duminică, 25 decembrie 2022

O, CE VESTE MINUNATĂ!

 


Înaintea unor momente importante nu am niciodată nevoie de ceas pentru a  mă trezi, nu că aș avea în restul timpului, dar momentele importante ale anului și, implicit ale vieții, le încep trezit din noapte. Liniștea nopții are o magie aparte, oamenii sunt frânți de oboseală, alergătura din ultima săptămână, de ce nu, chiar din timpul anului ce stă să se termine, vânzoleala pregătirilor finale, toate s-au terminat și  peste sat e liniște, doar licărirea luminițelor din brăduț face notă discordantă cu ce este afară, căci până și stelele, căci e senin afară, până și ele, parcă, au încremenit pe-o boltă cerească pe care, în urmă cu peste 2000 de ani, îngerii slavosloveau la nașterea lui Hristos zicând: „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”

Mai am un gând care nu-mi dă pace, travaliul. Medical e simplu să-l descrii (nu să-l trăiești), e perioada dintre apariția durerilor de naștere și nașterea pruncului, doar că-n realitatea această perioadă se extinde și cuprinde multe încercări. Bethleemul nu e un oraș mare, acum două milenii probabil că era doar o localitate mai răsărită aflată la vreo 15 km de Ierusalim, o zonă cu teren accidentat, stâncos și neprimitor, aidoma multor oameni ai vremii, reci, ferecați în propriile concepții și distanți cu cei străini, de multe ori, zic eu, la fel ca mulți oameni ai zilelor noastre. Din casă în casă, da, e cea mai corectă formulare, din casă în casă a umblat Maica Domnului să-l nască pe Hristos, „roată, roată prin cetate, case hanuri, pline toate”, cum spune colindul. N-a primit-o nimeni, n-a deschis nimeni ca să primească pe Cel ce trebuia să se nască, pe Cel din vecie născut care, din iubire de oameni a voit să se facă om, să simtă ca și noi, să pătimească și să moară pentru noi din aceeași dumnezeiască iubire spre a nu ne lăsa pe drumul rătăcirii la nesfârșit, așa cum nici noi, părinții, nu ne-am lăsa copiii într-o veșnică rătăcire, ci ne-am jertfi oricând pentru ei.

Bethleem înseamnă „casa pâinii”, în definitiv, nimic nu este întâmplător în iconomia divină, acolo s-a născut Cel care zice despre Sine așa: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” Așadar, într-o iesle, între dobitoacele cele fără de conștiință a fost așezat cel ce a dat suflare la toată făptura, smerindu-Se atât de mult încât, cred, măcar și pentru o clipă, că și cel mai viclean dintre diavoli s-a rușinat, chiar și cel care-l sfătuia pe Iosif, bătrânul, să fugă și să-L lase pe prunc și pe mama Sa, așa cum noi, deseori, cuprinși de frica celor cotidiene, banale de multe ori, am dezerta chiar și din fața lui Dumnezeu.

În liniștea nopții încă îmi răsună în minte colindele tinerilor cu care am străbătut satul acum două zile. Nu de armonie e vorba, nu de voci excepționale, ci de mesaj, de dorința de a vesti, de bucuria așteptării, căci Crăciunul, în chip de prunc ori adus de Moș, a fost, este și va rămâne o sărbătoare a speranței, a vieții, a familiei, chiar dacă, să fim sinceri, sunt prea mulți cei care suferă în aceste momente, fie că vorbim de război, fie că vorbim de divorțuri, fie că vorbim de boli, de moarte, de indiferență  și nepăsare, de sărăcie și neștiință, toate acestea nu pot acoperi imensitatea clipei pe care o aduce Nașterea Domnului și, cu atât mai mult, cărora le este bine azi, să se aplece, pe cât se poate, și către cei care sunt în suferință.

Colindarea reprezintă acea mergere din casă în casă a Maicii Domnului. Atunci n-au primit-o oamenii, azi, din fericire, sunt primiți bunii colindători, cei ce fac și mai ales cei care dau ori devin petarde ale lumii moderne nu mai sunt primiți, Crăciunul este o sărbătoare a liniștii, cei ce fac zgomot n-au citit și n-au aflat în ce liniște și cu câtă bucurie s-au dus păstorii din Beit Sahour (2 km față de Bethleem) către pruncul Hristos, n-au aflat cu câtă dăruire s-au dus magii cu darurile lor, nu vor să vadă nicidecum că familiile lumii moderne au nevoie de pace pentru a-și legăna pruncii în cântec de leagăn, pentru a-și lăsa copiii fără grijă pe stradă, pentru ca cei mari să poată lucra fără frică, pentru ca însăși frica să devină doar un cuvânt din dicționar și bunăvoirea, cea despre  despre care cântau îngerii, să domnească într-o spațiu în care, să fim serioși, e loc pentru toată lumea.

Mă pregătesc să merg la Sfânta Liturghie, mai sunt rugăciuni de citit, mai sunt lucruri de pregătit, pe portativul cerului stelele se așază ca niște note muzicale pe care doar îngerii știu cum să le cânte, noi, oamenii, slujitorii, doar ne rugăm pentru ca cei ce n-au reușit să ajungă la Bethleem, să poată ajunge la biserică, la „staulul” preînchipuit în altarele în care, în fiecare Euharistie,  se repetă istoria mântuirii de la naștere și până la înviere, fiecare dintre noi cântând colinda vieții, sperând să fim mai sănătoși, mai buni, mai curați și mai senini.

Câtă vreme în lumea asta se vor mai naște copii, câtă vreme viața merge mai departe, putem exclama, fără nicio problemă, o, ce veste minunată!


duminică, 4 decembrie 2022

PELERIN PE MUCHIE DE CUȚIT

 


Trosnesc lemnele în soba învechită de timp și miroase a iarnă în jurul casei. Mă uit pe fereastră și văd cum cad frunzele merilor și nu pot să nu mă gândesc că acum câteva zile, în lumina și căldura unui soare ce părea ireal de generos, am mers din nou, alături de oameni frumoși și buni, pe cărările deja bătătorite ale unui spațiu din care a a răsărit Soarele dreptății.

