marți, 27 decembrie 2011

COLIND DE MULTUMIRE - CU POZE



Dintru început doresc să vă mulţumesc tuturor celor care aţi urat de sănătate, bucurie, linişte, pace, belşug, mântuire, celor care aţi urat celor săraci şi celor bogaţi, celor care aţi urat şi la casa mea dar şi la alte case, celor care aţi urat pe bloguri, prin SMS-uri, telefoane şi alte canale virtuale, să vă mulţumesc celor care aţi primit colinda noastră, căci mulţumirea este rod al sufletului împlinit şi este izvor de binecuvântare.

E adevărat că nu am mai apărut  de ceva vreme  cu vreun blog. Nu am mai scris nimic pentru că am vorbit şi cântat cât pentru 1000 de bloguri şi am făcut asta cu mare plăcere şi dragoste. Pentru care motiv azi am dorit să scriu un blog uşor, fără parabole, fără metafore, fără antiteze. Azi scriu un blog de mulţumire firească pentru cele petrecute în ultima perioadă.

Şi cum nu toţi cei ce citiţi postările mele mă cunoaşteţi în sistem carne şi oase, vă mărturisesc că am bucuria de a vă împărtăşi, de vreţi să ştiţi fireşte, întâmplările frumoase din aceste zile de prăznuire.

Şi vă spun că trebuie să le mulţumesc enoriaşilor mei pentru că au fost receptivi şi doritori în cele duhovniceşti. Slujbele au fost înfrumuseţate de tineret mult, copii ca de obicei au fost la înălţime şi satul a vibrat de colindele cântate de ceata mare de suflete ce a purces la ceas de seară în Ajun să vestească naşterea Domnului Hristos. Mulţumire aduc şi celor care ne-au aşteptat cu ceai şi covrigi, celor care ne-au ascultat şi celor ce în dimineaţa de Ajun au împărţit covrigi, mere, nuci şi alte colindeţe cetelor de copilaşi.

Apoi trebuie să le mulţumesc celor pe care poate doar eu îi ştiu, fireşte şi Dumnezeu, oamenilor din parohie şi din afara ei, care cu timp şi fără timp, cu mult şi cu puţin au făcut fericiţi copiii veniţi să primească daruri. Nu valoarea  darurilor şi nici textura lor doresc să evidenţiez ci spiritul de dăruire, altruismul şi bucuria dăruirii, sentimentul acela uman greu de găsit şi cu atât mai mult aproape imposibil de estimat.

Eu le mulţumesc şi celor care au avut curiozitatea să urmărească pozele cu sărbătorile de la noi, celor care au comentat şi celor care nu au comentat şi doresc să reamintesc faptul că ceea ce se face la noi ţine de normalitate, că nu e nimic ieşit din comun şi că într-un fel reprezintă liantul ce ţine unită comunitatea noastră care este la fel de încercată de nevoi şi probleme ca întreaga societate.

Nu mă lungesc cu postarea. Poate că printre rânduri pozele au vorbit mai mult decât cuvintele mele.  Am dorit ca această postare să fie ca un colind de mulţumire. De aceea închei prin a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile Sale cele bogate revărsate asupra noastră, pentru actul de smerenie adâncă cu care ne-a binecuvântat pe noi, pe prietenii noştri şi pe toţi cei ce şi-au deschis sufletul să primească colinda noastră.

joi, 22 decembrie 2011

GANDURI DIN CEATA



Dis-de-dimineaţă m-am trezit cu gândul de a scrie ceva repede şi asta pentru că timpul mi-a rămas ca, scurt şi ideile se pot învechi. Şi uite aşa  conştiincios trec repede la tema zilei şi vă mărturisesc că tare greu îmi e să o aştern prin taste, fiindcă e delicat subiectul. Dar cum e musai să merg până la cap nu mă mai vait şi trec la treabă.
Se vede treaba dragii mei, la mine se vede şi cred că şi la voi, că lucrurile în lumea asta au început tare mult să fie anapoda. Şi dacă ar fi doar cele materiale poate că nu m-ar deranja, dar ce facem cu cele de suflet? Ce facem cu normalitatea ce ar trebui să nu se schimbe nici măcar în timp de război?
Dintru început vă reamintesc pe scurt ce a spus Dumnezeu înainte de crearea Evei, anume că „nu e bine să fie omul singur”. Adică nu e bine deloc. Nu mai zic că apoi le-a spus ca o binecuvântare că trebuie să se înmulţească pentru a stăpâni pământul. Poate că nu ştiţi unde vreau să bat cu idea. Imediat. Oamenii trebuie să fie împreună, cel puţin membrii familiilor  să fie cât se poate de aproape, să coexiste într-o legătură nealterată pentru mult timp de factorii externi.
Treaba stă aşa. Înaintea Naşterii Domnului, sărbătoare prin excelenţă închinată familiei, oamenii au uitat un lucru, o problemă ce se acutizează continuu, poate ireversibil, din nefericire. Lăsând deoparte cazurile de familii monoparentale, adică o familie cu un singur părinte (fie din deces, fie divorţ, fie adopţie) şi care nu intră în discuţie deoarece suferinţa e dublă şi cazurile sunt diverse şi poate cu istorii tulburătoare, doresc să discut situaţiile (a)normale.
Dacă înainte vreme familia era ceva moral indestructibil şi toţi luptau să ţină familia închegată, azi fiecare face ce doreşte, lucru ce duce la răceală între membrii familiei, la ceartă, despărţire, loviri şi chiar omor.
Cât timp vă petreceţi în familie? Toată lumea e pe fugă tot timpul. Adulţii merg la muncă şi deseori fac ore suplimentare pentru un ban în plus. În week-end mai au un job şi sunt tot plecaţi. Vin acasă şi ori îşi citesc mail-urile  ori stau la discuţii interminabile la telefon, discuţii care sunt tot de la locul de muncă, de cele mai multe ori. Adică eşti acasă dar tot la serviciu. Apoi un pic la ştiri şi cu familia mai deloc. E o mare problemă. În definitiv toată lumea se înşală crezând că muncind suplimentar face bine familiei, cu un ban în plus. În definitiv, banul, în multe situaţii nu mai contează. Când intră dihonia ori boala se cheltuiesc  mulţi bani şi de cele mai multe ori degeaba.
Se apropie Naşterea Domnului. Nici nu mai comentez cu privire la chiolhanurile ce vor avea loc. Sunt minuscule pe lângă această criză a familiei. Sunt convins, din nefericire, că şi la masa aceea festivă oamenii vor discuta tot despre bani, afaceri, criză, maşini, vor vorbi la telefon interminabil despre lucruri fără valoare morală şi îşi vor trimite SMS-uri  şablon despre  lucruri banale. Lucrurile de suflet vor rămâne ascunse prin cotloanele vreunei camere unde nu se intră decât foarte rar. Azi oamenii nu se mai gândesc la valoarea familiei. Azi oamenii au uitat de binecuvântarea, privilegiul de a avea pe cineva lângă ei. Azi oamenii, nu toţi fireşte, au uitat cum e să stai la masă fără să discuţi altceva decât numai lucrurile frumoase ce amintesc de cadrul familial şi familiar al înaintaşilor noştri.
Aşadar, dragii mei, nu daţi cu piciorul clipelor de reîntregire familială. Daţi slavă lui Dumnezeu pentru cei care îi aveţi în casă, rugaţi-vă pentru ei, glumiţi şi vă bucuraţi, iertaţi şi vă îmbrăţişaţi. Mai opriţi telefoanele câteodată şi nu uitaţi că viaţa trece repede, că nimic, nici măcar cel mai bun loc de muncă nu poate suplini familia.

