Uneori, dacă nu chiar deseori, am senzația că
a fi pe drumuri este un blestem cu care m-am ales încă din copilărie, din
perioada în care, căutând o libertate despre care doar auzisem, am fugit de
acasă (vreodată am să scriu și despre asta) de două ori. Fuga cotidiană,
alergatul infernal pentru rezolvarea tuturor treburilor la timp, pentru ca
toate să fie așezate la locul lor, îți dă senzația că ești asemenea Martei din
evanghelii, cea care se îngrijea și se silea de multe, lăsând Mariei partea ce
bună, cea care zidește. Și ce poți face când ești sătul de alergare, de drumuri
și corvoadă? E simplu, mergi pe varianta românească „cui pe cui se scoate” și
pleci la drum.
„Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai
cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut”. Da, am plecat pe un drum despre care acum pot
spune că mi-e și drag și cunoscut deopotrivă, chiar dacă, nu-i așa, nu aduce
anul ce aduce ceasul, ceasul rău dacă e să vorbim profan, încercarea sau
ispita, dacă e să mergem spre partea sufletească a naturii noastre. Și când
alegi să pleci pe un drum la capătul cărui nădăjduiești să găsești liniște și
bucurie, clar, să te aștepți și la încercări de felurite nuanțe, peste care,
trecând, vei simți cu adevărat că omul nu a fost creat spre a stărui în diperare,
ci în a birui în bucurie.
Plecarea a însemnat strângerea grupului,
prieteni buni, prieteni vechi și noi deopotrivă, oameni cu profesii și vârste diferite,
mânați toți de același dor, de aceeași căutare. Prima încercare a fost cauzată
de o mașină, lipsă ITP, și cum la ora 4 dimineața într-o zi de duminică nu ai
cum să rezolvi problema, am hotărât (fericit se pare) să plecăm cu ea așa.
„Pe
cărarea dreptăţii este viaţa şi pe calea pe care ea o însemnează; nemurirea”.
Când pleci la un drum lung durerea ne-mișcării se uită când vorbești, într-o
mașină cu mai mulți prieteni discuțiile sunt cele care animă drumul, care
micșorează, parcă, sutele de km și care pregătesc asaltul final. Numai că... .
Pesemne că vrăjmașul nu-l iubește pe omul fericit, drept pentru care, din
senin, a sosit a doua încercare, dispariția unui telefon, găsit ulterior de o
angajată a unui Mc (unde am mâncat), apoi cea de a treia încercare, când, rând
pe rând, o parte din prieteni au acuzat stări de rău. Și dacă inițial am crezut
toți că-s provocate de mișcare, am aflat destul de repede că alta a fost cauza,
stările de rău, desele opriri pentru liniștire și apa pe sfârșite aducând în
grup o stare de neliniște și grijă. La capătul drumului din prima zi, sleiți de
nemișcare și grijă, aveam totuși toți
bucurie și emoție pentru ziua ce urma.
Deși nu-s născut la malul mării iubesc apa,
doar am crescut pe gârlă, apele Argeșului fiind, pe timp de vară, mai des
încercate decât patul de acasă. Numai că apa mării are ceva magic, culorile de
albastru, smarald și indigo schimbându-se la fiecare milă, asta în timp ce
deasupra apei, plutind parcă sub seninul imperturbabil al începutului de iulie,
pescărușii își făceau rondul ochind din mers bucățile de pâine cu care cei de
pe feribot îi îmbiau.
M-am gândit de două ori dacă să scriu despre
mâncarea de la schit, așa că vă spun doar succint că, după toată vânzoleala
zile, la schitul românesc de la Prodromu am fost așteptați cu un borș de
legume, un borș rece și revigorant care, alături de salata de vinete, s-a
dovedit medicamentul cu care am rezolvat toată agitația zilei. Somnul la schit
a fost doar de vreo 4 ore, la ora 3 dimineața toaca a dat semnalul începutului
de slujbă, drept pentru care, în timpul citirii psalmilor de la utrenie, într-o
biserică luminată doar de lumânările aprinse ici-colo și de candelele ce
răspândeau miros de măslină coaptă, în altarul ce dă strategic spre capătul
peninsulei, citeam deja pomelnicele prietenilor, pomeneam deja pe cei cu care
interacționez de ani buni, pe cei lăsați acasă și în parohie, dar și pe cei pe
care nu-i cunoșteam dar pe care, citindu-i din bilete, i-am trecut în rândul
celor care au nevoie de-o rază de senin în sufletul lor.
