am întrebat câți ani are. S-a uitat la mine cu lacrimi în ochi, clipind la fel de des, poate din cauza ninsorii mărunte ce-i biciuia obrajii roșii și, fără să deschidă gura, mi-a arătat palma cu 5 degete răsfirate.
În curtea mănăstirii există un pangar riguros amenajat, plin de cărți și icoane frumoase. Și-i zic mamei: „haideți, doamnă, îi iau eu băiatului două cărticele, sunt pentru preșcolari și au și pagini de desenat o grămadă”. Firește, femeia, văzându-mă străin, n-a acceptat, doar în momentul în care i-am spus că-s preot (eram îmbrăcat civil) a acceptat, dar nu înainte de a mă întreba, cu lacrimi în ochi, „de ce părintele din biserică s-a răstit așa la copilul ei”.
Zice Scriptura: ”și aduceau la El copii, ca să-Şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau. Iar Iisus, văzând, S-a mâhnit şi le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca acestora este împărăţia lui Dumnezeu”.
Ninsoarea măruntă și fleșcăită de-afară, plânsă parcă, se potolise pe moment, cumva, zâmbetul unui copil fericit cu două cărți de colorat în brațe, au liniștit cerul pentru o clipă, ba aș îndrăzni să spun că a liniștit atât inima unei mame, cât mai ales a unui copil care, în aparenta lui năstrușnicie, și-ar fi dorit, poate,  să deseneze în biserică, pe o hârtie de pomelnic, vreun înger zglobiu visat în nopțile în care, ca orice copil, în prag de sărbători, visează să scuture clopoței într-un colind cântat în tinda bisericii unde, odinioară, un tânăr diacon strângea copiii pe lângă sine spre a le spune cele mai frumoase povești și amintiri din copilărie.
Să primești la altar, pomelnic, un îngeraș desenat, de la un îngeraș de copil ce zâmbește senin, mi s-ar părea cea mai pură ofrandă într-o lume atât de pângărită de interes.
Ninge și acum, mărunt, de departe, din văzduh, se frământă vocile îngerești ce vor striga (pentru cine are urechi de auzit) cântarea celestă ce zice „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”