marți, 20 decembrie 2011

PAREREA MEA



Într-un moment de respiro am decis să scriu acest blog. De două ori am închis  pagina la gândul că poate nu e momentul să dau naştere unor discuţii interminabile cu privire la temă, asta pentru că doream să nuanţez anumite lucruri ce poate ar fi deranjat anumite persoane.
Ştiu că multă lume săptămâna aceasta e ocupată cu pregătirile pentru masa ce ar trebui să se facă drept mulţumire pentru venirea lui Hristos în lume. Ori de aici începe efectiv postarea mea.
Uneori sunt acid în exprimări şi rigid în concesiile ce privesc credinţa în Dumnezeu. Alteori sunt maleabil şi deschis la orice discuţie. De un lucru sunt sigur însă în orice situaţie a vieţii. Eu CRED cu adevărat în Dumnezeu şi pentru mine mântuirea reprezintă motivul pentru care consider că trebuie să-mi păstrez echilibrul în momentele de posibilă euforie ori supărare, în momentele de belşug şi în clipele dese ale neajunsurilor.
Asta e valabil în ceea ce mă priveşte şi poate, că pentru mulţi oameni care cred în Dumnezeu, chiar dacă faptele noastre de multe ori nu demonstrează acest lucru. Nu ştiu însă cum justifică cu adevărat viaţa şi rostul ei cei care nu cred nicidecum în Dumnezeu, cei care cred că nu există viaţă după moartea fizică. Evident că libertatea de gândire a omului dă dreptul la acţiuni şi sentimente ce nu pot fi obligative pentru ceilalţi. Ei nu cred şi e alegerea lor. Unii cred aşa şi-aşa, doar în anumite momente. Eu vă mărturisesc că mi-ar fi cumplit să trăiesc cu gândul că nu există nimic după moarte, că nu există Dumnezeu şi că viaţa se rezumă doar la ce e pe aici. Nu ar avea sens viaţa doar ca o acţiune de mulţumire a trupului.
Mi-a plăcut mult afirmaţia lui Blaise Pascal care spune  că „dacă Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic crezând în El, dar dacă El există şi nu crezi, atunci ai pierdut totul.” O afirmaţie a unui om de ştiinţă, matematician, fizician, filosof. Marea problemă a multor oameni este aceea că nu-l pot vedea pe Dumnezeu. E o problemă veche şi rezolvarea parţială vine din interior. Nu-l putem vedea că e infinit, dar Scriptura spune „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria”. Ori dacă există creaţie există şi creator. Dacă există pictură există şi pictor, dacă există pâine există şi brutar. Şi dacă partea fizică menţionată nu e mulţumitoare mai rămâne partea microcosmosului interior, mintea şi sufletul,  aceste două minuni imposibil de explorat şi de evaluat la adevărata lor valoare. Acolo este locul lui Dumnezeu din om, acolo poate încăpea o parte din Dumnezeu, acolo este locul unde ţinem legătura cu amintirile trecutului, este laboratorul prezentului ce construieşte viitorul. O lume fără Dumnezeu ar fi mult mai egoistă decât e azi. Odinioară s-au dus războaie în numele lui Dumnezeu şi istoria e plină cu astfel de date. Eu cred că nu în numele Lui au fost purtate războaie ci cred doar că numele Lui a fost invocat în războaie pentru ca oameni cu diverse interese să prospere, ştiind că mulţi nu spun nimic când aud de Dumnezeu.
Închei postarea de azi şi vă aduc aminte cum trebuie să-l simţim pe Dumnezeu.  E simplu. E infinit, dar e un prunc. E împărat al cerurilor, dar născut într-o iesle. E lăudat în ceruri, dar cântat şi de păstori. E urât de mulţi oameni, dar încălzit de suflarea animalelor. E nevăzut,  deşi e peste tot.
Tare bucuros aş fi dacă, la masa din ziua praznicului, v-aţi aduce aminte de cei care nu au nimic pe masă ori nu au masă şi să vă rugaţi şi pentru ei. Poftiţi şi pe Hristos la masa voastră printr-o scurtă rugăciune, de credeţi în Dumnezeu, căci aşa respectaţi cuvântul Scripturii ce spune că „şi dacă mâncaţi şi dacă beţi (cumpătat) toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.
Naşterea lui Hristos să vă fie cu folos!

duminică, 18 decembrie 2011

CUM NE IMBRACAM DE CRACIUN?


E aproape gata, în câteva zile vine şi marele praznic al Naşterii Domnului. E o zarvă nemaipomenită pe străzi, magazinele sunt full de creştinii şi necreştinii care, în euforia reîntâlnirii cu cei dragi, cumpără orice şi de oriunde pentru a fi pregătiţi pentru masa copioasă de Crăciun, că doar nu credeaţi că pentru Sfânta Împărtăşanie. Asta e pentru cei mici şi pentru cei foarte bătrâni, că aşa au învăţat unii greşit de la părinţii lor.
În nebunia asta multicoloră şi recitalul afon realizat de instalaţiile luminoase, lumea îl aşteaptă pe Hristos. Care Hristos? E o întrebare legitimă să ştiţi, că nu toată lumea ştie care Hristos. E vorba de Pruncul acela care s-a născut într-o peşteră săracă, o iesle de animale, un loc plin de paie şi sărăcie, un Prunc fără scutec de-nfăşat şi fără hăinuţă de-mbrăcat. E vorba despre naşterea celui care este Mântuitor, nu despre vreun Hristos VIP,  de vreun Hristos de la nu ştiu care post de televiziune, că astăzi astfel de persoane au ajuns modele omului modern.
Nu mai lungesc vorba şi trec la lucruri mai serioase. De exemplu este o întrebare pe buzele multor oameni în aceste zile: cu ce să mă îmbrac de Crăciun?  O problemă complicată, o chestiune de viaţă şi de moarte, e ceva care depăşeşte chiar şi grija pentru suflet, adică ce zic eu suflet, chiar şi pentru burtă, că e mai importantă decât sufletul. Şi iată că o persoană din domeniu ne sfătuieşte aşa: bărbaţii care vor merge la o petrecere mai pretenţioasă, dar nu numai, pot alege o cravata cu moşul, sau cu globuleţe, brăduţi, însă fără elemente care pot deveni foarte uşor kitsch-uri precum luminiţe sau excese de elemente sclipitoare. Doamnele pot alege cu uşurinţă o bluza cu imprimeuri tematice sau una cu putina blăniţă pe la extremităţi, dar si accesorii speciale pentru aceasta ocazie, cum ar fi cerceii in forma de brăduţi, globuleţe, asortaţi cu un pandantiv sau brăţară pe măsură. E ? Ce ziceţi?
Cam asta e grija unor persoane pentru ziua Naşterii Mântuitorului Hristos. Ce spovedanie, ce împărtăşire, ce biserică, ce rugăciune şi comuniune astea nu au nici un farmec. Ţoala nene, firma, eticheta că doar odată e Crăciunul. Şi când te gândeşti că peste Hristos boii suflau pentru ai face căldură, că Maica Domnului nu avea cu ce să-l acopere pe cel ce s-a născut pentru noi şi a noastră mântuire. Fireşte,  nu am generalizat la extrem, iar asta pentru că sunt şi oameni care se gândesc la cele sufleteşti, la familie, la prieteni, la suflet.
Eu zic, la sfârşit, împreună cu cetele de colindători: nu mai plânge Maica mea, scutecele noi ţi-om da,  Pruncul Sfânt de-i înfăşa

vineri, 16 decembrie 2011

UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT



V-aţi întrebat vreodată cine vă sunt strămoşii? Cu siguranţă că da, gândesc eu. Nu cred să fie careva să nu se fi întrebat măcar odată în viaţă care-i sunt rădăcinile, de unde-şi trage obârşia ori căror oameni le datorează azi existenţa.
În duminica de dinaintea Naşterii Mântuitorului în biserici se citeşte pericopa evanghelică de la Matei unde ne este redată genealogia Mântuitorului cu începere de la Avraam. La fel de important ca atunci este şi azi să cunoaştem firul lucrării divine în istoria mântuirii omului prin răscumpărare.
Ori dacă pentru Fiul lui Dumnezeu s-a întocmit acest arbore genealogic, spre a ne fi de folos şi învăţătură, voiesc a vă purta un pic prin negura necunoştinţei despre cei ce nu mai sunt.
Unde sunt cei ce nu mai sunt ? Se întreba asta Nichifor Crainic odinioară, dus şi el lângă cei plecaţi, se întreabă lumea-ntreagă unde sunt, mai sunt, de  ce nu-i mai vedem. E greu să cugeţi la această dimensiune când mintea şi sufletul sunt în robia trupului. E greu pentru că pentru mulţi dintre noi viaţa se rezumă la acţiunile mecanice ale masticaţie şi îngurgitării, la odihnă şi relaxare. Şi astea-s doar câteva acţiuni întipărite în mecanismul cotidian la care ne raportăm când spunem că trăim.
Ori când vine vorba de cei ce nu mai sunt te gândeşti invariabil la cei ce ţi-au fost înaintaşi, cei cărora noi le facem pomenire, cei cărora noi le datorăm viaţa fizică. În lumea de la ţară există încă pomenirea numelui de tată sau mamă împreună cu cele ale bunicilor sau străbunicilor. Oamenii zic că eşti al lu’ Ion al Gherghinii  lu’  moş Gherghe ciobanul. Bătrânii încă îşi pomenesc înaintaşii sub această formă arhaică de transmitere de date personale prin timp,  un  wireless primitiv dar stabil.
Şi totuşi unde sunt cei care nu mai sunt? Unii, din ce în ce mai mulţi, gândesc că nu e nimic după plecarea din această lume. E trist să gândeşti aşa. Cred că e minimalistă perceperea vieţii doar într-un registru corporal inechitabil şi plin de suferinţă. Cei care au plecat dintre noi nu au dispărut. Deocamdată ei există în mintea şi în inima noastră şi asta înseamnă mult de tot. Pentru că simplu fapt că ei dăinuie în mintea noastră poate fi o confirmare a unei existenţe extracorporale ce depăşeşte logica dar care poate fi percepută prin credinţă.
Apostolul Pavel, vorbindu-le Corintenilor despre înviere, spune că dacă Hristos nu a înviat din morţi, dacă nu credem că există înviere, zadarnică este şi propovăduirea şi credinţa noastră, am fi de plâns. Noi trebuie să credem cu tărie în biruinţa vieţii supra morţii. Să percepem moartea ca un ciur care cerne făina şi aruncă tărâţa, făina fiind sufletul şi tărâţa trupul. Noi trebuie să conştientizăm că cei dinaintea noastră nu sunt sortiţi pieirii definitive, a dispariţiei fără urmă. Dacă ar fi fost aşa nici strămoşii Mântuitorului nu ar mai fi fost pomeniţi. Nu ar mai avea rost nici o aducere aminte a celor dinaintea noastră, am trăi ca animalele şi am pierde noţiunile de dragoste, de iertare, de milă.
Nu vă cunosc personal pe toţi cei ce-mi citiţi blogul. Nu ar fi corect să fac aprecieri despre înaintaşii nimănui. Cred că fiecare se gândeşte cu compasiune şi drag la cei ce nu mai sunt printre noi în forma fizică. Dar pot spune că noi, cei ce vom deveni odată strămoşi, avem datoria să lăsăm în urma noastră pilde şi fapte care să rodească  bun rod pentru mulţi din urmaşii noştri şi asta în nădejdea învierii şi a reîntâlnirii.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

NU POT!



