PÂLPÂIRI

Nu vă temeţi! Ce simplu, ce direct, ce încurajator mesaj a transmis Hristos urmaşilor celor ce locuiseră în întuneric şi în umbra morţii. Ba mai mult, pentru a-i întări, pentru a le disipa ceaţa îndoielii şi a fricii, a zis: bucuraţi-vă!

Nu cred să fie amintiri mai pline de viaţă din perioada copilăriei decât cele care sunt în legătură cu Paştile, fie că vorbesc de deniile ce aveau un parfum special, cumva parcă adus de peste timpuri, fie că vorbesc de învierea ce scotea în  bătaia de sărbătoarea a clopotelor şi a toacei toată suflarea satului şi o strângea împrejurul bisericii ce tainic se deschidea doar la momentul potrivit.

Privesc şi acum, adult şi slujitor, în fiecare an, peste mulţimea chipurilor din marea de oameni, mari şi mici, adunaţi laolaltă fără a ţine cont de profesie, de grad ori înţelepciune, fremătând la unison cu pâlpâirea lumânărilor cu care au primit lumina. Când treci printre ei, oferind acel licăr de lumină tremurândă, le citeşti chipurile, şi, fără dar şi poate te gândeşti că poate cei mai în vârstă îşi aduc aminte de Paştile copilăriei, că cei mai mici se bucură pentru prima dată la ceas de noapte de primirea unei lumini cu care rămân la slujbă şi pe care, cu emoţie, o duc acasă mai târziu.

„Nu vă temeţi”, aşa spunea Hristos. Trăim într-o lume în care teama de moarte, de moartea trupească, anulează deseori bucuria cu care în mod firesc oamenii ar trebui să se împărtăşească în clipele trăite, frica morţii, şi, din nefericire pentru unii, lipsa (uneori totală)  speranţei în înviere şi-n veşnicie, transformă minunatul dar al vieţii într-un calvar lipsit de perspectivă şi de dorinţă, într-un infern cotidian în care bezna este cea care face legea. A crede în înviere, a gusta veşnicia trăind în lumină, având ca veşminte iertarea şi iubirea, omul îţi poate reveni încet-încet la starea ce dintâi, la starea primordială a copilăriei sufleteşti, cea în care sufletul încă se joacă cu îngerii.

La un moment dat, din sutele de glasuri răsună imnul biruinţei, căci Hristos  a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte  viaţă dăruindu-le. Fiorul de bucurie pătrunde imediat în sufletele curate, iar conştientizarea biruinţei asupra morţii încătuşează, cel puţin pentru moment, frica de moarte, căci trimful vieţii umbreşte puterea morţii, iar speranţa că există viaţă după moarte luminează drumurile ce până atunci se făceau în întuneric.

Vin mulţi la lumină, dar  nu toţi se luminează, căci multe suflete sunt încă necurăţate, aidoma candelelor necurăţate şi fără de untdelemn. Pentru primirea luminii e nevoie de iertare, iar pentru iertare e nevoie de iubire. Cele trei, iertarea, lumina şi iubirea, sunt cele care călăuzesc sufletul (fără poticnire) pe drumul vieţii, îndepărtând teama şi făcând loc bucuriei şi speranţei.

Mi-e dragă tare o cântare din perioada Paştelui, căci în rândurile sale se găseşte soluţia miraculoasă cu care oamenii pot păstra lumina învierii în candela sufletului lor până când vor păşi în veşnicie. Iar cântarea spune: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

Nu vă temeţi, şi iarăşi zic, bucuraţi-vă! Hristos a înviat!

PICĂTURI

Parcă niciodată în această perioadă vremea de afară nu a fost mai nehotărâtă, asta chiar dacă ştiu sigur că într-un an, exact până-n Paşti, a nins din belşug. Cumva, explicabil ori nu, această stare s-a transmis oamenilor, căci acum sunt zâmbitori şi calzi, şi peste o clipă, în ritm cu natura, se dezlănţie în posomorârea vânturilor de gânduri din care picură suferinţa adunată în neştiutele zile trecute într-un răboj plin de neîmpliniri şi neajunsuri. 

