Abia plecase noaptea, ori, dacă vreţi, abia se aşeza lumina zilei peste
verdele aproape trist şi obosit al mijlocului de septembrie, când, ca-n
copilărie, aşezat în leagănul din curte, cu genunchii aduşi spre bărbie,
priveam spre grădina ce încet-încet stârpeşte, agonizând parcă, în vântul
şprinţar al dimineţii de răpciune.
Nu ştiu când se vor fi dus aşa de repede zilele călduroase ale verii, căci
mai ieri, din acelaşi leagăn, în clipele de odihnă, priveam la grădina ce
mustea de rod şi la pomii pe ale căror ramuri se tot alergau gălăgioasele
vrăbii în cearta lor zilnică cu mult mai sensibilele rândunici.
Poate vi se pare că am purces la scrierea unei compuneri de început de
şcoală, o compunere primită la un test iniţial menită să vadă cu ce roade am
rămas după un an de muncă. Nicidecum, şi când zic asta mă gândesc că azi, la
vârsta maturităţii, nu cred că aş mai avea aceeaşi sensibilitate şi acurateţe
de a scrie despre tainele naturii aşa cum aveam în copilărie.
Imaginea îmbătrânitei grădini se zărea ciudat prin aburul cănii de cafea
ţinute între palme. Doar trei guri ar mai fi fost de luat şi apoi porţia de
muncă a dimineţii trebuia să înceapă, defrişarea, fie ea şi pe petice, fiind
imperios necesară, măcar din punct de vedere estetic. Numai că, dincolo de
vârfurile salcâmilor din fundul grădinii, pe sârmele înnădite dintre
stâlpi, a început gălăgia. Sute şi sute de vrăbii, aşezate ca într-un batalion
de elită prezentau onorul, asta în timp ce mult mai sus, ca la comandă, un stol
stingher de cocori, aşezat într-un „V” al pribegiei, îşi striga prezenţa.
Lumea virtuală te rupe deseori de spectacolul naturii, un shut down dat la timp îţi deschide o altă perspectivă despre viaţă,
mai precis, despre trăirea clipei, reînnoind parcă sentimentele simţite în urmă
cu foarte mulţi ani. Nebunia comentariilor de tot felul pe diversele teme
(veşnic) de actualitate şi comentariile aprinse şi duse dintr-o extremă în alta
mi-au arătat, dacă mai era nevoie, că toată tevatura este făcută pentru rating,
pentru a ieşi în evidenţă, în definitiv, pentru un loc bun în ochii celor ce
privesc şi ascultă.
De ce oare oamenii nu se mai uită spre natură? De ce oare oamenii nu mai
privesc la imperturbabilul ritm al animalelor şi al păsărilor? De ce le e frică
oamenilor să mai simtă şi, speriaţi de viitor, se retrag doar în tabăra
aparentei inexorabile gândiri?
Din faţa răcelii ce vine uneori/deseori e bine să fugi, chiar dacă pribegia
nu e un lucru uşor, chiar dacă zborul implică efort, dorinţă şi pericol
totodată. M-am întrebat ani de-a rândul de ce pleacă unele păsări spre „ţările
calde”, de ce fac efortul acesta imens, uneori împrăştiat pe mii de km pentru a
reveni în aceleaşi locuri, ca o reîntoarcere la inocenţă. Desigur, acum ştiu de
ce pleacă, ştiinţific vorbind, deşi, sincer, aproape că rămâne o taină această
dorinţă a lor de a o lua de la cap reconstruind an de an cuibul în care-şi vor
fi trăit cu drag anumite clipe ale vieţii.
După noi nu rămâne nimic, căci răutatea zilelor în care veştile despre
război, ale celor despre viruşi, despre rate, despre suferinţă, despre credinţă
şi/sau necredinţă, despre vedete şi diete se vor duce. Cum? Ar zice Scriptura
aşa: „ca pasărea ce zboară în aer şi a
cărei călătorie nu lasă nici un semn; căci ea, bătând cu aripile vântul cel
uşor şi despicându-l cu avântul pornirii, îşi taie cale prin mişcarea penelor,
iar după aceea nimic nu mai arată pe unde a trecut”.
„V”-ul pribegiei pe cărările văzduhului e o realitate pentru cocori,
grupurile compacte de rândunici îşi văd de drumul lor la fel de sigur, doar
oamenii, haotic, într-o anarhie de idei, mărşăluiesc pe drumurile vieţii în
căutarea unor identităţi pierdute, orbecăind solitari spre cuiburile demult
părăsite.
În urma vrejilor plini de roadă rămâne pământul dezgolit în aşteptarea
plugului ce-l va ondula în brazde mici şi dese ce vor ascunde sub greutatea lor
resturile unor necoapte ori stricate roade. Ogorul va fi un nou început, căci,
cumva, în acelaşi leagăn, eventual cu o cană de cafea între palme, voi aştepta
gălăgia rândunicilor ce-mi vor vesti venirea unei alte primăveri.