"Nu pot Doamne, nu pot! Înţelege şi Tu că n-am cum să vin, îmi pare rău, iartă-mă"!
Cititorii fideli ai blogului meu ştiu că niciodată nu am scris vreo predică spre citire şi asta pentru că predicarea o fac la altar, liberă, directă şi bazată pe privirea comună vorbitor-ascultător. Asta pentru a nu vă da emoţii cu privire la oarecare schimbare de stil.
De ce nu vin oamenii la chemarea lui Dumnezeu? Ori mai bine spus de ce nu vin toţi oamenii când se face această strigare?
Am să încep cu partea cea mai simplă. Mulţi, nu toţi, nu în cunoştinţă de cauză toţi, nu vin din cauza neştiinţei cultivate pe roditorul ogor al trecătoarei lumi în care sufletul reprezintă fireşte, pe fata moşului din binecunoscuta poveste. În ultima perioadă, unii au devenit reticenţi chemării din cauza unor slujitori ai altarului care au căzut în diverse păcate, oameni fiind, care păcate au fost intens mediatizate, pentru partea leului, provocând o ceaţă spirituală ce s-a lipit perfect pe smogul şi aşa cenuşiu al multor trecători prin această viaţă. Nu cred, la modul cel mai serios, că înaintea lui Dumnezeu putem spune că numai preoţii ( vorbim de cei ce nu-şi fac datoria cum se cuvine )sunt de vină pentru lipsirea de la primirea Cuvântului, deoarece ar însemna să dăm vina doar pe alţii, cum odinioară a făcut Eva în rai cu şarpele. Alţii nu vin pentru că aidoma celor din evanghelie spun că şi-au luat pământ. Pământul acesta reprezintă interminabila dorinţă de extindere pe orizontală a omului care nu caută verticalitatea  şi verticalizarea relaţiei cu Dumnezeu. Mergem oriunde în lume, ne facem planuri şi timp pentru orice, pentru Dumnezeu nu putem.
Ce să spun mai departe. Unii şi-au luat cinci perechi de boi ce trebuie încercate. Astea-s cele cinci simţuri pe care omul le exploatează fără milă. Văzul, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul sunt adevărate maşini de test a lumii înconjurătoare. Nu rămâne nimic necercetat, fireşte, mai puţin sufletul şi cele sufleteşti. Dar cine mai are timp şi de suflet, viaţa e scurtă şi trebuie trăită, zic majoritatea, lasă-L pe Dumnezeu, că ne iartă El, că de aia e Dumnezeu.
Ultimii sunt mai speciali. Evanghelia spune că cel chemat s-a scuzat  spunând că şi-a luat femeie şi nu poate veni. Casnicii omului sunt duşmanii lui spune Scriptura, deoarece de multe ori cei dragi ai  noştri ne opresc de la cele spirituale. Majoritatea oamenilor spun că familia e foarte importantă pentru ei. Şi nu zic că e greşit. Dar parcă banalitatea grătarului duminical ce se încheie ori cu reflux esofagian ori cu bezele trimise de nemuritorul Bachus nu reprezintă taman idealul iubirii familiale. O familie împlinită e musai să fie desăvârşită şi prin împlinire spirituală, duhovnicească. Bărbatul, femeia, copilul (unde există acest cadru) nu trebuie să fie piedici în calea răspunsului pozitiv ce trebuie la chemarea lui Hristos.
Hristos cheamă oamenii la împărtăşirea cu dumnezeirea. În general nu se cade să refuzi pe cineva când te strigă la masă. Nu e frumos să-i refuzi hrana firească. Ori dacă o conduită umană îndeamnă la un răspuns pozitiv, cu atât mai mult când eşti chemat de Dumnezeu trebuie să mergi, să nu refuzi, să nu faci pe îmbuibatul cu plăcerile trecătoare ale acestei lumi.
Mi-aş dori ca în preajma sărbătorii Naşterii Mântuitorului să cugetaţi mai adânc la cele sufleteşti, să spargeţi gheaţa superficialului de breaking news  şi să vedeţi  dincolo de ceea ce vă pot oferii obosiţii ochi trupeşti, să vedeţi, să auziţi, să mirosiţi, să atingeţi şi să gustaţi cele pregătite de Dumnezeu.
P.S  Înainte de a arunca cu piatra, nu vă sfiiţi să întrebaţi, dacă aveţi neclarităţi. Azi poate am scris un pic altfel, mai apropiat de cele ale sufletului meu.

miercuri, 7 decembrie 2011

PRIMITI COLINDATORII?!?



Chiar aşa,  mai primiţi colindătorii? Îi primiţi de obicei sau închideţi uşa, poarta şi  inima celor care vin să vă colinde, să vă ureze, să se bucure de întâlnirea cu stăpânii casei, aducând o veste minunata, o bucurie izvorâtă din inima copilăriei şi a curăţeniei.
Parcă ieri este când mă pregăteam şi eu de colindat. Ce emoţie, câtă aşteptare, câte planuri făcute cu prietenii, despre cum o să strigăm, cât o sa stăm seara la focuri, cât o să strângem. Parcă nu mai venea odată vacanţa să pregătim şi cele ale Pluguşorului, bicele şi buhaiurile.
Totul mirosea a sărbătoare. Sobele trosneau de jarul roşu, porcii se zbăteau în mâinile celor care îi sacrificau, cozonacii crăpau în cuptoare, cârnaţii atârnau pe la streşini, zăpadă era mereu din belşug, copiii cu obrajii roşii mărşăluiau pe drumuri trăgând de sănii făcând o hărmălaie de nedescris.
Şi veneau colindeţele, colindele. Alergam din casă în casă să strângem cât mai mult, ştiam unde primim colaci de casa, unde primim gogoşi calde, ba chiar câte un pahar fierbinte de ceai, după ce înainte fuseseră tămâiate de către femeile cu broboade groase ce ne aşteptau în dreptul porţilor. Cântam nevoie mare fără să ne doară gura, alergam fără să simţim gerul, cădeam fără sa schiţăm nici un fel de grimasă, ne bucuram că sosise cea mai frumoasa perioadă din an, anotimpul colindelor când se năştea Hristos, Mesia chip luminos, chiar dacă pe atunci unii ne vorbeau de Moş Gerilă.
O, ce veste minunată, Trei crai de la răsărit, Steaua sus răsare, La Viflaim, Trei păstori, erau pe buzele tuturor, plus că cei care erau mai răsăriţi la vârstă mergeau cu steaua îmbrăcaţi în personajele biblice bucurând ochii şi urechile celor care-i primeau cu uratul.
Azi aştept colindele ca şi atunci, aştept  colindătorii să-mi vestească Naşterea Domnului, aştept zăpada şi glasurile de copii pe drumuri, aştept. Nu mai e ca înainte. Nu toţi oamenii mai primesc colindătorii, închid porţile şi uşile lui Hristos cel ce se vesteşte.  Colindătorii nu mai au bice ca odinioară, acum au petarde. Nu-l mai vestesc pe Hristos, ci cu căştile în urechi îngână mixaje de colinde pline de mesaje care nu au legătură cu Naşterea minunată, care nu au legătura cu îndemnul îngerilor asistenţi la naştere şi care zic într-un glas "slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire".
Şi cu toate acestea eu tot nu disper,  câtă vreme Hristos se naşte pentru fiecare generaţie, într-o perpetuă pregătire de mântuire a neamului omenesc. Cât timp se vesteşte Viaţa, eu aştept colindele, aştept cu darurile pregătite să mi se strige PRIMITI COLINDATORII? Indiferent ce vârstă voi atinge pe pământ voi fi un colindător consecvent ştiind că va veni un moment când voi colinda şi pe la porţile cerului. Atunci, sper să fiu primit şi să primesc darul cel mai râvnit din câte pot exista, mântuirea. Vă aştept cu colindul, măcar virtual. M-aş bucura dacă aţi primi colindătorii, nu de alta, dar dacă şi nouă ni se vor închide porţile cerului!?!

duminică, 4 decembrie 2011

NU FACETI CADOURI, VA ROG!!!