Anul ăsta, aşa cum fac de ani de zile, am ascultat mărturisirile multor oameni  la biserică ori, după caz, în casele lor, mai ales când prea multa suferinţă (fizică) nu lasă loc de drum printre oameni. Menţionez că în ultima vreme am tot participat la slujba tainei maslului, cea în care se fac rugăciuni pentru sănătate trupească şi sufletească. În ambele cazuri, mărturisire şi maslu, mai mult ca oricând, am văzut că suferinţele oamenilor s-au amplificat, că vârsta celor cu probleme a scăzut mult, mult prea mult, ca şi cum tineretul de azi s-ar fi născut deja bolnav, ca şi când suferinţa a devenit umbra ce însoţeşte conştiinţa în fiecare pas.

„Eli, Eli, lama sabahtani”! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit). Este cea de-a patra strigare a lui Hristos de pe cruce, o strigare cutremurătoare a omului care, după purtarea crucii, se vede răstignit de propriile-i greşeli. Şi aici nu vorbesc de greşelile lui Hristos, ci de cele  omeneşti, fiindcă majoritatea celor în suferinţă îşi plâng alegerile greşite ale tinereţii, se căiesc de greşita folosire a libertăţii şi, printre lacrimi spun: „ahh, dacă aş mai putea da timpul înapoi... .” Şi dincolo de toate, chinul propriilor suferinţe este amplicat de tâlharii din stânga şi de-a dreapta noastră şi e pecetluit de ceilalţi, de cei liberi, de cei care te scuipă şi te lovesc taman când îţi este mai rău, de cei care până ieri, când erai bine, te ovaţionau. Şi cât de dureros este să fii scuipat şi vândut de prietenii tăi, de cei cărora le-ai făcut bine ori de câte ori au apelat la tine.

Într-un fel, în purtarea crucii suntem zilieri, în purtarea crucii nu avem liber, o purtăm de la naştere şi până la moarte, de noi depinzând cât de uşoară ori cât de grea se face spre  drumul propriei golgote. Cumva, crucea este cheia universului şi, creştineşte vorbind, a raiului, fiindcă dacă ar fi să o supradimensionăm, am constata că laturile ei devin ca un meridian şi o paralelă ce îmbracă întreaga creaţie, întâlnindu-se în punctul acela central în care o inimă a fost străpunsă pentru a arăta care-i sensul vieţii, care-i rostul morţii şi cum biruinţa învierii este aducătoare de veşnicie.

Plouă, se scurg şiroaiele mici de apă printre florile ce-şi lasă pios clopoţeii multicolori spre pământul ce tace mormânt. Plouă, plouă,  e apă peste tot, iar undeva, pe o cruce, din vocea unui răstignit pentru iubire, răsună stins: „mi-e sete!” Şi-n setea durerii, ca o încheiere a tragediei se aude: „săvârşitu-s-a!” Tragedia s-a dus, drama continuă, căci ultimul act, al biruinţei învierii, încă se joacă, biruinţa asupra morţii fiind momentul în care cortina cerului se va lăsa peste întreg universul în sclipirile luminii celei nestricăcioase. Şi nu doar ploaia sperie, ci şi frigul acela apocaliptic despre care se tot vorbeşte, culmea, într-o plină încălzire globală.  Ne este frică, teamă şi grijă de paguba adusă, gândim exclusiv material, ca stăpânii porcilor biblici, cei care, fără să-şi dorească vindecarea, plângeau după şoriciul păcatului. 

Un copilaş senin, cuprins de mirare şi surprins de faptul că bunica şi mama s-au mărturisit, a insistat să vină şi el ca cei mari. Ce păcat poate avea un copil cu ochii mari, senini şi curioşi? Niciunul, nu în forma premeditată a celor mari. Şi uitându-se spre cruce, zice: „părinte, nu-i aşa că pe Doamne-Doamne chiar dacă Îl supărăm mereu, ne iartă? Că El de aia e Dumnezeu, să ne ierte, nu e aşa?”

