miercuri, 25 februarie 2015

LUCRĂRI DE PRIMĂVARĂ


Fuse, fuse şi se (cam) duse. Cam aşa trebuie să vorbim despre anotimpul ce tocmai  plecă de la noi, târându-şi piciorul cu greu în încercarea de a mai stărui o clipă peste ţinutul unde primăvara trebuie să domnească pân’ la vară. Şi venind cu speranţă de viaţă nouă peste lucrarea lui Dumnezeu din munte şi câmpie, primăvara, scoate pe cei amorţiţi din case spre a vedea înţelepciunea cu care Dumnezeu a lucrat universul, spre a învăţa de la zidirea cea fără de suflet  cum trebuie să rodim chiar şi prin suferinţă.
Încep lucrările de primavară, iar o lucrare ce se săvârşeşte din timpuri vechi, poate chiar de la zidirea lumii,  este curăţirea viei şi a pomilor înainte ca pământul să se frăgezească pentru a primi seminţele. Şi când scriu aceste rânduri mă gândesc la Hristos care spune că pomul care nu aduce roadă trebuie să se taie pentru foc, comparând roadele aduse de om cu cele ale pomului ce îşi aduce roada sa spre bucuria stăpânului său.
Există o aşa mare legătură între om şi cealaltă creaţie, că nu ai cum să spui că nu sunt rodul aceluiaşi Creator. Şi deşi suntem stăpânii pământului în lucrarea noastră, mai avem mult de învăţat de la cele ce ne înconjoară.  Bunăoară, nu ştiu dacă vreodată v-aţi gândit că în momentul în care intrăm cu foarfeca şi fierăstrăul în grădină pentru a curăţa pomii şi via, rănim. E adevărat că nu au suflet,  dar faptul că le provocăm durere se vede din plânsul viei şi din cleiul cu care pomul încearcă să-şi acopere rănile. Numai că aceste răni sunt ca operaţiile ce au ca rol extirparea organului care nu mai face rod, care nu mai lucrează cum trebuie. Tundem via şi pomii, le ciuntim fără milă iar ele la timpul cuvenit, drept mulţumire, rodesc, căci acele ramuri tăiate renasc în crengile ce vor purta hrana noastră, în crengile ce poartă frunza care preia arşiţa verii pentru a ne da nouă umbră.
Am făcut această lungă introducere pentru a vă spune că am putea să învăţăm de la viţa de vie. Ea suportă tăierea nemiloasă a stăpânului şi plânge.  Lacrimile viei sunt tămăduitoare, sunt folositoare pentru vedere, pentru ochii care sunt deranjaţi de blefarite şi conjunctivite. Sunt folositoare în cazuri de dischinezie biliară, colecistită şi litiază biliară. Dar acest plâns al viei este folositor şi sufletului care nu ştie să plângă, omului care (poate) uită de Dumnezeu, care, ca şi  Petru, şi-ar dori să plângă de  amar. 
Via şi pomii netăiaţi devin hălăciugă neroditoare şi nu cresc decât pentru a folosi toată energia spre a hrăni ramurile ce se întind tot mai mult fără să aducă pic de rod. Noi nu aducem roadă pentru că ne folosim energia pentru a ne hrăni visele deşarte, noi nu rodim pentru că nu plângem, noi nu rodim pentru că nu lepădăm uscătura, noi nu aducem roadă deoarece faptele noastre rele sunt ca omizile ce mănâncă din sufletul nostru, noi nu rodim pentru că nu  ne curăţăm de ramurile ce se înalţă întru mândrie şi slavă deşartă.
Mi-am făcut curat în grădină şi mi-am curăţat toţi pomii. De-acum aştept soarele, el desăvârşeşte cele începute de mine, căci fără lumină şi căldură mugurii de rodire nu se grăbesc să iasă-n lume.
Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Ps. 50-11