Nu mai e mult până departe. Iată că vin şi sărbătorile. Pentru unii vin sărbătorile de iarnă, pentru alţii vin sărbătorile Crăciunului, iar pentru creştini vine Naşterea Domnului, cu sărbătorile ce o înconjoară şi o îmbogăţesc spiritual. Iar aceste sărbători vin cu bucurie pentru unii, cu normalitate pentru alţii şi cu modestie sau chiar sărăcie pentru majoritatea.
Au început televizoarele deja să înnebunească din cauza reclamelor la sărbătoarea X, că rar se vorbeşte de naşterea lui Hristos. Toată lumea face lobby la luna cadourilor, momentul în care îi poţi bucura pe cei dragi. Acum la modul cel mai sincer, nu cred că nu vi s-a întâmplat să primiţi vreodată vreun cadou care să nu vă facă plăcere sau la care să nu-i găsiţi trebuinţă.  Vreun parfum imposibil de mirosit, vreo cremă dubioasă, vreo cravată sau tricou de la second hand. Copiii sunt şi ei cadorisiţi cu  E-uri  care mustesc în dulciurile ce au zăcut o vară pe tarabele încinse, ori cu vitaminele  fructelor coapte în rafturile magazinelor. Dar dacă zice la televizor că trebuie să faci cadou, te poţi împotrivi oare curentului?  Ştiţi ce zice lumea nu? Zgârcitul, avarul, murea dacă făcea şi el un cadou.
De aceea eu vă îndemn frăţeşte şi părinteşte: NU FACEŢI CADOURI!!!  Faceţi DARURI!
Da, aşa cum citirăţi, faceţi daruri, pentru că un cadou însemnă o atenţie, o obligaţie onorată din complezenţă, înseamnă cadorisire, un act făcut mecanic, o datorie civică, în timp ce darul vine de la dăruire, darul vine de la a da, iar dăruirea este o însuşire, este o calitate care exclude obligaţia.  Dăruirea este o binefacere, cadoul este o îndestulare. Darul vine  din suflet şi chiar dacă are un preţ, e inestimabil, iar cadoul vine din buzunar, are preţ  şi nu e preţuit.
Pentru noi  creştinii urmează sărbători închinate lui Hristos şi trebuie să facem daruri în miros de cetină şi tămâie, trebuie să dăruim având colindele pe buze. Cei care nu se alipesc de bucuria noastră creştinească vor continua să-şi facă toată viaţa cadouri, pentru că pentru ei vin sărbătorile de iarnă.
Vă readuc aminte că dar din dar se face raiul; dăruind vei dobândi;  cel ce dă, lui îşi dă. Sunt vorbe simple care deschid minţile celor ce ştiu să facă diferenţa între cadou şi dar, între Naşterea Domnului şi sărbătorile de iarnă.
Şi chiar dacă se spune că un cal de dar nu se caută la dinţi,  e bine să te gândeşti de două ori atunci când vrei să vrei să faci o dăruire, că dacă nu eşti atent vei risca să faci un cadou.
În încheiere doresc tuturor copiilor, tuturor creştinilor, să aibă parte de darurile sfântului Nicolae, de darurile Domnului Iisus Hristos, de darurile bisericii rugătoare, primind cu bucurie şi cadourile ce vin din partea celor care poate nu au citit această postare pentru a se informa cum poţi bucura un suflet.
Postare revizuită de autor 2011

miercuri, 30 noiembrie 2011

SA FIE UNIRE SI UNITATE!


Sunt fericit că sunt român. Nu ştiu dacă simţiţi acest sentiment sau dacă l-aţi simţit vreodată. Nu ştiu dacă alte popoare ale lumii au acelaşi sentiment faţă de ţara în care s-au născut. Eu ştiu sigur că îmi place România. Şi poate vi se pare ciudat că am acest sentiment în condiţiile în care în conformitate cu ceea ce auzim la televizor la noi se fură cel mai mult, suntem printre primii la avorturi, la crime, la sărăcie, la boli de mult eradicate prin alte părţi ale lumii, la gunoaie şi la arătat cu degetul. Dar am avut şi avem şi minţi strălucite, genii literare, artistice, inventatori şi eroi, biserici şi mănăstiri în care găsim sfinţenia moaştelor celor ce au trăit înainte de noi pe aceleaşi meleaguri, asta chiar dacă ici acolo se mai ivesc şi cazuri cu necazuri ce pătează puritatea firească a credinţei.
De fapt, azi când sărbătorim ziua naţională, simt şi mai mult că într-adevăr suntem Grădina Maicii Domnului, pentru că de 2000 de ani o mână de oameni, comparativ cu imperiile ce ne-au înconjurat mereu, am reuşit să facem faţă tuturor încercărilor venite asupra noastră şi ceea ce este mai important că am reuşit cu ajutorul credinţei, primind mereu putere de la pământul pe care călcăm, de la pământul ce a primit seva sângelui strămoşilor noştri.
La 1 decembrie este unirea, iar unirea înseamnă îmbinare, împletire, alipire. Pentru a fi desăvârşiţi însă, ne mai trebuie ceva alături de unire. Ne trebuie UNITATE, deoarece unitatea reprezintă unirea omogenă, fraternă şi indivizibilă bazată pe iubire, aşa cum găsim în Sfânta Treime. Dacă unirea românilor s-ar transforma în unitate, am fi indestructibili în gândire şi manifestare. Unitatea ne-ar oferi posibilitatea de a ne apropia unii de alţii, de a ne apropia de Dumnezeu. Unitatea este liantul care ne-a ţinut aproape pe noi românii în timpurile în care nu exista unirea. Unirea a fost un act administrativ, ce a consfinţit dorinţa românilor de a fi în unire şi obligă moral pe români să tindă spre unitate. Nu trebuie să ne arătăm unitatea doar în vremuri de restrişte şi calamităţi ci continuu, ca o curgere firească a unui râu ancestral.
Sunt mândru că sunt român creştin ortodox, că am primit Evanghelia lui Hristos de la apostolul Andrei. Sunt fericit când văd cum la noi vin oameni  de pe meleaguri unde civilizaţia asfaltului şi a artificialului este in floare şi  vin să se bucure de naturalul sărbătorilor şi mâncărurilor româneşti, de munţii şi apele acestei ţări, de credinţa şi simplitatea oamenilor încercaţi de soartă de 2000 de ani.
În final îmi doresc ca împreună cu cei care simt ca mine, să ne bucurăm de ceea ce ţara noastră are mai bun şi mai frumos, să ducem unirea spre unitate, să le oferim şi celor care vor veni după noi posibilitatea  de a fi mândri de istoria, locurile şi oamenii acestei ţări.
La mulţi ani ROMANIA, fii ferită de cele rele şi binecuvântată de Dumnezeu!

miercuri, 23 noiembrie 2011

CE IMI DORESC DE ZIUA MEA



În conformitate cu ceea ce-mi arată actele de identitate, pe 24 noiembrie e ziua mea de naştere. Nu e mare scofală să fie ziua ta, mai ales că e obligatoriu ca într-un an să vină şi acest moment în care să fii felicitat pentru un lucru la care nu ai participat şi pentru care nu prea ai mare merit. Dar asta e, dacă lumea aşa a considerat că e bine să fii centrul atenţiei într-o astfel de zi, nu te poţi pune împotriva curentului, că ori te doboară, ori te ia valul.
De obicei când e ziua ta eşti întrebat ce-ţi doreşti, ce cadou ţi-ar plăcea, ce-ţi mai doreşti de la viaţă şi ce planuri ai, ca şi cum de mâine nu ai mai vrea cadouri sau nu îţi mai faci planuri. Când eram mai mic, mai tânăr, mi-aş fi dorit o bormaşină că nu aveam, ba chiar şi un flex. Apoi m-am mai copt la minte şi mi-aş fi dorit o carte veche şi rară, că dădea bine la public şi păreai un intelectual versat. Timpul a trecut şi am constat că  oamenii mari sunt la fel ca  cei mici. După ce îi cumperi jucăria pentru care se jeleşte, constaţi cum după două ore de joc o aruncă lângă celelalte din colţul camerei.  Apoi, din nefericire, am dorit lucruri care să mă scoată în evidenţă în faţa lumii, ca  să par mare pe lângă cei mici şi m-am lecuit şi de asta, pentru că ştiţi cum le-a spus Hristos celor doi apostoli „nu ştiţi ce cereţi”.
Azi sunt convins că nu contează numărul anilor împliniţi, ci zilele acestor ani în care am făcut ceea ce trebuie înaintea lui Dumnezeu şi a celor de lângă mine, la altarul unde slujesc şi pe drumul vieţii alături de ceilalţi semeni cu mine împreună călători.
Am primit mereu cadouri diverse, consumabile şi după bugetul fiecăruia dintre cei ce mi-au călcat pragul, dar cel mai frumos cadou rămâne viaţa pe care Dumnezeu mi-a dat-o prin părinţii mei şi pe care mi-o trăiesc alături de familie şi de voi cei care cu adevărat mă cunoaşteţi, fizic ori virtual. E cel mai tare cadou sau mai bine spus dar, căci este o dăruire ce vine din iubire, este un dar de prietenie necondiţionat de lucruri materiale.
Ce-mi doresc de ziua mea... . Mulţi ani? Nu cer, că dacă trăieşti mult, multe păcate faci şi boala te macină. Bani? Nicidecum, nu am avut niciodată de ajuns şi nu am murit de foame şi ar fi ciudat să îmi doresc ochiul dracului. Sănătate mi-aş dori, dar să-mi fie dată după modul de viaţă, că dacă faci excese….. rămâi fără sănătate. Înţelepciune îmi doresc ca şi Solomon, pentru că numai cu înţelepciune poţi să gândeşti şi să păstoreşti o turmă. Apoi îmi doresc să pot ierta şi iubi ca Hristos, că numai aşa te poţi desăvârşi şi numai aşa ajungi la concluzia că nu-ţi trebuie nici un cadou de ziua ta, deoarece ziua este un dar al lui Dumnezeu, este o clipă scăldată în lacrimi şi uscată de seninul zâmbetelor.
De fapt mi-aş mai dori ceva, ce sa faci, nărav omenesc. Mi-aş dori să ştiu ce vă doriţi voi  de la viaţă; mi-aş dori  să mă iertaţi dacă v-am greşit cu ceva şi să vă rugaţi pentru mine aşa cum mă rog şi eu pentru voi, prietenii mei, pentru voi cei ce citiţi aceste rânduri.
 AMIN!

