În vremurile despre care acum vorbim ca despre
un trecut îndepărtat, pe la orice colț de stradă, pe plajă, prin târguri ori în
fața marilor hoteluri, pe unde te așteptai ori pe unde nu-ți doreai, întâlneai
vânzătoarele ambulante, știți voi, cele cu „bomboane agricole”, fredonând un
vers la fel de celebru ca cel cu „fiareeee vechi cumpăăăăr!”, căci
strigarea „semințe, băieți!” devenise lozincă și, la fel de bine, locul
în care putea să schimbi bani de-un leu. S-au dus timpurile alea, acum semințele
sunt ambalate, au un preț destul de piperat și se mănâncă doar în anumite
condiții, chiar dacă, cojile, ca și în vremurile trecute, se aruncă tot la
întâmplare.
Sămânța, pentru un om trăit la țară, nu este o
mare enigmă, țăranul distinge lesne care-s semințele de grâu, care sunt de orz,
care de orzoaică, de porumb nu mai zic (pe soi, nu la general), la fel de bine
semințele diverselor legume ori fructe. Și nu doar, țăranul știe și când să le
semene, le știe baiul, le alege din timp, eventual le duce la trior ori le
usucă, fiecare etapă fiind un pas pentru o nouă recoltă. Nu știu voi cum le
cunoașteți ori ce simțiți când vedeți semințele unor plante din care vă
hrăniți, dar bătrânii, și tinerii de azi, unii, își adâncesc palmele în hambar,
în dublu de cereale ori în sac și, cu mișcări demne de lucrarea unei moașe, scot
afară mâinile cu bogăția de semințe ce se pierde printre degete în locul din
care au fost scoase. Înainte vreme așa se și semănau, bărbații, într-un șorț,
puneau semințele de grâu, trifoi ori ce semănau și, în funcție de cum bătea
vântul, printre degete, cu mișcări sigure ale mâinii, lăsau boabele să cadă
printre bolovanii deja mărunțiți ca, la prima ploaie, să se reverse peste
semințele ce ar trebui să dea rod însutit la vremea treieratului, cositului ori
culesului.
Însutit am zis, da, exact ca-n pildă, căci o
sămânță bună rodește bine doar într-un ogor bun, desțelenit, fără pietre, fără
drumuri făcute anapoda prin cultura lucrată. Credeți că azi nu mai avem roade
bune din cauza semințelor ori din cauza terenului? De câteva zile, cum bine
vedem, s-a iscat sămânță de scandal în Orientul Mijlociu, se aruncă semințe de
vrajbă, se seamănă ură și, fără discuție, se va secera moarte, mai bine spus,
Moartea va secera ceea ce seamănă oamenii. Învrăjbire religioasă zic unii, două
popoare pe un pământ/țară zic alții, interese ascunse, șușotesc destui public
ori pe la colțuri. Oricare ar fi motivul, un lucru e clar, mor oameni
nevinovați, pe lângă vinovați, desigur, căci „cine ridică sabia, de sabie va
pieri.” Să nu mai fie bună sămânța
Semănătorului, să nu mai fie bun cuvântul lui Dumnezeu? Cu siguranță că este,
ogorul e stricat, căci mulți aud cuvântul și trec nepăsători, e dreptul lor,
alegerea lor, e poteca pe care și-o creează, asta e, acolo nici nu mai răsare
ceva, totul e călcat în picioare și ciugulit de păsările cerului. Unii aud, cade sămânța, doar că se usucă,
apar interesele, răsare ceva, declarativ, toată lumea dorește pace, faptic,
toată lumea adună arme, se alege praful de tot ce a răsărit, totul se usucă.
Mai sunt ceilalți, care se încăpățânează să meargă la două capete, se dezvoltă
în paralel cu răul, cu buruianul, numai că finalul e previzibil, e prea
plăpândă voința, rodul e compromis, sufocarea e iminentă, sucombarea e finalul,
și e firesc, sămânța bună nu poate rodi în ogorul celor care doresc să se
îmbogățească pe spinarea unor semeni secerați într-un război, altul pe planetă,
din care nu va câștiga niciodată populația liniștită.
Ogorul cel bun, cel care rodește însutit, pe
el l-am lăsat la final. Repet, țăranul știe foarte bine câtă muncă e să scoți
un loc/teren la lumină, să fie bine drenat, bine arat, fără buruieni, fără
pietre, numai bun de însămânțat pentru roadă cu folos. Oamenii buni, cei care
și-au văzut mereu de treabă, cei care „au avut urechi de auzit” la
vremea cuvenită, nu au pierdut niciodată totul, din rodirea lor s-au înfruptat
mereu toate celelalte categorii, cei care n-au fost chibzuiți să-și folosească
puterea și știința în a rodi frumos, distrugând într-o clipă ceea ce alții au
lucrat într-o viață.
„Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să
facă parte învăţătorului său din toate bunurile...; căci ce va semăna omul,
aceea va şi secera.”
Oamenii nu vor învăța nimic nici de data asta,
ceea ce le intră pe o ureche, le iese pe alta, degeaba învățătură, degeaba
sămânță bună, dacă ogorul e transformat în potecă, dacă primitorul rămâne de
piatră, dacă rămâne încurcat în hățișul unor
interese proprii. Lumea, într-o formă sau alta, va merge mai departe. Pe la
colțuri de stradă, de ce nu, pe la răspântii de lume, se vor ivi mereu vânzătorii
ambulanți, cei care, pe bani puțini, vor vinde semințele unor iluzii despre
pace, despre bunăstare, despre egalitate, fără a menționa că primitorii nu vor
avea unde să le cultive, ogorul lumii fiind deja brăzdat de arzătoarea dorință
a unora de a stăpâni ceea ce la un moment dat vor lăsa în urmă, o lume ce nu le
aparține, semințele minciunii devenind focul cu care se joacă cei care nu știu
cât vor arde cândva.
„Semințe, băieți, semințe bune, semințe
prăjite avem!”