Da, ca un copil lipsit de răbdare, mi-am făcut din nou, încă din vară, planuri pentru a fi primul la colindat, ca-n vremea unei copilării care, cel puțin din adâncul sufletului meu, nu se lasă dusă. Și ca un făcut, cele mai frumoase aniversări, tot în bucuria unor oameni speciali le-am petrecut, firește, într-un spațiu în care, cu două mii de ani în urmă, se restarta numărătoarea anilor, se așeza borna de la care se pleacă pe calea mântuirii.

Plecările mele în pelerinaje sunt mereu cercetate de ispitiri care mai de care mai profunde ori mai năstrușnice, fiecare din ele pliate pe starea sufletească de moment. Am plecat de ziua mea de naștere (îmi pare rău că nu v-am putut fi alături tuturor), zi pe care, oricât aș fi ascuns-o, tot ieșea la iveală. Așa că iată cum au decurs lucrurile, ca să nu ziceți că vă mint.

În mod normal într-un spațiu în care jumătate sunt evrei și jumătate arabi palestinieni, nu e indicat să pleci cu carne de porc la tine. Evident, eu am luat, nu pentru mine, ci pentru o româncă ce e pe-acolo de peste 30 de ani și nu prea poate veni acasă. Părintele nostru ghid, dragul de el, m-a rugat să-i aduc acestei femei un pic de jumări de porc, oarece cașcaval și brânză de burduf, să-și mai aducă și ea aminte de gustul bucatelor de-acasă. Firește, fiindcă am plecat de ziua mea, pentru cei din grup, am luat gutuiată (că tot vă pomenesc deseori despre ea), și am luat, deh, 55 de guri nu-s de colea. Apoi, doi tineri frumoși și cuminți (români de-ai noștri), veniți din nordul Europei au vrut să-mi facă o surpriză în aeroport, și chiar mi-au făcut, de mi-a stat inima în loc. Ei, drăguții, mi-a  adus un cadou, neștiind că atunci când treci prin interviul de securitate te întreabă și dacă ai primit vreun colet de la cineva. Evident, după intense târguieli de a-mi spune ce e în pachet, am aflat inițial că e o ustensilă de bucătărie, apoi am constatat că voi merge în pelerinaj cu o mândrețe de cuțit în bagaj, asta așa, pentru a mă învăța minte să nu mai ispitesc cititorii cu descrieri pantagruelice. Vasăzică, pentru a scurta, părințelul trecea vama având în bagaj jumări, brânză, gutuiată și un cuțit, toate pentru un pelerinaj ca-n poveste.

Am făcut zeci de km pe jos, am străbătut sute de km cu autocarul, am plâns pe piatra sfântului mormânt, am cântat colinde la Betleem și-n câmpul păstorilor, am cercetat Marea Moartă la 29 de grade, în apa Iordanului am cântat toți troparul Bobotezei, la Cana Galileii am participat, ca într-un vis, la nunta biblică, la marii sfinți ai pustiei ne-am cutremurat de asprimea locurilor de rugăciune, în grădina Ghetsimani am privit măslinii bimilenari, martorii momentelor în care gura divină a sărutat pământul scăldat de sângele și păcatele oamenilor, am văzut piatra martiriului primului creștin, Ștefan, dar și frumusețea bisericii Mariei Magdalena, mai sus de piatra tânguirilor hristice, locul în care sudoarea lui Hristos s-a transformat în picături de sânge, am străbătut văi și dealuri, orașe și sate plecând zi de zi cu gând de rugăciune în autocarul care, pentru o săptămână, s-a transformat în spațiul ce a dat naștere unei familii bazate pe prietenia strâns legată de dorința de fi pelerini pe drumurile care, cândva, se sfârșeau pe Marea Galileii, acolo unde Mântuitorul se retrăgea tainic în stihiile nopții pentru a cerceta credința și încrederea apostolilor Săi.

Știu că mulți doresc să vadă poze multe iar eu sunt zgârcit cu postarea de fotografii, fiindcă ele surprind doar o secundă dintr-un moment, clipa însă, clipa trăită,  nu poate fi prinsă într-o poză ce multora nu le zice nimic. A intra pe Golgota, acolo unde noaptea, și acum, parcă se aud loviturile de bici și cele ale ciocanelor care lovesc nemilos piroanele ruginite ce străpung palmele vindecătoare ale lui Hristos, a intra acolo e cutremurător, dar e vindecător momentul în care, din piepturile a zeci, chiar sute de români, auzi cântându-se „Hristos a înviat” la Biserica Sfântului Mormânt, când la Liturghia săvârșită în limba greacă auzi aceeași cântare și, printre alte limbi ale pământului, rugăciunea „Tatăl Nostru”, în graiul nostru strămoșesc, să răzbată printre și peste zidurile groase ale cetății, în vreme ce lacrimile de bucurie curg pe obrajii celor care deja își promit să mai ajungă la locul învierii cel puțin încă odată în viață.

Acolo internetul nu-i la îndemână, asta poate fi rău dacă ești dependent de el, o binecuvântare dacă nu ești. Un lucru e clar, de sfântul Andrei, cel care ne-a creștinat pe noi, grupul de pelerini era la Betsaida, locul nașterii marelui apostol, asta după ce ziua am mers pe corabie, așa cum el și fratele său, Petru, alături de ceilalți, mergeau să-și câștige pâinea. N-am fost acasă de ziua României, dar drapelul nostru a fost ridicat pe corabie și, din piepturile tuturor a răsunat imnul, apoi alte melodii dragi poporului nostru, lacrimile fiind din nou prezente în ochii celor care mulțumeau lui Dumnezeu că strădania lor de a fi în acest pelerinaj a fost răsplătită cu clipe binecuvântate de împreună rugăciune.