vineri, 18 noiembrie 2011

NEBUNE!



De ceva vreme am cam pierdut legătura cu blogosfera.  Cin’ se scuză se acuză. Adică de vă spun că am avut treabă, nu vă încălzeşte cu nimic, chiar dacă munca a fost una asiduă şi la biserică. În încercarea mea de a face şi munca Martei şi a Mariei am neglijat o parte din activităţi şi asta m-a făcut să-mi aduc aminte că cine aleargă după doi iepuri…….şi iată că azi mai vin cu o mică postare.
Evanghelia duminicii din prima săptămână a postului Naşterii Domnului este specială. Toate au câte ceva special, că de aia sunt cuvintele Domnului, dar asta îmi place pentru un lucru ce nu cred că-l bănuiţi. Eu nu am de gând să vă înşir cuvintele lui Luca, le găsiţi aici ori duminică la biserică. Eu vreau să exploatez o latură lumească a acestei pilde în care bogatul numit nebun de către Hristos, doreşte să-şi strice hambarele pentru a-şi zidi altele mai mari din care să-şi sature sufletul, chipurile.
Sunt câteva predici monumentale ale părinţilor bisericeşti la această evanghelie. Eu, cu îngăduinţa voastră, am să încerc să conturez dimensiunile unui hambar special, ce de multe ori devine neîncăpător când e vorba de strânsură.
Apăi dragii mei, eu zic că trupul omului este un hambar în care se îndeasă zilnic şi aproape niciodată nu se umple. Ce iubeşte omul pe lumea asta mai mult decât trupul? Nu pentru el şi întreţinerea lui aleargă omul toată viaţa? Aţi văzut deseori oameni mulţumiţi pentru câte au strâns ori aţi văzut cum cu înfrigurare se aleargă continuu pentru umplerea hambarului, făcându-se chiar şi noaptea zi în această străduinţă titanică de săturare a trupului din care  patimile ciugulesc neîncetat.
Voi strica hambarele şi mai mari le voi zidi!” a strigat nebunul din Scriptură. Poate că pentru cuvintele ce urmează voi fi „taxat”. Nu mă supăr. Fiecare are dreptul la o opinie, câtă vreme aceasta e fundamentată pe Scriptură, pe cunoaştere iar nu pe dorinţa de exersare a expresiei „gică-contra”.
Aşadar, trupul nostru, acest hambar fără saţiu este câteodată plin. Fireşte că roadele cu care se umple nu sunt faptele bune ci sunt roadele mândriei, că mândria îl face pe om să „dea pe-afară” şi să nu-şi mai încapă în piele.  Trupul omului se umple de păcate prin pofta ce îndeamnă la o muncă dusă în slujba celui viclean, cel ce plăteşte cu măsură înzecită aici pentru ca omul să uite de plata ori răsplata ce urmează firesc după ce trupul-hambar nu va mai exista.
Stricarea hambarelor, a trupurilor există chiar la modul real. Mulţi oameni ai zilelor noastre, excluzând pe cei ce din motive medicale întemeiate, sunt nemulţumiţi de locul unde îşi strâng roadele. Mulţi îşi strică hambarele. „Minunile” tehnologiei medicale de azi modifică permanent trupurile oamenilor nemulţumiţi de aspectul exterior, chiar dacă sunt sănătoşi. Mulţi vor să semene cu idolii lor de la televizor ori vor să iasă în evidenţă cu look-uri noi şi nemaivăzute, dintr-o mândrie vicleană şi cu interes.
Hristos zice: „nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău şi cele care le-ai strâns ale cui vor mai fi…. .” Pentru mine nu contează că un mort este frumos ori că  este normal sau sluţit. Mortul, fizic, nu este decât un pământ în devenire, un trecut vânător al unei vânări de vânt, cum spune Eccesiastul „Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; .....Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dânşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: „Mi-am urât viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt”(Ecclesiastul 2, 17).
Oare a greşit Mântuitorul când a spus „nebune” către omul ce îşi doreşte schimbarea hambarului spre al umple cu netrebnicii? Câţi îşi modelează sufletul în  vederea umplerii cu faptele bune strânse cu amărăciune spre a da o hrană dulce?

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

BRANZA BUNA IN BURDUF DE CAINE



Poporu’ ăsta al nostru, popor asuprit de veacuri când de alte neamuri, când de foc şi apă ori chiar cutremuri şi boală, e un popor deosebit. Lăsând deoparte faptul că suntem „grădina Maicii Domnului”, adică un leagăn de creştinism autentic de multe ori nespeculat prin faptă la adevărata lui valoare, suntem şi campioni la arătat cu degetul deopotrivă cu zămislirea de maxime şi cugetări care să ateste amalgamul de idei şi practici milenare în trecerea noastră pe aici.
Când vrei să critici pe cineva, prieteneşte ori familial, foloseşti expresia „brânză bună în burduf de câine”, o expresie care are acelaşi rezultat al unei înmulţiri făcute cu zero.  La ţară se mai foloseşte una, e mai dură dar merge pe aceeaşi idee şi zice „că eşti ca o vacă bună ce dă 20 de litri de lapte la mulsoare după care-i dă cu piciorul”.
Probabil că pe unii v-am făcut să zâmbiţi, deşi nu e meritul meu ci al celor care din zestrea străbunilor au scos aceste expresii ce definesc starea unor persoane în raport cu normalitatea folosindu-se de lumea înconjurătoare, în speţă de animalele domestice din jurul casei. În general expresia cu brânza din burduful de câine se foloseşte în cazul persoanelor înzestrate cu anumite calităţi, care, ne-înmulţind talantul trăiesc tăind frunză la câini şi spunând „mare brânză” ca să fiu în ton cu postarea.
Fireşte că nimeni nu-i perfect pe lumea asta. Adică, odată în viaţă măcar, poate că a fost valabilă şi pentru noi expresia ce face obiectul postării mele de azi. Poate că de multe ori în viaţă am fi putut face ceva în folosul celorlalţi şi din comoditatea unei stări materiale bune coroborată cu o sănătate trupească ce a fost dublată de împliniri personale, am stat impasibili şi am trecut mai departe.
În evanghelia din duminica a XXV-a după Rusalii, anul acesta 13 noiembrie, Mântuitorul spune pilda samarineanului milostiv. Evident că mulţi din cei care citiţi postarea e posibil să o ştiţi de la biserică ori poate chiar aţi citit-o în Scriptură. În pildă regăsim un om căzut între tâlhari, adică un oarecare om, poate chiar noi, căzut între tâlharii acestui veac, patimile şi plăcerile transformate în păcate, care ne lasă abia vii, plini de răni şi fără sprijin. Pe lângă omul căzut trec un preot al Vechiului Testament şi un levit, ambii slujitori la templu, încă ancoraţi în legea talionului(ochi pentru ochi…) care trec pe alături. Brânză bună în burduf de câine. Fariseism şi nepăsare. Pentru ei, samarineanul era un străin şi nefiind de neamul lor au trecut pe lângă el ca pe lângă un câine călcat de vreo roată de maşină.
În această situaţie se află mulţi dintre creştinii de azi. Diferenţa dintre litera şi spiritul Legii se adânceşte. Creştinii devin radicali, devin intoleranţi şi alergici la iubire. Constat cu durere că atunci când le vorbeşti oamenilor de iertare şi iubire devin irascibili. Rareori vezi câte un samarinean milostiv. Vezi scena biblică aproape zilnic. Oameni care mor pe  scările spitalelor, oameni  care mor pe strada în nepăsarea celorlalţi, oameni care mor lăcrimând şi clipind scrutând cu privirile către cei ce sunt prea grăbiţi sau îndestulaţi să vadă pe cei căzuţi între tâlhari.
Ce poţi face cu o brânză bună ţinută în burduf de câine? Nimic. Eventual să hrăneşti tot un câine. Ce poţi face cu un suflet ţinut într-un trup ce nu-şi refuză nici o plăcere a acestei vieţi? Mai nimic. Ştiţi că mai e o vorbă care zice „că nu face nici o brânză” ori că face cât „o ceapă degerată”.
Nu ştiu cât aţi înţeles mesajul acestei postări „mai de dulce”. De luni începe postul şi e necesar să ne curăţăm un pic vasele în care ţinem roadele sufletului nostru. Dacă rodim cum se cuvine, la ce bun să strângem roadele în vase murdare, la ce bun să punem brânza în burduf de câine?

