„Pune rar piciorul în casa prietenului
tău, ca nu cumva să se sature de tine şi să te urască.” Nu-s cuvintele mele, sunt cuvinte scrise
cu multă vreme înainte, sute şi sute de
ani trecând peste ele fără a-şi pierde din valoare, devenind din ce în ce mai
valabile în timpurile din urmă.
Se prea poate ca unii să vă veţi fi săturat
de ceva vreme de peroraţiile mele, şi
zic peroraţii pentru că e posibil ca multe din scrieri să le percepeţi ca pe
nişte finaluri eşuate ale unor stări pe care mulţi nu le-au trăit niciodată ori pe care alţii, la fel de mulţi, nu vor să le
discute, mai ales după ce şi-au dat seama că în viaţă selecţiile nu se fac, aşa
cum ar trebui, respectând nişte reguli, ci dimpotrivă, încălcând regulile.
Cândva, ca aproape orice copil naiv, dar
plin de speranţă totodată, credeam că
prieteniile sunt făcute să dureze veşnic. N-a fost aşa, timpul mi-a arătat că-n
copilărie te poţi înşela, că trebuie să devii adult pentru a percepe această
stare la adevărata ei valoare, că deh, zice și Ecclesiastul: „graiul dulce înmulţeşte pe prieteni şi limba
cea binegrăitoare îndatorează, deseori, la răspunsuri binevoitoare”. Doar că, atunci când eşti mare, nu-ţi mai poţi
face prieteni de joacă, timpul ăla s-a dus, trebuie să-ţi faci prieteni (am zis
„trebuie”, dar nu e obligatoriu) din rândul celor cu care crezi că rezonezi în
gândire, în simţire, ba chiar şi din rândul celor cu care, amical, te
contrazici pe diverse lucruri taman pentru solidificarea unor cunoştinţe ori
pentru descoperirea altor lucruri noi. Şi bune-s toate, şi-s frumoase, dar până
la un punct, până când virusul mileniului III, VIP-ismul, cerne, macină încet-încet legătura prieteniei
formată atunci când egalitatea, această aproape utopică stare, începe să se disipeze.
Urcarea pe scară socială, transformarea
într-un pseudo-VIP, duce deseori, din nefericire, la uitarea treptei anterioare, cea pe care este foarte posibil să fii nevoit să o cobori la un moment dat, asta în cazul nedorit în care
poţi fi aruncat de sus fără să mai ai posibilitatea călcării vreunei trepte de
coborâre.
Zice
psalmistul că „bogăţia strânge prieteni
fără de număr”, în timp ce de „sărac
se desparte chiar prietenul său”.
Şi-mi place că tot Scriptura spune „să nu
schimbi nicidecum prietenul pentru bani (faimă), căci cu prietenul credincios
nimic nu se poate asemăna şi nu este măsură a bunătăţii lui”.
Nicolae Iorga zicea că „omul făţarnic are două feţe şi niciun obraz”, pentru care
motiv, constaţi deseori că celebritatea de cartier, atât de des întâlnită,
creează granite invizibile, simţite doar
de cei care încă mai au obraz, împărţind
ceea ce odată însemna prietenie, în două cete: ceata celor care-şi doresc să
fie aplaudaţi, iar pentru asta se fac deseori că vin către prieteni; şi ceata
celor care, aplaudând, sunt de mule ori mai buni decât cei aplaudaţi, se uită în
gol, cu lacrimi în ochi uneori, cum palmele pe care şi le-ar dori de veselie şi
apreciere, nu-s decât palme primate peste obrazul care, odinioară, răspândea senin şi bucurie
alături de cei ce erau pe-o treaptă cu ei.
„Nu (mai) am timp”, scuza
generală a devenit laitmotivul celor care au uitat de unde au plecat şi care
mai mult ca sigur nici nu ştiu unde vor să ajungă, căci tăvălugul celebrităţii
e aidoma bulgărelui de zăpată rostogolit care, de ce se învârte mai mult, de
aia s-ar face mai mare. Când eşti (mai) mare deja ai de toate dar nu mai ai
timp, nu mai ai timp de masă cu familia, mănânci în oraş, la întâlniri; nu mai
ai timp de părinţi, eşti cu şefii la o şedinţă; nu mai ai timp de copii, eşti
la o şedinţă cu subalternii; nu mai ai timp de fotbal ori pescuit, te relaxezi
la sală unde printre exerciţii, cu căştile la urechi, mai rezolvi câteva
probleme; nu mai ai timp de cel/cea de lângă, crezi că dacă i-ai lăsat un card platinum ai rezolvat situaţia; nu mai ai timp de prieteni, ei devenind deseori o
povară, telefoanele lor, cele care n-au niciodată treabă cu afacerile te
stresează, iar în virtual, comentariile făcute de ei, simple şi haioase, devin
adevărate pete negre pe profilul tău imaculat; nu mai ai timp nici de tine,
transformându-te din om în instituţie, din persoană în blogger ori vlogger, din fiinţă în ID ori nick, excluzându-te pe tine
din propria-ţi viaţă, devenind încet-încet
un brand la care ţii mai mult decât la orice pe lumea asta, uitând că de
fapt că eşti o fiinţa care, amăgit/ă de
soarele frumos al înălţimilor la care doreşti să zbori, uiţi de aripile de
ceară şi te trezeşti căzând, când nu te aştepţi, în mijlocul celor care ne-zburând
vreodată, au ştiu să meargă mai departe în verticalitatea fiinţei lor, inclusiv
atunci când a fost nevoie să stea în genunchi.
Altfel, când soarele prieteniilor apune, întunericul nu vine peste cel dezamăgit,
ci peste cel ce dezamăgeşte. Dezamăgitul
se duce, purtând razele prieteniei, spre alte răsărituri, iar cel ce dezamăgeşte,
se stinge în crepusculul unei zile în care, pentru o clipă, a strălucit în
propria-i mândrie, pe o boltă pe care nu va mai răsări niciodată.