Am fost iar pelerin pe drumul vieții, pelerin pe muchie de cuțit, în ispitirea unor omenești trăiri, în grija unor firești cercetări, străbătând Drumul Crucii pentru a-mi aduce aminte de propriile căderi sub cruce, aproape de Poarta de Aur, locul judecății universale, locul în care conștiința, robită ori descătușată de presiunea unor angoase va fi martor și mărturie  a celor săvârșite aici pe pământ. Am fost pelerin rugător pentru toți cei dragi de-acasă, pentru pentru prieteni, pentru enoriașii ce mi-au fost încredințați, pentru toți cere m-au rugat să-i pomenesc în rugăciunile mele și acolo, pentru mine cel care, repet, ca unul care a plecat mereu primul la colindat, să fiu mai bun, mai atent, mai răbdător și mai încrezător în cele ce vor veni, spre a mă putea ridica în credință după oricare cădere, bucuros că am mereu lângă mine oameni dragi, speciali și  frumoși, apoi, deasupra, de fiecare dată, pe Dumnezeu, pe Cel ce-mi zâmbește de fiecare dată pentru copilăreștile trăiri, cercetându-mă cu blândețe aidoma unui bun părinte ce nu-și lasă niciodată copilul pe calea pierzării.



















sâmbătă, 12 noiembrie 2022

PALMA LUI DUMNEZEU

 


Spuneam cândva că palmele, deseori, în asprimea lor, pot ascunde truda unei zile; dar palmele, adunate în lumina rugăciunii, pot deschide cerul. Altfel,  o palmă, dacă e dată spre lovire, anulează orice lucrare a mâinilor ce trudesc spre câștigarea pâinii, iar dacă-i vorba de dreapta, face inutilă chiar și treimică adunare a degetelor ce săvârșesc închinarea.

Dacă e să vorbim despre lucrarea palmelor, că tot întreba un copil cândva ce-i mila, ce e milostenia, dacă nu  înțelegem că ele,  palmele,  sunt instrumentele prin care iubirea se întrupează, degeaba le folosim spre fală, degeaba îndreptăm degetul doar spre noi, dovadă mai mare de egoism nu există, văzându-ne doar pe noi, doar suferința ori aparenta noastră suferință,  rămânem strigătul mut dintr-o pustie prin care nu trece nimeni să ajute, rămânem singuri, cu palmele pline de cele strânse doar pentru noi, dar golite de sensul real, salvator și chiar mântuitor spre care au fost hărăzite.

De exemplu, cândva, printr-un pustiu lipsit de viață și deopotrivă de umanitate, trecea un călător, cobora de la Ierusalim spre Ierihon, mai bine spus cădea, cădea de la rai spre iad, de la cer spre pământ. Întâmplarea face (ce straniu, ce lipsit de sens să vorbești despre o întâmplare oarecare într-un plan perfect) ca pe lângă acest om căzut, pe lângă muribundul lăsat sărac și sleit de viață din pricina unor tâlhari, viclenii prăduitori ai virtuților omenești, întâmplarea face zic, să treacă doi slujitori ai Domnului dintre care unul chiar preot. Și au trecut, au trecut sprijinindu-se în litera unei legi din care n-au înțeles decât fontul scrierii, nu și sensul ei, răceala semnului, nu spiritul ei. Și mă întreb eu deseori, oare de ce, cel ce oprește lângă necăjit, străinul, aparent dușmanul neamului, de ce acesta își înmoaie inima și cu ajutorul palmelor, din puținul său reușește să dea nădejde de viață, sieși dându-și nădejde de viață aici, dar mai ales pentru viața cea de apoi. De ce?  Pentru că el a înțeles, tot pe drumul vieții fiind, că cele pe care ni le-a dat Dumnezeu nu-s doar pentru noi, ci și pentru ceilalți. Degeaba am ochi dacă mă văd doar pe mine și nu mai văd pe nimeni în jur, degeaba vorbesc, adică chiar vorbesc degeaba dacă fac acest lucru doar pentru că-mi place să vorbesc ceea ce doresc doar eu să aud, degeaba lucrez dacă palmele mele se închid, se fac pumni când vine vorba de ceilalți, deschizându-se doar spre mine, cel lipsit de sațiu.

Palmele care ating spre a tămădui suferința sunt palmele care poartă în ele puterea primordială a zidirii, nu distructiva invidie fratricidă cu care oamenii își arată azi, unii altora, pumni și semne de război. Ahh, și ar mai fi ceva, când ridici cu toată voința pe cel căzut, când palma ta îi atinge rana, nu doar aspectul material te motivează, căci în lume nu avem doar bolnavi cu trupul, ci și cu sufletul, iar suferința lui sufletească te macină, căci sunt destui tâlhari și ucigași de suflet care seamănă durere între oameni.

Sunt multe palme în lumea asta, matematic ar fi simplu de calculat, mai greu de numărat cele care nu vatămă, cele care mângâie spre alinare și mai ales care, în stigmatizarea lumii, se pot lăsa străpunse, ca odinioară cele ale lui Hristos, spre a da exemplu tuturor că doar îmbrățișarea mântuitoare, chiar dacă-i cu suferință, aduce liniște, nu răzbunarea unei palme strânse în pumn.

Cine este aproapele meu”? Această întrebare macină viscerele celor care, nemulțumiți de răspunsurile concrete ale vieții, își caută loruși dreptate. E simplu, aproapele este tot omul, fiecare dintre cei ce poartă chip divin și care, indiferent de pregătire, culoare a pielii ori alte diferențe de suprafață, trăiesc animați de aceeași sclipire și lumină ce vine din interior.