marți, 8 noiembrie 2011

IN PICIOARE



Mi-aş dori ca postarea de azi să fie una mai tehnică. Nu ştiu în ce măsură voi reuşi dar cum spuneam noi când eram copii „încercarea moarte n-are.” Şi ca atare azi încerc să dau curs unei solicitări venite din partea unui comentator anonim al blogului ce doreşte lămuriri cu privire la acatist.
În primul rând, explicaţia ştiinţifică. Denumirea  acatist (ακαθιστος în limba greacă) vine prin adăugarea unui privativ la verbul καθιξω, a sta jos, a şedea, pentru a se arăta că în timpul acestei cântări nu se stă jos, pe scaun, ci în picioare ori în genunchi în unele părţi. Poate că pe unii v-am băgat în ceaţă în loc să vă dumiresc cu înţelegerea acatistului. Dar, oleacă de răbdare, că vă limpezesc cât ai zice pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioza(se pare, cel mai lung cuvânt din limba română). Şi să vedem cum stă treaba cu acatistul.
Un pic mai sus v-am dat definiţia ştiinţifică, tehnică. În practică lumea înţelege prin acatist biletul cu numele celor vii dat la altar pentru pomenire. Aici se diversifică un pic percepţia deoarece sunt unii care dau biletele doar la slujba de acatist, care se face în cinstea Mântuitorului Iisus Hristos, al Maicii Domnului ori a altor sfinţi şi sunt alţii care dau biletele ca un acatist pentru a fi pomenite la alte slujbe unde se fac rugăciuni pentru cei vii, conform învăţăturii biblice „vă îndemn dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine" (Romani 15:30).  Iacov ne scrie: „Rugaţi-vă unii pentru alţii" (Iacov 5:16).
Rămân doar la aceste două versete biblice deşi ele sunt mult mai multe şi trec mai departe la practica acatistului. Slujba propriu-zisă de acatist are in general 12 icose (acceptat şi icoase) şi 13 condace toate structurate scurt. Icosul si condacul sunt citiri şi cântece scurte inspirate din  Sfânta Scriptură ori vieţile sfinţilor. Acatistul se poate citi în biserică de către preot  dar şi acasă de credincioşi.
Şi înainte de a trece direct şi abrupt la subiectul cel mai arzător, doresc să spun dinainte, pentru a nu fi criticat că sunt judecător nemilos al credincioşilor neştiutori, că nu doresc nimic altceva decât să limpezesc anumite situaţii greşit înţelese ale practicilor de la diferite slujbe, chiar dacă asta însemnă că par mai rigid.
Oamenii aduc bilete la altar. Între ei oamenii se întreabă cât costă. E firesc şi normal că doar nu plouă cu bani. Şi tot normal este să nu fie nici o taxă. Adică omul să dea cât consideră şi preotul să fie răspunzător de haina purtată când omul aflat în nevoie îi cere ajutorul fără să se tocmească. Când există conştiinţă de ambele părţi lucrează Dumnezeu ca plugarul în pământul bun.  Cu siguranţă că aceste lucruri se practică, dar şi din vina oamenilor. De obicei se feresc(de oameni) şi merg cu biletele pe la alte biserici decât cele din parohie ori pe la mănăstiri. Şi nu numai că se lovesc de situaţii neplăcute, dar e posibil să nu primească cel mai bun sfat câtă vreme preoţii de acolo nu cunosc familia şi contextul problemelor lor, aşa cum sper să le cunoască fiecare preot în parohia sa.
Apoi, tot din neştiinţă oamenii pun cereri necuviincioase pe bilete. Nu poţi cere moarte duşmanilor, câştig la loto, la proces, avansarea în funcţii ori dezlegarea cununiilor. Adică nu se cade a-L face pe Dumnezeu părtaş la toate resentimentele şi dorinţele noastre pământeşti. Putem cere mântuire, luminarea minţii, sănătate, pace, înţelegere ori iertarea păcatelor. Şi fac doar o remarcă scurtă dar cu litere mari, fără să fac pe lupul moralist: FUGIŢI DE PREOŢII CARE "DESCHID CARTEA" ORI FAC AŞA-ZISE SLUJBE DE DEZLEGARE A FEL ŞI FEL CUNUNII ŞI LEGĂTORII DRĂCEŞTI pe la miez de noapte şi pe ascuns! Nu fac cinste hainei şi harului preoţesc şi vor plăti pentru asta. 
Nu ştiu cât de tehnică a fost postarea. Şi nici nu vreau să mă lungesc. Mi-ar plăcea să cred că aţi învăţat ceva din cele relatate şi am să încerc să fiu deschis tuturor întrebărilor de bun simţ ce fac obiectul pregătirii mele. Repet şi spun că nimeni nu e perfect. În încercarea noastră de a avea ce e mai bun, duhovniceşte, să nu alegem ignoranţa şi obscurantismul. Prin prezenţa în biserică la Sfânta Liturghie, prin mărturisire şi împărtăşire, prin dialog şi rugăciune putem rămâne în picioare, pentru că asta înseamnă „acatist”.

duminică, 6 noiembrie 2011

M-AM CULCAT CU GAINILE



Dacă cineva face greşeala să citească doar titlul postării o să creadă ceea ce nu trebuie. Nu e vina mea că limba română este aşa de bogată în înţelesuri. Câteodată aceasta este un avantaj, câteodată un dezavantaj. Cum spusei, sâmbătă seara m-am culcat cu găinile. Nu în sensul erotic şi nici într-un loc cu ele. Pur şi simplu, după vreo două săptămâni de muncă diversificată, s-a întâmplat să simt oareşce oboseală, de altfel o stare destul de străină mie până acum. Rezultatul, mi se făcu un somn pe la 7.30 de ziceai că am fost de gardă trei săptămâni. Nu mai zic de faptul că parcă toate acele din lume îmi şfichiuiau obrajii şi urechile se făcuseră ca macul în mijlocul verii.
Pentru că nu vreau să credeţi că am transformat blogul în jurnal-oracol de fată mare unde să-mi trec stările de metamorfoză în aşteptarea vreunui „zburător”  trebuie să menţionez că nimic nu e la întâmplare în viaţă şi că din fieşce lucru, cât de mic ar fi, tot înveţi câte ceva.
Pentru care motiv am început să fac autostopul pe autostrada lui Moş Ene. Repede m-a luat valul şi cât ai clipi eram în cealaltă lume, a viselor, că mai e una, dar ei i se spune lumea „ de dincolo”. Ori de fapt eu cam pe aici vroiam să ajung. Evident că dacă îi spui cuiva la 19.30 că mergi la culcare, invariabil primeşti întrebarea „da’ de ce aşa de devreme”. La drept vorbind nu e o oră fixă pentru dormit aşa cum nu e o vârstă standard pentru murit. Toate la timpul lor.
În duminica a 24 după Rusalii s-a citit Evanghelia de la Luca unde ni se istoriseşte minunea învierii fiicei lui Iair, o fetiţă de 12 ani care îşi lăsase sufletul în gheara morţii fără a fi „la timpul ei” cum spunem noi în ziua de azi când moare câte cineva la vârsta fragedă ori la tinereţe. De altfel nouă oamenilor ni se pare de neconceput când moare cineva înainte de vreme. Care vreme nu ştiu, pentru că eu ştiu că sufletul nemuritor nu prea are trebuinţă multă cu trupul stricăcios. L a ce bun să trăieşti 100 de ani dacă faci rău zilnic? Şi ce folos dacă trăiesc 100 de ani căci atunci când voi muri tot nu voi putea lua nimic cu mine. E ca la somn, dacă mai trag de ochi o oră-n plus la ce-mi foloseşte? Aaa , dacă ora aia m-aş ruga ori aş face vreun lucru demn de fiinţa umană merită. Dar să stau cu ochii împăienjeniţi în faţa televizorului aşteptând să treacă publicitatea pentru a mai vedea 5 minute de film ori să păcănesc  la taste stând de vorbă cu cineva despre nimic, nu se face.
Că mă depărtai un pic de subiect, trebuie să recunosc, că azi citind Evanghelia mi-am readus aminte că trebuie să fim pregătiţi mereu de moarte. Nu cu izmene şi broboade, cu străchini şi ştergare. Astea-s fleacuri pentru umplut timpul la gura sobei. Eu vorbesc de pregătirea morţii aşa cum „scrie la carte”. Exact ca la somn. Mergi la dormitor, aşezi pernele, întinzi cearşaful, pătura, pijamaua, te întinzi şi arde-l pe somn. Am uitat, între elementele enumerate anterior se spune şi rugăciunea. Unii o spun  la început, alţii la mijloc, alţii la sfârşit şi majoritatea nu  o spun deloc. Aşadar cum te pregăteşti pentru un somn dulce tot aşa şi pentru somnul de veci. Care-va să zică „cum îţi aşterni, aşa dormi”. Adică pui credinţa la cap, te îmbraci în fapte bune şi  te înveleşti cu rugăciunea. 
Când mergi la somn ţi se urează „noapte bună, somn uşor.” Când mergi la somnul de veci se zice „să-i fie ţărâna uşoară!”  Una peste alta vă reamintesc. Cum nu-i oră fixă de dormit aşa nici de moarte nu e vârstă fixă. Că te culci cu găinile şi te scoli cu cocoşul nu-i lucru mare. Că adormi cu sufletul împăcat şi te trezeşti la glas de trâmbiţă îngerească  e lucru mare.