După slujbă, înainte de răsăritul soarelui, deja începusem urcușul în lumina
unei lanterne fixate pe fruntea unuia dintre prieteni, în așa fel încât raza ei
se mișca în ritmul pașilor, arătându-ne drumul. Ziceau latinii așa: „via recta
(est) semper bona”, și aveau dreptate, dar drumul drept nu se referă de fiecare
dată la elevația lui, ci la scopul, modul și timpul său. Pașii mărunți,
respirația sacadată și bucățile diforme de stâncă arătau încă de la început că
drumul nu va fi ușor. Apoi, cu primele raze ale soarelui parcă și presiunea
rucsacilor se simțea mai apăsat, asta în timp ce crampoanele bocancilor preluau
colțurile de stâncă în cele mai mici detalii. Opriri au fost fără număr, în
definitiv când de înhami la a urca 18 km pe un drum în care nu-ți găsești odihna
decât în cruce și-n dreptul crucilor de pe cărări, ori poate, până la un punct,
la izvoarele cu binecuvântată apă rece, știi bine că trebuie să te oprești, ai
nevoie de-o pauză, inima trebuie să-și regăsească ritmul iar picioarele să se
refacă după ce au mărșăluit printre pietrele ce păreau a nu se mai termina.
„De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă
voi coborî în iad, de faţă eşti”. Până la Panaghia a fost foarte greu, pauza de
două ore fiind aproape insignifiantă pentru oboseala asaltului final, încă 500 m altitudine
desfășurați pe o mulțime de cărări în care stânca nu lăsase loc decât pentru o
potecă îngustă și ascuțită, cu praguri dureroase, cu atât mai mult cu cât,
datorită înălțimii, dispăruseră copacii din peisaj, singurele pete de culoare
fiind florile care, izvorâte parcă din lacrimile Maicii Domnului, răspândeau un
miros divin printre rafalele molcome ale brizei ce ajungea spre noi de la marea
ce în îndepărtare parcă se unise cu cerul.
„Inima omului gândeşte
la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui”. Am ajuns în
vârf, a doua oară pentru mine, locul în care cerul e străpuns de crucea de pe
bolovanul mare de rocă, crucea ce-și aruncă într-o parte umbra, în cealaltă
lumina, aidoma unui far ce nu poate fi văzut decât de cei care, pe valurile
învolburate ale vieții, își caută limanul neînviforat.
Noaptea la 2033 m, într-un sac de dormit și-un
cer înstelat deasupra, nu este încălzită decât de bucuria celor cu care te-ai
însoțit, de glumele inerente ce apar, ca într-o tabără de școlari, când se face
apelul, dar și de rugăciunea de dinaintea somnului. Iar apusul..., apusul, ca și răsăritul de
altfel, creează o imagine divină, de la acea înălțime ți se pare că soarele
cade ori se ridică efectiv, ca într-un joc, din marea ce la rându-i își
deschide porțile în fața bulgărelui de lumină.
Cine crede că-s ușoare coborârile se înșală,
uneori sunt epuizante, coborârile au urcușurile lor, iar drumul parcurs cu doar
câteva ore înainte ți se pare a fi altul, mult mai lung și mai greu, ca și cum
bolovanii de piatră ar fi crescut peste noapte și pragurile de stângă se
adânciseră neștiut. Peste toate a apărut și ultima încercare, cu doar 3 ore
înainte de a ajunge la bază, căci coborârea s-a dovedit lungă și chinuitoare,
aproape 8 ore de mărșăluit. Un prieten din grup s-a rătăcit, iar întoarcerea
după el deja era o reală problemă, doar 2 am fost în stare să plecăm, ceilalți
fiind mult prea obosiți pentru asta, riscul unui efort suplimentar fiind din
star de uat în seamă. Așadar iar urcat, strigat, urcat și alergat, cu atât mai
mult cu cât noaptea coioții urlă și umblă peste tot, asta pentru a nu mai pune
la discuție că viperele și scorpionii ies la soare pe te miri unde. În două ore
ne-am găsit oaia rătăcită, iar coborârea, aspră și mult mai lungă aproape că ne
dovedise. Numai ciorba de roșii de la schit și orezul cu lapte de migdale ne-a
pus pe picioare fizic, căci altfel, dincolo de grimasele de durere ale multora
din grup, fericirea că am atins vârful și binecuvântarea primită de Sus ne-a
fost darul cel mai de preț al zilei.
Ultima zi a fost o încântare, discuțiile părinții
de la Vatopedu fiind adevărate lecții de viață, încât, cei noi din grup, au
mărturisit că abia așteaptă să revină pentru a se bucura de frumusețea unui
spațiu în care parcă și pietrele miros a mir, în locul în care măslinii binevestesc pacea din sufletul
celor care, plecând din așa-zisa civilizație au văzut că acolo nu-s pe nicăieri
aruncare resturi, pungi, semințe și chiștoace, că totul este într-o armonie pe
care n-o găsești decât pe portativul unor cântece ce redau tainic istoria
vieții în cele mai simple acorduri.
Da, am fost din nou la Athos, iar de acolo,
prin simple cuvinte și modeste fotografii, am încercat să vă descriu măreția
unui cer deschis spre infinit unde veșnicia își descoperă prima treaptă. Acolo,
între cer și pământ, printre ramuri și vânt, printre stânci și rare izvoare, am
pozat o fărâmă din suflet, îl puteți vedea, e și aici, printre rânduri, ca o
floare răsărită printre colțuroasele stânci ale vieții.