Parcă nicicând nu s-a simțit mai bine ca în aceste vremuri dorința de a vedea cât mai multe palme întrupând iubirea declarată,  prinderea de mâini a celor care nu doresc să construiască ziduri de indiferență, ci hore de bucurie, a celor care ar coborî nu de pe măgar, ci din mașină pentru a urca un pribeag al sorții, a celor care, deși nu poartă văzut semnul vreo unor cuie în palmele lor, poartă în inima lor frisoanele unor trăiri pe care cei mai mulți nu le-ar putea purta, răbdând din iubire chiar și acele palme care, în loc să-i doboare, îi ridică.

O mână întinsă și o palmă strânsă înseamnă prietenie și semn de pace, o mână muncită este deseori scuipată, palmele omului muncit primesc deseori scuipatul unei descărcări sufletești ce dă o putere anume de a merge mai departe. Mai greu este cu palmele care, purtând în ele un cap îngândurat, poartă povara unor decizii pe care deseori nu capul o să le ducă, ci însăși ele, palmele cu care ne câștigăm pâinea ce de toate zilele, cele pe care, până și în clipa cea de pe urmă, le așezăm ostenite pe pieptul în care o vreme a stat un suflet ce-și dorește din urcarea de la Ierihon spre Ierusalim, de la iad la rai, de la pământ la cer.

sâmbătă, 13 august 2022

DRESORUL MUȘTELOR

 


A fost odată ca niciodată... . Da, cam așa încep toate poveștile, că dacă n-ar fi fost, firește, nici nu s-ar mai povesti. Dar poveștile cu prinți și zmei, prințese și împărați de diferite culori chiar sunt de poveste, mai greu cu prezentul, aparent repetabil din vremuri ancestrale, încă din timpurile în care până și puricele se potcovea cu 99 oca de fier.

Nu știu cum vedeți voi timpurile, dar de-o vreme muștele sunt prezente peste tot, semn că mizeriile, suculenta hrană a enervantelor înaripate, se găsesc peste tot, ca și cum domnia ordinului dipterelor a fost instaurată în ascuns și acum, cu meșteșugite bâzâieli cotidiene, se transformă în dictatură.

Când eram copil, stând pe marginea șanțului pentru a asculta povestirile din război ale veteranilor ce-și beau cinzeaca la ceas de seară în vreme ce fumau tutun tocat și rulat în foaie de ziar într-o tehnică ce implica scuipatul ca un adevărat ritual, am auzit pe unul dintre bătrâni spunând, cu trimitere către un camarad de-al său, că „în vremurile căcăcioase cel mai bine o duc dresorii muștelor”.  Desigur, în mintea mea de copil nu am înțeles prea bine zicerea, mă gândeam, desigur, că există un dresor care chiar îmblânzește supărătoarele insecte, deh, cu zăhărelul fiind păcălite chiar și alte viețuitoare, mult mai inteligente.

Trecut-au anii și acum, observând vremurile din liniștea unei curți în care pătrunde mai greu vacarmul unei lumi în care lupta celor ce doresc să se facă cât mai vocali devine din ce în ce mai intensă, nu ai cum să nu vezi și roiurile de muște ce se adună după fiecare măcel pe hoiturile celor pe care-i uităm imediat, exact ca-n descrierile homeriene la căderea Troiei; după fiecare ospăț al celor ce se așază la mesele negocierilor, care mese, să fim serioși, se transformă în chiolhanuri la care flămânzii lumii nici măcar nu îndrăznesc să viseze, resturile acestor ospețe fiind raiul muștelor ce se înfruptă fără sațiu din ceea ce li se oferă ca dat de drept, în vreme ce celor care chiar li s-ar cuveni o îmbucătură de hrană, li se refuză nu doar dreptul de a avea, ci chiar și pe cel de a cere.

Zice Ecclesiastul că „o muscă moartă strică amestecul de untdelemn al celui ce pregăteşte miresme; puţină nebunie strică preţul la multă înţelepciune.” Evident, știa înțeleptul ce zice, unde se așază musca se pierde calitatea, acea stare de bunătate și bine, înlocuită de cele mai multe ori cu cantitatea, obsesia umană de a avea cât mai mult pentru a devora fără sațiu dintr-o materie ce pare că se împuținează vizibil.

Dresorii muștelor, da, există, sunt cei care, stăpânind peste multe, reușesc cu un strop de zahăr sau  o lingură de miere să facă rost de roiuri de devoratori de resturi. Nu mai contează că aparentul paradis promis, stupul plin de faguri încărcați, se transformă încet, încet în ghena plină de gunoaie, câtă vreme există pâine (stricată) și circ, dresori și dresați,  viața merge mai departe și nimeni nu se simte cu musca pe căciulă.

Ahh, și ar mai fi ceva, bâzâitul supărător, muștele nu au liniște nici sătule, nici flămânde, sunt pregătite continuu pentru pentru un atac supărător și murdar, prolifice în înmulțire, insistente în lucrare și fără scrupule când vine vorba de menire, în definitiv, chiar și dresorii lor ori cei mai mari împărați, au devenit potențiale victime.

Stând cu gurile deschise pentru a devora minciunile vremii, fake-news-ul cotidian, ne-ar putea intra musca-n gură, cum zice românul, cel puțin metaforic vorbind. Altfel, câți dintre noi, în încercarea de a prinde o muscă, nu și-au dat palme? Cred că toți, numai că acestea nu ne trezesc deloc, dimpotrivă, aceste palme se pot transforma în aplauze pentru dresorii care, oferind resturi frumos ambalate, își creează roiuri și roiuri de devoratori de pâine și circ într-o lume ce se descompune vizibil în fața unei umanități lipsite de sațiu și de sens.

Știu, când vine vorba de lucruri serioase se așterne tăcerea, chiar dacă, sincer, aș fi spus că nu se (mai) aude nici musca.