  

vineri, 4 noiembrie 2011

CIOARA VOPSITA



Iată cum după ce o vreme fusei ocupat până peste cap, mă-nvârtii de-o pauză pentru a mai scrie câte ceva pe blog, doar-doar nu o zice careva că am dat bir cu fugiţii în lumea celor care vor totul mură-n gură. Adică n-aş vrea să credeţi că lenea m-a îndepărtat de scris, ci munca pe multiple planuri.
Când ai activităţi multiple ce implică şi diverse interacţiuni cu oamenii descoperi cum asemănarea chipului oglindit de trup este invers proporţională cu diferenţa ce se zăreşte între oameni în ceea ce priveşte sufletul şi mintea. Această diferenţă devine mai abruptă în clipele în care intervine lupta pentru existenţă, lupta pentru primul loc şi dorinţa de afirmare bazate pe o justiţie personală în care nu contează cât de mare îţi este bârna din ochi câtă vreme cel de lângă tine are un colţ de pai nescos.
Şi ca să vă mai liniştesc un pic, asta e de când lumea. Adică şi Cain a avut un ghimpe împotriva lui Abel. Şi cum de atunci oameni nu au învăţat mai nimic cu siguranţă că de acum în acolo nici gând să mai înveţi „cal bătrân în buiestru”, judecând după vechimea omenirii, fireşte.
Şi cu cine ne luptăm noi? Cu noi înşine, dar fiind în ambele tabere o dăm mereu la pace. Păi să luăm versetul biblic de la Efeseni 6-12 „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” Adică tot ăl cu coarne e de vină pentru tot. El şi cei ce ascultă de el, că altfel ar fi prea simplu şi am arăta cu degetul strigând „dracu’ m-a pus”, că eu sunt un îngeraş nevinovat păcălit de vopseaua strălucitoare a fostului Luceafăr al dimineţii.
Românii au o vorbă, cică să nu umbli cu cioara vopsită. Or fi ştiind ei că asta nu e bine, mai ales că nici ocaua mică nu e bună când ajungi la judecata divină, aşa cum ne înşelăm că ulciorul poate merge foarte des la fântână. Una peste alta, diavolul îşi face mendrele. El are neruşinarea de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, cum ştim de la Iov, se poate transforma în înger de lumină, pândeşte sufletele în văzduh, ispiteşte pe la colţuri ori de-a dreptul, înalţă cu mândria până fundul iadului.
Vă amintii acest lucru deoarece la începutul lui brumar, când  îi prăznuim pe sfinţii îngeri, am vrut să vă aduc aminte că nu toţi sunt curaţi, că unii şi-au înnegrit aripile taman când îşi doreau mai multă strălucire. Nesesizând acest aspect, oamenii se amăgesc şi îi pomenesc zilnic în activităţile lor, dând la draci tot ce mişcă şi nu mişcă. Ori asta face discrepanţa între asemănarea chipurilor noastre şi diferenţa sufletelor şi a minţilor noastre. Pervertirea este un fel de cioară vopsită în varianta umană.
Să presupunem, folosind mijloacele tehnice actuale, că viaţa noastră este filmată secundă cu secundă şi că la un moment dat, la judecată, vom fi nevoiţi să privim şi să comentăm noi înşine prestaţia actoricească de pe scena vieţii. Să fim nevoiţi să ne dăm o notă corectă scrisă pe balanţa dreptăţii. Ori poate consideraţi că rolul principal e uşor de notat. În viaţă jucăm şi roluri secundare, suntem prezenţi în viaţa altora, în filme unii alţii sunt actori principali. Într-o prezentare plastică, iertată fie-mi expoziţiunea, la judecată vom fi ca într-un cinematograf cosmic unde vom vedea vieţile fiecăruia din noi, unde vom fi premiaţi pentru întreaga activitate ori pentru cel mai bun rol principal ori secundar jucat. Există desigur, pentru cei care au umblat cu cioara vopsită mână-n mână cu pierzătorul de suflete şi varianta nedorită în care se „dă arama pe faţă”. Vopseaua dispare şi rămâi cu cioara, că ce alt ceva să păţeşti când dai vrabia din mână cu bună ştiinţă.

luni, 31 octombrie 2011

NON MULTA, SED MULTUM



În toate lucrurile trebuie să existe o măsură. Evident că nu există unităţi de măsură pentru toate lucrurile ori dacă există interpretarea lor se face „după ureche” sau după bunul plac al celui mai mare. Bunăoară pentru măsurarea dragostei şi a credinţei nu există unitate de măsură omologată aşa cum este pentru masă ori viteză. Probabil că dragostea şi credinţa se măsoară prin fapte. Dar intensitatea şi acurateţea faptelor cu ce instrument se pot măsura? Şi cine este cel care poate face acest lucru fără să fie părtinitor? Ştim doar că noi cu ce măsură măsurăm cu aceea ni se va măsura.
Latinii spuneau „non multa, sed multum” încercând să scoată în evidenţă nu mărimea, mulţimea unor lucruri ci esenţa, acurateţea lor.  La treierat un om spunea aşa: „nu mă interesează ca cantitate eu vreau ca calitate să fie bun grâul”. Evident hilarul cacofoniei nu a şters sensul expresiei latine mai sus menţionate.
Probabil aţi văzut pe la ştiri cum oamenii ajunşi la un prag de sărăcie accentuat ori mai rău oameni loviţi de psihoza cumpărăturilor de orice gen se calcă în picioare pentru a umple coşurile la diverse promoţii. Nu contează ce se pune în coş, treaba e să fie cât mai multe şi asta în condiţiile în care unele produs lasă de dorit. Non multa, sed multum.
Avem oameni care se îngrămădesc la oferte de revelioane, de serbări de tot felul unde nu contează ce se mănâncă, cine cântă şi cât e de cald sau de frig. Să fie acolo, că nu strică. Că te calcă în picioare ori te scuipă vecinul de masă într-un exces de bucurie bahică nu are importanţă. Contează statistica, cât mai mult şi mai mulţi, ce atâta calitate.
Trebuie să menţionez cu părere de rău, de fapt mai mult cu nedumerire, pe creştinii care vin la unele manifestări religioase pe acelaşi principiu. Evident că nu te poţi supăra pe nimeni, nu e creştinesc, când te simţi „luat pe sus” de cei care se îmbulzesc din evlavie pentru a trece mai repede de închinare spre locul unde se oferă  niscai bucate. Măsura normalităţii este greu de ţinut chiar şi în biserică. Pe de o parte sunt unii care sunt prezenţi în trup şi mintea umblă hai-hui nefiind conectaţi permanent la actul liturgic şi pe de altă parte sunt unii care din exces de zel ori neştiinţă tulbură prin manifestări fizice repetate mecanic  şi fără oprire(metanii, închinăciuni) pe cei care raţional nu doresc nimic alt ceva decât găsirea unui moment de linişte în compania lui Hristos prin rugăciune sau chiar cântare. Dumnezeu nu iubeşte nici pe cel ce strigă  mai tare nici pe cel ce se închină de o mie de ori mai mult într-o slujbă decât cei care se roagă liniştit şi conform cu tipicul, cu rânduiala firească a respectivei slujbe.  Calitatea rugăciunii trebuie să fie oglinda sufletului.  Non multa, sed multum.
Deşi domeniile sunt multiple nu pot să lungesc postarea, deoarece aş câştiga la cantitate şi s-ar pierde calitatea, doar vă spusei non multa, sed multum.  Cu toate acestea închei cu un domeniu cvasicunoscut , asta că mai are până ce va fi cunoscut  de toată lumea. E vorba de internet şi reţelele de socializare. De exemplu nu ştiu cu ce poţi măsura prietenia. Că şi aici trebuie să fie o măsură. În reţelele de socializare sunt unii care au pus accentul pe numărul prietenilor. Unii au mii de prieteni. La o adică ar fi bine să ai mii de prieteni. Dar sunt toţi prieteni cu adevărat doar pentru că au dat un „accept” fugitiv? Personal, fireşte nu sunt etalonul nimănui, consider că şi aici tot calitatea trebuie să primeze. De preferinţă până la 100 de prieteni e ideal. Adică poţi fi prieten virtual cu persoane cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă în aşa fel încât discuţiile să fie constructive, lejere, pline de umor de bun simţ şi chiar prin comunicarea existentă să poţi învăţa câte ceva. Nu mi se pare deplasat să refuzi „prietenia” unei persoane  care după vreo două zile de amiciţie îţi umple pagina cu activităţi dubioase, cu comentarii  şi poze ce trebuie cenzurate.  
Închei, asta a fost măsura zilei de azi. Dictonul latin ce m-a inspirat în postarea de azi nu şi-a pierdut valoarea prin timp. În tot ceea ce facem trebuie să existe o măsură. Non multa, sed multum!