joi, 12 februarie 2015

MIERE DE TRÂNTOR


Scârţâitul porţii e primul semn al sosirii, căci cel de-al doilea, de multe ori, e cel al cadrului de bicicletă trântită de gardul ce fusese odinioară drept. Primul meci se defăşoară în curte, adversar fiind bietul câine, legat şi el cu-n lanţ mult prea greu, poate nelăsat slobod de când era căţelandru. „Numai jigodii, doar asta am la bătătură”, răsună printre dinţi, oarecum şuierat.
Cu ani în urmă, la nuntă, printre sârbe  şi geamparale, se lăuda zor nevoie că i-a pus Dumnezeu mâna-n cap, că i-a dat tot ce şi-a dorit, că-i tânăr, că are maşină şi că acum are femeie cum n-are altul, o albinuţă. E drept, poţi spune că i-a pus Cel de sus mâna-n cap, dar sticla-n mână nu Dumnezeu i-a pus-o, că deşi nu arăta asta mereu, când scăpa, apăi sfârâia tirbuşonul de-atâta învârteală.
Trecut-au anii, că ăsta-i rostul lor, să treacă, numai că la unii au trecut cu bucurie, iar în stupul  lor, fagurii tot goi, căci umblatul din floare-n floare e lucru uşor,  dar când risipeşti ce ai, nu când aduni. „Şi-apoi ce”, zice el, „merit şi eu ca orice om un pahar, că de aia muncesc. Adică să mă comande femeia ca pe alţii care nu ies din casă decât la zile mari? De-ajuns că-s numai miere, altele-s de mult plecate de la bărbaţi”.
Zice Scriptura aşa: „bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului”.
În colţul bucătăriei, pe marginea canapelei luate în rate, femeia  împacheta câteva ţoale luate de pe culmea de rufe. Tăcea, de fapt iar fi fost greu să vorbească, buza de jos era aproape la fel de umflată, toate vecinele ştiau cât de greu „s-a lovit” de manivela puţului. În ultima vreme se tot „lovea” de diverse lucruri, pare-se că de la excesul de „miere”.  „Ia”, zice el, aruncând dintr-o sacoşă o ciocolată, „ţi-am adus ceva bun, să te-ndulceşti, că eşti prea acră cu mine uneori”. Noroc cu revistele de sport, mai pun câteodată, promoţional, şi câte ceva dulce, poate-poate vor fi mai mulţi cumpărători.
Măcar dacă te uitai”, zise ea într-un târziu, „ai fi văzut că-i ciocolată amară, aşa cum ni-i viaţa în ultimiii ani”.  „Bine că eşti tu deşteaptă, prost eu că ţi-am adus-o, că nu meriţi nimic, nici măcar cât jigodia aia din lanţ”. Într-o fracţiune de secundă ciocolata-i fu smulsă şi arucată pe jos, iar palma grea, ca din senin, răsună până-n paharele de pe poliţa de deasupra televizorului. „Fă, gâmbo, am zis să-ţi fac o surpriză, dar n-am cui, văd că nimic nu ştii, degeaba te uiţi în televizorul ăla toată ziua! E sfântu’ Valentin, dar ce ştii tu ce-i aia iubire, tu doar cu critica, că beau, că umblu, că fac scandal, că nu fac nimic”.
Zice  Scriptura: „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”.
Pe ecranul micului televizor din bucătărie taman rulează un promo cu mult roz, parcă prea mult roz, ori poate că inimioarele roşii ce cad ca o ploaie de stele accentuează rozul acela strident. „Vezi de te îmbracă, diseară ieşim niţel, am vorbit cu băieţii, vă scoatem la un suc ca-n vremurile bune, să mai vorbeşti şi tu cu fetele, să mai bem şi noi o bere. Să vezi, o să fie baloane, frişcă, ciocolată, de toate. Hai, că altele ar da multul cu multul să fie în locul tău. Ia zi, mă mai iubeşti”?
Zice Scriptura: „aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe însăşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte”.
Poţi iubi la comandă într-o zi, iar de-a doua zi să-ţi vezi de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplată?  E musai să demonstrezi, tot într-o zi anume, cât de mult poţi iubi folosindu-te de artificii mieroase, de dulcegării? Oare nu e mai bună o bucată de brânză cu mămăligă şi ceapă, cu înţelegere tot timpul, decât o miere de trântor servită la zile mari?

Zice Scriptura: „dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”