A fost odată ca niciodată... . Da, cam așa
încep toate poveștile, că dacă n-ar fi fost, firește, nici nu s-ar mai povesti.
Dar poveștile cu prinți și zmei, prințese și împărați de diferite culori chiar
sunt de poveste, mai greu cu prezentul, aparent repetabil din vremuri
ancestrale, încă din timpurile în care până și puricele se potcovea cu 99 oca
de fier.
Nu știu cum vedeți voi timpurile, dar de-o
vreme muștele sunt prezente peste tot, semn că mizeriile, suculenta hrană a
enervantelor înaripate, se găsesc peste tot, ca și cum domnia ordinului dipterelor
a fost instaurată în ascuns și acum, cu meșteșugite bâzâieli cotidiene, se
transformă în dictatură.
Când eram copil, stând pe marginea șanțului pentru
a asculta povestirile din război ale veteranilor ce-și beau cinzeaca la ceas de
seară în vreme ce fumau tutun tocat și rulat în foaie de ziar într-o tehnică ce
implica scuipatul ca un adevărat ritual, am auzit pe unul dintre bătrâni
spunând, cu trimitere către un camarad de-al său, că „în vremurile căcăcioase
cel mai bine o duc dresorii muștelor”.
Desigur, în mintea mea de copil nu am înțeles prea bine zicerea, mă
gândeam, desigur, că există un dresor care chiar îmblânzește supărătoarele
insecte, deh, cu zăhărelul fiind păcălite chiar și alte viețuitoare, mult mai
inteligente.
Trecut-au anii și acum, observând vremurile
din liniștea unei curți în care pătrunde mai greu vacarmul unei lumi în care
lupta celor ce doresc să se facă cât mai vocali devine din ce în ce mai
intensă, nu ai cum să nu vezi și roiurile de muște ce se adună după fiecare
măcel pe hoiturile celor pe care-i uităm imediat, exact ca-n descrierile
homeriene la căderea Troiei; după fiecare ospăț al celor ce se așază la mesele
negocierilor, care mese, să fim serioși, se transformă în chiolhanuri la care flămânzii
lumii nici măcar nu îndrăznesc să viseze, resturile acestor ospețe fiind raiul
muștelor ce se înfruptă fără sațiu din ceea ce li se oferă ca dat de drept, în
vreme ce celor care chiar li s-ar cuveni o îmbucătură de hrană, li se refuză nu
doar dreptul de a avea, ci chiar și pe cel de a cere.
Zice Ecclesiastul că „o muscă moartă strică
amestecul de untdelemn al celui ce pregăteşte miresme; puţină nebunie strică
preţul la multă înţelepciune.” Evident, știa înțeleptul ce zice, unde se
așază musca se pierde calitatea, acea stare de bunătate și bine, înlocuită de
cele mai multe ori cu cantitatea, obsesia umană de a avea cât mai mult pentru a
devora fără sațiu dintr-o materie ce pare că se împuținează vizibil.
Dresorii muștelor, da, există, sunt cei care,
stăpânind peste multe, reușesc cu un strop de zahăr sau o lingură de miere să facă rost de roiuri de
devoratori de resturi. Nu mai contează că aparentul paradis promis, stupul plin
de faguri încărcați, se transformă încet, încet în ghena plină de gunoaie, câtă
vreme există pâine (stricată) și circ, dresori și dresați, viața merge mai departe și nimeni nu se simte
cu musca pe căciulă.
Ahh, și ar mai fi ceva, bâzâitul supărător, muștele
nu au liniște nici sătule, nici flămânde, sunt pregătite continuu pentru pentru
un atac supărător și murdar, prolifice în înmulțire, insistente în lucrare și
fără scrupule când vine vorba de menire, în definitiv, chiar și dresorii lor
ori cei mai mari împărați, au devenit potențiale victime.
Stând cu gurile deschise pentru a devora minciunile
vremii, fake-news-ul cotidian, ne-ar putea intra musca-n gură, cum zice românul,
cel puțin metaforic vorbind. Altfel, câți dintre noi, în încercarea de a prinde
o muscă, nu și-au dat palme? Cred că toți, numai că acestea nu ne trezesc deloc, dimpotrivă, aceste palme se pot transforma în aplauze pentru dresorii care, oferind resturi frumos ambalate, își creează roiuri și roiuri de
devoratori de pâine și circ într-o lume ce se descompune vizibil în fața unei
umanități lipsite de sațiu și de sens.
Știu, când vine vorba de lucruri serioase se așterne
tăcerea, chiar dacă, sincer, aș fi spus că nu se (mai) aude nici musca.