marți, 25 octombrie 2011

DUS INTORS



Cu ceva vreme în urmă am citit o povestioară. O povestioară al cărei autor nu-l cunosc, o scenă desprinsă dintr-o întâmplare ce se poate să fi fost chiar reală, o lecţie de viaţă cuprinsă într-o juma’ de pagină pe care poate unii nu o citesc niciodată.
Aşa se face că un împărat, cum erau odinioară împăraţii, plin de putere într-o perioadă în care suferinţele erau mai mari decât azi, a hotărât ca fiul său să nu cunoască durerea, lacrimile, necazurile. Iar pentru asta a dat poruncă să i se facă o cameră unde să fie ferit de orice suferinţă. Porunca a fost dusă la îndeplinire şi copilul a fost închis într-un mic palat unde totul era puf, moale, curat şi vesel. Toată lumea îl servea şi nu-i lipsea nimic. Împăratul se bucura că fiul său e fericit şi că nu cunoaşte suferinţa. Până într-o zi când…….jucându-se, copilul din greşeală a rupt capul unei jucării. Lacrimile mari i-au umplut ochii şi plânsul nu i-a putut fi potolit de nimeni, nici măcar de sutele de jucării ce i-au fost aduse în schimb. Prima suferinţă a fost cumplită, prima lecţie a fost învăţată.
Cu toată grija tatălui într-o noapte, tânărul a evadat în afara castelului. Şi pe lângă micile traumatisme cauzate de căzături şi sărituri a întâlnit realitatea vieţii de dinafara coliviei în care trăise. La tot pasul a văzut oameni trudind din greu, îmbrăcaţi în haine sărace. A văzut cerşetori bolnavi şi soldaţi care mergeau la luptă. Şi într-un târziu a văzut cum oamenii duceau la groapă un alt om.
Realitatea vieţii i-a produs o mare suferinţă şi deznădejdea l-a împresurat deseori. În clipele acelea şi-a propus să facă tot ceea ce-şi propun oameni să facă când sunt la nevoie.  A promis să lupte pentru eradicarea acestor probleme pentru ca nimeni să nu mai sufere vreodată.
E posibil ca această poveste să nu vă fi plăcut. Habar n-am. Şi asta pentru că e posibil ca în viaţă, aflându-ne în situaţii critice ori de suferinţă să fi promis şi noi câte ceva semenilor ori lui Dumnezeu şi nu ne-am ţinut de cuvânt. Poate că unora o asemenea povestioară să li să pară siropoasă. Cred şi eu, când încă ai toate jucăriile întregi ori puful(sănătatea şi bogăţia) încă te mai protejează.
Realitatea traiului cotidian, zgomot, grijă, lacrimă, boală, moarte trebuie să ne ducă cu gândul la  inversul drumului făcut de fiul de împărat. Anume că trebuie să existe la un moment dat un loc, o împărăţie unde să nu fie nici o suferinţă. Cu alte cuvinte, deşi nu era greu de înţeles, după o viaţă de zbatere în care ne amăgim deseori cu câte o clipă de dulceaţă efemeră gustată pe furiş, va trebui să mergem la locul unde bucuria nu este nimic altceva decât veşmântul cu care sufletul se îmbracă pentru a petrece veşnic lângă cei dragi, lângă prietenii lui Dumnezeu.
P.S Trebuie să menţionez că acest lucru nu este obligatoriu. Unii nu vor să fie mereu fericiţi, pentru care are motiv există şi varianta concurenţei. De gustibus et coloribus non disputandum.

joi, 20 octombrie 2011

LACRIMI FIRESTI



Ieri am sudat. Poate că majoritatea celor care citiţi această postare nu aţi pus vreodată mâna pe un cleşte al unui aparat de sudură.  N-aţi pierdut nimic, vă asigur. Problema e că în viaţa asta mi-a plăcut să fac o sumedenie de lucruri, unele că erau obligatorii, altele din curiozitate sau plăcere. Şi fără să mă laud, nu se dă medalii pentru asta, am învăţat să zidesc, să sudez, să pun parchet, să grădinăresc, să gătesc, să tai cu flexul ori să repar câte-o maşinărie electrică sau mecanică răpusă de gripa fiarelor. Evident că nu fac aceste lucruri ca un profesionist, asta pentru că profesionalismul l-am păstrat pentru slujirea de la altar. Restul sunt trecute la categoria hobby categoria „practice”. Fac şi eu ce pot prin curte şi prin casă când timpul îmi dă răgaz şi buzunarul îmi dă ghionturi.
Acum destul cu slava deşartă. Când nu eşti profesionist, deşi nici maeştrii nu sunt scutiţi de probleme, duci treaba la bun sfârşit dar cu „efecte secundare”, ca la medicamente. Bei pentru dureri de cap şi faci gaură-n stomac. C’ est la vie! Aşa se face că sudai eu ieri bine, am făcut apoi şi altă gimnastică prin curte cu probleme de toamnă şi ca orice gospodar chibzuit am zis că e bine să mă „hodinesc” mai devreme, adică până în 11 seara. Zis şi făcut până pe la miezul nopţii când m-am trezit cu o mână de nisip amestecat cu sare în amândoi ochii. Cumplită suferinţă. Lacrimi şiroaie. Cred că săltam barjele rămase pe Dunăre când scăzuse nivelul apei. Că uitai să spun, nisipul din ochi era consecinţa sudurii de peste zi, când din neatenţie m-am uitat în sudură ca mamaia la blitz.  Trei ore din noapte am vărsat lacrimi grele şi amare scurse din ochii tulburi ca o apă băltocită de raţe.
Dar a trecut. Lacrimile au fost light. În tulburarea ochilor mi-am adus aminte de folosul şi numărul lacrimilor. Ale mele nu au fost nici ca ale lui Petru de după lepădare şi nici ca ale femeii păcătoase, cea care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului. Ale mele au fost lacrimi trupeşti, fireşti venite din neputinţa fizică a răbdării de dureri ori usturimi.
Sfinţii părinţi spun că lacrimile sunt de vreo şapte-opt feluri. Lacrimile cele bune sunt cele din dragoste pentru Dumnezeu.. Aceste lacrimi ţin şi de foame şi de sete şi omul nu are supărare pe nimeni.
Al doilea fel de lacrimi bune sunt cele care vin din frica lui Dumnezeu, pentru că omul se teme de Dumnezeu şi de pedeapsa ce dreaptă pentru anumite rele făcute.
Al treilea fel de lacrimi bune sunt cele ce se nasc din frica morţii şi a judecăţii, căci vor fi cu siguranţă. Nimeni nu scapă de moarte, iar după moarte de judecată.
Mai sunt lacrimi fireşti, care nu-s nici bune, nici rele. Vezi că mama plânge după copil, copilul plânge după mamă, Lacrimi fireşti sunt şi cele din suferinţă şi tristeţe.
Sunt şi lacrimi care se nasc din slava deşartă. Acestea sunt lacrimi rele. Unul are darul umilinţei, dar plânge pentru ca-i place să-l vadă altul, plânge cu scop. Mai bine n-ar mai plânge, că e jalnic, patetic.
Mai sunt lacrimi de mânie. Sunt oameni care nu se pot răzbuna şi  plâng de ciudă. Aste-s lacrimi de la diavol. Ca şi acelea care sunt din  dezmierdare, sora vitregă a desfrânării.
Mai sunt lacrimile rele, care se nasc din pagube. Sunt oameni care plâng mai mult după un obiect pierdut ori distrus decât după o persoană dragă. Acestea trec când se recuperează obiectul ori se primeşte ceva de o mai mare valoare în loc.
M-am cam întins şi nu am spus nimic despre lacrimile de bucurie, rare şi scumpe. Şi pentru că mai aveam şi vreo două povestioare de scris mă văd nevoit să revin cu altă postare, nu de alta, dar dacă mă lungesc cu scrisul s-ar putea să lăcrimaţi de atâta stat cu ochii în monitor.