 

 

 

miercuri, 1 iunie 2022

FUGA DIN PARADIS

 


Ochii mijiți ce încercau să pătrundă dimensiunea începutului unei zile de vară rămâneau de veghe în pândirea oricăror mișcări care să dea semnalul vreunui joc, chiar dacă, un lucru era clar, fără treabă nu scăpai ușor la joaca ce părea mereu vitregită de scurgerea unui timp nemilos.

Cine avea nevoie de ceas într-o copilărie ce deja se zugrăvește în cuvintele oarecum amare ale adultului presat de nemilosul timp al nesfârșitelor treburi? Nimeni, în copilărie era de ajuns să ai un cârd de rațe românești, măcăitul lor începea înainte de a răsări soarele, semn că deja trebuie să alergi prin porumburi după frunză de dovleac ori să culegi frunze de floarea soarelui pe care, tocate, în amestec cu mălai, să le dai gurilor înfometate ale orătăniilor de pe bătătură, că nu doar rațele erau iubitoare de-un festin matinal, ci și curcile, iar restul, fiecare, după rang ori regn, cu alte feluri.  Da, cu ochii mijiți, cârpiți de somn, căci seara, pe-atunci, care copil să intre în casă devreme? Să fim serioși, poveștile cu strigoi și vâltori cu comori ascunse în zi de praznice erau nelipsite, cum de altfel și alte jocuri de ascuns, pitit și strigat, acel „piua” care desemna pauzele fiind un cuvânt rar folosit, în copilărie pauza desemnând doar timpul de masă, somnul pe fugă și câteodată rezolvarea temelor, sigurul moment în care se coborau în bernă steagurile veseliei, temele din vacanță fiind dușmanul elevilor care-și predau cărțile la final de an școlar încredințați fiind că nu vor pună mâna pe-un creion cât e vara de lungă. Noroc cu cărțile, cele de joc, desigur, ca să nu se facă vreo confuzie, ele erau nelipsite din buzunare, pe orice șanț, maidan ori islaz, la gârlă ori pe vreo podișcă, strângeau imediat rândurile, mai ales când combatanții, osteniți de alergat după mingea plină de petice ori țurca ce te ținea cu ochii în soare, se strângeau să joace ori să facă galerie. Iar vacile, săracele (că pe-atunci copiii mergeau cu vacile), erau păscute pe lângă bostănării (nu vă spun de ce) și pe malul gârlei, era cumplit să pierzi la joc, porunca cea mai grea însemna să ai grijă de animale pe perioada în care ceilalți se scăldau, iar scăldatul însemna ore întregi de bălăceală, după care, acasă, sleiți de foame, mușcam cu poftă dintr-o jumătate de pâine în care se îndesau roșiii, brânză, castraveți și uneori jumări de porc.

Sincer, inițial m-am gândit să scriu ceva despre măreția copilăriei, doar că aici nu știu dacă-s de folos cuvintele mari, dogmatismul  și academicul n-au ce căuta printre copii, nu azi, poate că niciodată, fiindcă a fi copil presupune a ști că un costum cu cămașă scrobită e frumos, dar a fi julit în genunchi și ars de soarele dimineții e mai sănătos; a jongla cu tastele este ceva normal în ziua de azi, a te juca afară până când foamea îți trezește fantezii culinare, e o bucurie și-o raritate; a te trezi la prânz după ce ai stat până la miez de noapte pe telefon e ceva banal, fantastic e să te trezești înainte de răsărit, să-ți iei undița și, cu un pachețel în care ai șnițele, pâine proaspătă și cireșe, s-o tai spre baltă, în locul pregătit de seara, unde alături de prieteni să prinzi pește după pește în hlizeala peste care, uneori, și soarele părea a  se opri pentru a privi.

Evident, nu pot scrie aici și toate problemele copilăriei, drăciile adică, cum spuneau cei mari, fiindcă nu e vremea și locul, convins fiind că și-acestea vor apărea cândva negru pe alb, spre aducerea aminte a unor clipe pe care azi nici cu ochii mijiți nu ni le mai putem închipui.  Lăsaţi copiii să vină la Mine că a unora ca acestora e împărăţia cerurilor”, n-am zis eu asta, ci Hristos, şi bine a zis aşa, căci inocenţa copiilor, chiar şi atunci când greşesc, este balsam pentru cei care au uitat că de fapt a fi mare/adult nu este egal cu a fi drept, ci a fi mare înseamnă a fi mai înţelept, căci deseori un copil este mai drept în greşeala sa decât un adult în dreptatea sa.

Altfel, pe-atunci, aveam puține trotuare și multe desene cu creta. Azi, țărâna a fost astupată cu asfalt și nu mai desenează nimeni, șotroanele au rămas doar amintirea unor sărituri cu numere, iar miuța, doar un cuvânt inventat de cei care, cândva, cu  o minge peticită, încercau să dea sens unui timp numit copilărie, unor vremuri în care singura grijă era să te trezești dimineața și, cu ochii mijiți, în soarele dimineții, să-și faci planul de bătaie pentru încă o zi de rai în paradisul copilăriei, în inocența unei dumnezeiești perioade din viața unui om. Dacă vedeți vreodată vreun copil la ceas de dimineață, desculț, cu genunchii ghemuiți la piept sub tricoul decolorat de arșița verii, cu ochii cârpiți de somn și fluierând imperceptibil vreo melodie a vremii, nu vă speriați, nu e bolnav, suferă, poate, de frica de a nu îmbătrâni niciodată. 

Inocenţa este, cred eu, acel drept judecător al copilăriei, starea în care fructul oprit devine prima lecţie de maturizare într-o lume în care oamenii fug de rai taman pentru că au uitat cum este să fii copil. Și credeți-mă, pe-atunci nu exista niciun fruct dorit ori oprit care să nu fie gustat, pe-atunci nici nu ne gândeam cât de repede poți fugi din paradis.

luni, 25 aprilie 2022

SETEA DE LUMINĂ

 


V-ați obișnuit, probabil, cei câțiva cititori ai mei, ca-n perioada pascală să vin cu câteva rânduri și gânduri despre experiența slujirii într-un sat ca multele altele, vizibil îmbătrânit și trecut prin încercările vremurilor, cu tineri plecați peste mări și țări ori, după caz, risipiți în căutarea unor locuri în care, măcar la nivel de speranță, să caute un spațiu în care să se împlinească material.