Plouă şi ninge peste primăvară, e semn că natura se răzvrăteşte împotriva unei siluiri repetate, plângând prin stropii nedesluşite-i lapoviţe, o lume înzăpezită pe drumul ce duce spre lumină. 

UŞA

Cumva, pe marginea patului, întins, stând parcă gata-gata să plece, îşi pregătea printre off-uri şi lacrimi ieşirea de pe scena vieţii, o scenă pe care a interpretat un rol simplu, de Om, un rol fără de care piesa n-ar fi avut cum să se desfăşoare, fără de care alţii, poate cu roluri mai importante, n-ar fi putut nici ei să joace, să se afirme. Desigur, toţi spectatorii, unii veniţi de curiozitate ori critică, mult mai numeroşi decât cei care l-au susţinut o viaţă întreagă şi care aşteptau cu nodul în gât, priveau acele lacrimi, ultime de altfel, ce se prelingeau din ochii ce tocmai pierduseră conexiunea cu lumina, şi, care lăsaseră pentru scurtă perioadă doar urechilor să audă ultimele vorbe ale unei lumi ce deja devenea o străinătate.

Cuvintele cărţii deja deveniseră mult prea grele chiar şi pentru cel ce le citea, şi altfel cum, pentru că ochi-ţi fug dintre rânduri spre cel care, aflat în durerea tăişului de sabie ce desface sufletul de trup, îşi lasă capul spre uşa ce a rămas deschisă.  Şi atunci, parcă prin toate cotloanele minţii şi cămările sufletului, se revarsă cuvintele  ce zic „care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte.” Şi iar, „vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute.”

Da, la un moment dat, văzând aceste lucruri, te poţi gândi că lumea întreagă, universul chiar, e un mormânt, că toţi cei ce trec prin uşa aceea rămasă deschisă încă de la începuturi, se duc, şi doar atât.

În sâmbăta Floriilor se face pomenirea lui Lazăr, cel care, după patru zile de la moartea trupească (intrat în putrefacţie) este scos afară, pe aceeaşi uşă prin care intrase. Nu mă opresc acum şi aici la dimensiunea momentului, cine doreşte, poate citi capitolul XI din evanghelia lui Ioan  care-i superb, ci aş vrea să mă opresc, fie doar şi pentru câteva rânduri, la starea de mormânt. Fericitul Augustin are o explicaţie frumoasă a celor patru zile de îngropare în care s-a aflat Lazăr, spunând că „ziua întâi este dulceaţa păcatului, ziua a doua este învoirea conştiinţei la păcat, ziua a treia este săvârşirea păcatului şi ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul.”

Poate nu degeaba am forţat un pic nota şi am asemănat lumea cu un mormânt, pentru că vrem-nu vrem, cele patru zile de mai sus ne sunt cunoscute încă de vii, considerând că celelalte ziele (a cincea, a şasea...) sunt asemănătoare celei de-a patra zi, cu menţiunea că, cel/cei care cred, aşteaptă o strigare ce e menită să-i scoată din legătura morţii.

Când vezi oameni trecând prin uşa aceea, şi nu odată, când le vezi lacrimile ce parcă adună-n ele ultima suferinţă dintr-o lume ce se strică încet-încet, involuntar te întrebi când vei trece dincolo, cum vei trece, în ce stare te vei afla, şi, mai mult, dacă în starea aceea poţi pleca având în minte şi-n suflet cuvintele lui Hristos, spuse tot înaintea învierii lui Lazăr, când, vorbind despre înviere a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”.

Cineva dintre apropiaţi m-a întrebat la un moment dat (cu lacrimi jucând în ochi),  „gata, atât este omul?”  Şi mi-am adus aminte, ca şi odinioară proorocul, că „eu sunt pământ şi cenuşă; şi (că) iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul... .”