Am reflectat mult dacă să mai scriu ceva, dacă să mai postez ceva, de când cu expansiunea virtualului e abundență de fotografii prelucrate, ouă și iepurași, de mesaje motivaționale aparent pline de substanță încât, sincer, cuvintele mele simple ar fi precum rugina apărută-n sudurile inestetice ale unor căpătâie de fiare menite să fie îngropate în radierul unor construcții inutile.

Oricum, nu mă pot dezice de o stare, de bucuria luminii după care tânjesc de când am văzut-o prima dată, de la naștere, parcă e o sete de lumină, lumina fiind singura condiție în orice lucrare a mea, gândind, cu micimea minții mele, că până și Dumnezeu, Creatorul, nimic n-a lucrat înainte de a face lumina, și de-atunci nimic în întuneric, pe ascuns, cum se lucrează azi și, în tristele știri ce apar de pretutindeni vedem un întuneric de nedescris în inimile și mințile celor ce conduc destinele unor oameni condamnați la întuneric fără nicio vină.

Sărbătorile mi-au fost mereu prilej de cercetare, întâi a propriei mele trăiri, apoi și-a celorlalți, a celor care vin rând pe rând să se mărturisească spre a încerca să primească lumina în candelele curățite ale sufletelor lor încercate de vremurile trăite, de falsitatea celor din jur, de inesteticul construit haotic, de mizeria ce pare a deveni o normalitate și de lipsa unei perspective în care siguranța, măcar ea, să fie o constantă.

Nu vă temeți!” Da, asta a spus îngerul femeilor mironosițe, și n-aș avea cuvinte cu care să contrazic acest imperativ, în definitiv, oricât de mare ar fi întunericul, cu o pâlpâire de lumină îți faci curaj, te agăți de fiecare licărire și pășești atent, până și  umbra morții se topește în fața luminii curate. Da, asta le-am spus oamenilor, să nu se teamă, lupta pentru viață, pentru asta de aici și deopotrivă pentru cea veșnică, este o continuă școală în care înveți să primești, să dai și să păstrezi lumina, fie că vorbim de lumina minții, fie de cea a sufletului, fie de lumina lucrurilor făcute cu drag.

Bucurați-vă!”  Asta a spus-o Hristos, iar bucuria faptului că oamenii, bătrâni, tineri și copii, rânduri, rânduri au pășit pragul bisericii pentru a asculta, pentru a mă asculta, pentru a-i asculta reprezintă, fără discuție, o bucurie, încrederea legată între noi în ani de zile dând sens slujirii mele și trăirilor lor mai mult ca oricând. Când tinerii pe care cândva i-am ținut în  brațe la botez, când adulții cărora cândva le-am mai predat la școală ori au venit la slujbe în copilăria lor, când toți aceștia au răbdat orele târzii  de după denii pentru a se mai spovedi, căci veneau de la serviciu ori facultăți, înseamnă că lucrarea nu e degeaba, cum spuneau și cu altă ocazie: „care părinte (preot) să ne știe mai bine ca dumneavoastră și cum să mergem în altă parte dacă sufletul nostru e aici?”

Dincolo de frica ce-mi dă și mie târcoale deseori, din nou, am primit și am dăruit lumină, am lăsat deoparte tehnologia și am stat printre oameni cu timp și fără timp, între necazurile și bucuriile lor. Recunosc, nu-s atât de vrednic încât să le rezolv pe toate, să-i bucur ori să-i mulțumesc pe toți, nici Hristos n-a făcut asta, și nu nu că n-ar fi putut, ci pentru că lumina arde în libertate, închisă, stinsă ori acoperită nu mai are niciun folos.

Am lăsat la final copiii, concursul lor și darurile primite, cărți pentru lumina minții, icoane pentru lumina sufletului, toate spre mărturisirea unui adevăr care pe unii îi doare, pe alții îi tulbură, pe alții îi agită și pe foarte mulți îi liniștește.

Dăruind lumină, am primit lumină, dăruind încredere, am primit bucurie, dăruind clipe, am primit timp, un timp în care parcă ceasurile n-au mai avut putere, furat parcă din veșnicia unor momente primordiale.

Spuneam cândva că  atunci când rabzi de frig, o rază de soare îţi pare o avere; când rabzi de foame, o firimitură îţi dă saţietatea unei  neînţelese merinde; când suferi în întuneric, o rază de lumină te poate scoate chiar şi din umbra morţii. Acum vă spun să nu vă temeți, bucurați-vă, viața e cel mai mare dar din univers, chiar dacă, iată, vine pe lume în durere și, tot în durere, se risipește la timpul cuvenit. Să fiți lumină, să dați lumină, tot ceea ce faceți la lumină este spre adevăr, iar adevărul zidește, dimpreună cu dragostea, tunelul prin care se revarsă oceanul de lumină în care se plămădește viața.
















vineri, 18 februarie 2022

REVERENDA CU CIULINI

 


O lună straniu de luminoasă pe cerul unei nopți de februarie parcă-mi străpunge fereastra. Ochii larg deschiși abia percep senzația nopții, visul, oh, visul ce taman se sfârși a fost atât de viu încât parcă și mai stranie mi se pare acum luna ce pare a se clătina în vântul puternic al nopții.

Dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!” Știu, unii dintre voi cunoașteți cuvintele, pe de o parte pentru că le-ați citit ori ascultat, alții pentru că le-ați trăit. Ce vis, repet, ce vis, căzusem atât de jos... .

Când ceri o parohie, atunci, foarte tânăr, pleci entuziasmat, nici n-ai avea de ce să fii altfel, ești ca soldatul care nu știe ce-i războiul, uniforma curată și pușca lustruită îi dau curaj, habar nu are ce-i noroiul și sângele și cât de repede se strecoară moartea pe lângă viață. Și-apoi, de mine zic acum, mergând la Preaînaltu`, cum din școală spuneam toți, când ceri o parohie să ceri ca și cum ți s-ar cuveni, că vrei să faci misiune, să te bați, să fii un bun ostaș pe câmpul de luptă duhovnicească al parohiei. Și-am cerut ca și cum de drept mi se cuvenea, desigur, ca fratele cel mic din evanghelie, plecând să plinesc ceea ce visam și dând piept cu ceea ce nu gândeam.

În visul de azi noapte frigul aproape m-a doborât, dar în prima iarnă de slujire a fost cumplit, ca și în multe altele după, un godin jigărit și mai apoi o sobiță cochetă dar prea slim pentru mica noastră biserică nu făceau față gerului, agheasma îngheța tun în sticlă și cădelnița, deși cu jar în ea, parcă-și dădea duhul la fiecare cădire, în timp ce clopoțeii se tânguiau jalnic în scuturarea ritualică, cerșind, parcă, îndurare de la sfinții ce asistau la slujba preotului tânăr căruia îi înghețase freza încă din timpul utreniei.

Când îți ceri averea și-o primești, habar n-ai ce povară ți se dă. „Primeşte acest Odor şi-L păstrează pe El până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când are să-L ceară de la tine”. Da, ți se pune în palmă pe Cel ce-n palmă ține toate și, cel puțin în inima celui ce crede, o avere mai mare ca aceasta nu există.  Spre final, Preaînaltu`, după ce am citit rugăciunile de după împărtășire, mi-a zis așa: „câtă vreme frăția ta te vei duce la biserică precum te duci la casa părintească, vei reuși în toate, de-acolo îți iei puterea, chiar dacă o să mănânci o grămadă de pâine cu țepii ciulinilor în palme.” 

N-am băgat în seamă, desigur, mă gândeam că așa trebuie să-ți spună ierarhul la hirotonie, de unde atâția ciulini, eu sunt deja preot, adică... . Zice-se că visele durează foarte puțin dar cuprind în ele și-o viață întreagă. Cred că m-am zvârcolit un pic în somn, ciulinii mi se agățaseră de reverendă, ciulini și turiță, erau poalele pline, cimitirul, pe-atunci, era o pădure de salcâmi cu petice de bozii, ciulini și turiță din care ici, colea, la lumină, se ițea câte un mormânt mai curat. Reverenda mea, nouă, prima reverendă, avea poalele brodate cu țepii mici și mari ai bălăriilor ce scrutau semețe cerul. Și-n vreme ce pe marginea unei cripte piguleam cu migală țepii, o bătrână s-a apropia de mine și mi-a zis: „ehee, părințele, așa se mănâncă pâinea, cu spini, cu mărăcini, doar punând palmele la muncă scapi de ei, dar trebuie să mai pui busuiocu-n cui”.

M-a durut un pic, recunosc, eram la început, să te îndemne cineva la muncă, așa de subtil, nu-i de colea, dar mi-o meritam, eu am cerut averea slujirii, partea ce mi se cuvine, cum spunea fiul risipitor. Greu vis, repet, mă dor oasele, în noaptea asta am cosit, am cărat gunoaie, am tăiat lemne, am întins sute de metri de sârmă, am săpat și turnat betoane cât pentru o viață, am fasonat fier și am cărat cărămidă, am bătut kilometri de drumuri și-am vorbit cu oamenii pe care îi văd zi de zi dar și cu cei pe care doar pe drumul amintirilor îi mai poți găsi, toate într-o repetare a lucrurilor făcute în ani și ani de zi în încercarea de a scăpa de ciulinii unor trăiri ce se agață de minte și înțeapă ființa.

Și-apoi, pentru că-n astfel de momente ai nevoie de ajutor, prietenii, cei adevărați, nu sunt cei care te caută doar la bucurie, la hramuri și sfințiri, nunți și botezuri, ci cei care,  în vreme de restriște, printre betoane, moloz și alte trăiri, vin să te întrebe de sănătate. Știu, asta-i chiar realitatea, nu doar o parte din vis, căci atunci când crezi că nu mai ai ieșire, când ești afundat cu totul în sufocantele datorii și îndatoriri, puțini sunt cei care-ți întind o mână, mai ales văzându-te plin de ciulinii și turița unor bălării ce înăbușă bruma de nădejde cu care ai plecat cândva la drum.

Dumnezeiescul har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește...”. Chiar așa, e partea de rugăciune pe care noi, slujitorii, o uităm deseori, culmea, fiind tocmai momentul primirii acestui har al preoției. Uităm de puterea aceasta vindecătoare care plinește ceea ce noi în slăbiciunile ori mândria noastră nu putem vedea ori lucra. Când îți ceri averea despre care crezi că ți se cuvine, nu te gândești că vreodată tot la sursă vei ajunge, că te vei întoarce, că te vei trezi ca dintr-un vis fără de sfârșit spre a vedea totul la lumina zilei, în adevărul mai mult decât palpabil al realității. Căci, în definitiv,  ridicarea și întoarcerea înseamnă libertate, slăbiciune fiind, culmea, taman fuga, dorul de ducă, stările în care credeai că poți face ce vrei și poți fi cine dorești.

Nu m-a mai luat somnul, gândul la fiul risipitor, la mustrarea conștiinței sale, la felul în care, la un moment dat, nopțile îi vor fi ros din marginile sufletului și așa zdrențuit de încercări, gândul acesta m-a întors peste timp. E bine acasă lângă cei dragi, dar bine-i este sufletului și-acolo unde a primit haina cea bună, inelul ce atestă paternitatea, dacă vreți, chipul pe care-l purtăm și, cel mai de seamă, pâinea cea bună, cea care îndestulează deopotrivă și pe stăpân și pe slugă.

Reverenda am ars-o, am ars-o de multă vreme, scămoșată de ciulini și perpelită prin flăcările unor lumânări lăsate de izbeliște  n-ar fi dat bine acum printre oamenii cocheți ai vremii. Dar și-așa, acum, pe aleile curate pe care creșteau cândva boziile și-n spațiul mai mult decât luminat și cald al slujirii, se simt deseori țepii unor ciulini, începutul prin care trecem toți, vrem ori nu vrem, când plecăm pe drumul de acasă spre... acasă. 

sâmbătă, 8 ianuarie 2022

DRACUL L-A PUS

 


A da vina pe ceilalți, a arăta cu degetul ori a te dezvinovăți pentru banalele, puerilele și nenumăratele greșeli, păcate ori nereușite deja este un sport, un sport pe care-l practicăm toți, aidoma scenei biblice în care, Adam și Eva, protopărinții noștri, nu-și asumă responsabilitatea căderii și, bărbatul dă vina pe femeie, femeia pe șarpe/diavol, fiecare dintre ei ascunzându-se de la fața lui Dumnezeu, fugind din calea adevărului.

Este foarte adevărat că românul, viteaz de felul lui, găsește și-n asta o portiță de scăpare, de fapt poteca ce se înfundă când ți-e lumea mai dragă, fiindcă atunci când ți se pare că nu-i dracul chiar atât de negru și că ești în stare să negociezi cu el, neștiind că el joacă doar la cacealma și că e greu să mergi  la mizele ridicate la fiecare nivel, te trezești singur, în osândirea unei conștiințe ce roade asemenea unui vierme neadormit, tânjind după timpurile în care îți folosea altfel libertatea, alegând, desigur, binele, ca singura alternativă a trecerii diverselor punți întâlnite pe drumul vieții.

Există un pasaj biblic, evanghelistul Matei îl redă în capitolul IV, un pasaj în care Hristos, dus de diavol în pustiul Carantaniei, depășește cele trei ispitiri clasice într-o  formă ce aparent pare lesne de împlinit, greu de dus la capăt de către cei nepregătiți. Și-apoi mai e un aspect, nu cred să fie îndemn divin căruia omul să nu-i fi stat împotrivă ori povață față de care să nu cârtească, meteahnă omenească, deh, total diferită de ascultarea făcută de Fiul lui Dumnezeu, fie chiar și-n cele mai grele clipe, făcându-Se, ascultător până la moarte. Omul, nu, nu procedează așa, se complică în văicăreli fără fundament, fie că-i prea sărac, fie că, bogat fiind, îl invidiază lumea. Dacă postește se laudă, dacă nu postește, fie se vaietă, fie blamează postul. Se uită urât pe soarele verii și suduie frigul iernii, nici timpul nu-i e de ajuns de fiecare dată, fie trece prea repede când toate-i merg din plin, fie prea încet când are de așteptat, blestemând  clipele ce par a sta în loc.

Foamea, primul obstacol, foamea aia viscerală, cea care nu-ți dă pace, starea în care nu te poți odihni nicidecum, foamea este prima ispitire, verbul a gusta devenind poartă prin care oricând putem cădea, a mânca, devenind deja o permanentizare a stării consum, a neputinței de a trăi, fie și pentru scurt timp, fără această permanentă gustare. În fața foamei cad cei mai mulți, pentru un colț de pâine, de prea multe ori, săvârșindu-se crime ce fac de rușine întreg neamul omenesc.

Trufia, vanitatea, iubirea de sine, mai precis a puterii sinelui, a clipelor când spunem că nimeni nu-i ca noi (de  frumoși, deștepți, puternici, pricepuți etc.), acestea reprezintă a doua ispită pe calea vieții. Scapi de foamea viscerală, materială și dai în beția minții, a autosuficienței, a aripilor false, de ceară, ca cele ale lui Icar și Dedal, cele care doar te ridică doar până la înălțimea din care, căzând, n-ai să te mai poți ridica niciodată.  Îndemnul de a te arunca în golul propriei existențe există, mulți zdrelindu-și genunchii, alții rupându-și gâtul, cei mai mulți pierzându-și sufletele, aproape toți bazându-se pe falsele lor puteri, cerșind în cădere aripi îngerești pentru a scăpa de zdrobirea adevărului.

Bogăția, da, cea de a treia ispitire, nevinovata dorință de a avea mai mult, tot mai mult, schimbând verbul a fi în mult mai căutatul a avea, strângând și tot strângând, vânzând clipe din frumusețea tinereții și a puterii maturității în încercarea de a fi bogat pentru o bătrânețe atât de săracă în putere. A-ți vinde viața, sufletul în închinarea adusă unui ban ce nu e altceva decât ochiul dracului (înțelepciunea populară o zice, nu eu) nu este decât iluzia că vei reuși cu toți banii strânși să cumperi fericirea pe lângă ai trecut toată viața și n-ai băgat-o în seamă fiindcă era sărăcăcios îmbrăcată.

Și mai e ceva,  nu te face frate cu dracul pentru a trece puntea, la capătul celălalt nu e nimic bun, e malul în care te așteaptă alte ispitiri, jocurile aparent nevinovate în care același drac pe care tot dăm vina, și-a băgat coada spre a încurca ițele și așa înnodate  de prea multe compromisuri. 

Dăm vina unii pe alții și toți arătăm cu degetul spre ceilalți, cădem în banalele ispite cotidiene, nu  învățăm nimic din greșelile trecutului, poftim la firimiturile risipite prin diversele cotloane ale existenței, ne aruncăm în gol spre prinderea unor umbre reci și diforme, alergăm după bogăția unei lumi pe care n-o putem stăpâni niciodată, nefiind în stare, de altfel, să fim cu adevărat stăpâni nici pe propriile noastre sentimente.