luni, 31 mai 2010

TELECOMANDA

Nu mai este mult. Nu mai este mult şi vom fi controlaţi de sistemul informatic până în cele mai mici detalii. Chiar dacă pare contra naturii, chiar dacă pentru unii e hilar şi pentru alţii e groaznic, tendinţa este de pierdere a identităţii umane în favoarea controlului informatic.
Ceea ce este ciudat este că omul nu se opune, ba aş putea spune chiar că se bucură de ofertele generoase ce vin din partea tehnologiei, doar pentru simplu fapt că va munci mai puţin(chipurile) şi pentru că va gândi mai puţin.
Azi mai toate lucrurile sunt dependente de tehnologia informatică şi digitală.  Cumpărăm, vindem, citim şi vorbim sub era sistemului informatizat.
Îmi aduc aminte că în copilărie aveam telefon dependent de centrală şi televizor alb-negru funcţionabil pe bază de pumni, obligatoriu supus reparaţiilor înaintea sărbătorilor. Şi sincer eram şi atunci informat, pentru că existau cărţile, ştiţi voi, acele chestii cu pagini de hârtie de care se feresc tinerii din ziua de azi.
Nu tânjesc neapărat pentru a mă întoarce în timp la ceea ce aveam atunci. Numai că noi suntem dependenţi de tehnică, de telecomandă. Şi aici nu vreau să jignesc pe nimeni. Dar avem porţile care se deschid la telecomandă, avem uşa care se deschide automat, geam cu senzor pentru picătura de ploaie care se închide automat, avem televizoare, DVD-uri şi alte aparate cu telecomandă. Noi doar stăm şi stăm. E cumplit dacă se opreşte curentul o zi întreagă, suntem disperaţi că nu putem folosi nimic. Suntem distruşi dacă la ceas de seară se duc bateriile telecomenzii pentru că butonarea obsesivă a programelor se face doar stând în poziţia şezut sau culcat. Ba mai mult sunt televizoare care nu mai pot fi manevrate decât din telecomandă, dacă aceasta se strică te uiţi la televizor ca la mobilă.
Ca să nu mai vorbesc de telefoanele mobile, e disperare frate, suntem aproape obligaţi să vorbim acele 1000, 2000 de minute incluse, stăm cu telefonul la ureche non-stop, sau dacă nu, ne asortăm îmbrăcămintea cu un sistem handsfree care devine un fel de bubă agăţată hidos de urechea noastră.
Probabil, că acea telecomandă universală existentă azi prin pieţe va fi modernizată spre a putea fi folosită în aproape orice domeniu, la orice aparat. Vom avea mereu la noi o telecomandă, unul sau mai multe telefoane, laptopul, handsfree-ul, stickul, modemul şi o geantă pentru a căra tehnologia, care nu-i aşa, ne face viaţa mai uşoară. Sanchi.
Aceste aparaturi au pătruns în şcoli, spitale, biserici. Nu poţi învăţa, nu te poţi duce să te tratezi sau să vizitezi un bolnav, nu te poţi ruga lui Dumnezeu fără să fii deranjat de soneriile care mai de care în pas cu moda. E „foarte plăcut” să auzi la o înmormântare un telefon care sună pe melodia happy birthday , sau la spital să sune un telefon cu inspiraţie folclorică gen ce stai omule aşa, toarnă-ţi în pahar şi bea.
Nu vreau să par ciudat doar pentru că eu sunt preot şi lucrez mai mult cu sufletul. Doar că e cumplit să vezi că viaţa noastră începe să se rezume la ceea ce ne face tehnologia, la o lamentare penibilă în faţa vieţii, la o dependenţă de telecomandă, în defavoarea folosirii creierului, minţii, sufletului şi trupului pentru o trăire adevărată

marți, 18 mai 2010

DE CE TIPA OAMENII CAND SE CEARTA?

Intr-o zi, un intelept puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
- De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine?  intreba din nou inteleptul.
- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
- Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.
Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

Preluare www.ortodoxiatinerilor.ro

vineri, 14 mai 2010

COPII BATRANI

Când eram copil şi auzeam pe cine spunând că are 35-40 de ani, credeam despre respectiva persoana ca e bătrână. Mă gândeam şi ziceam „mamăăă,  40 de ani”, înţelegându-se de aici că cei care aveau 80-90 deja mi se păreau de o vârstă cu pământul. Doar că odată cu trecerea timpului  vârsta de 40 mi se pare o copilărie, ţinând cont de faptul că acum bătrâni mi se par cei de peste 70 de ani.
Oricum nu asta e problema. Problema este că cei tineri, mulţi dintre ei, sunt deja bătrâni, în ciuda a ceea ce spune actul de identitate. Sunt bătrâni prin aspect, prin mişcare, prin gândire, prin simţire.
Am fost prin oraş, merg deseori, şi de fiecare dată încerc să ghicesc ce este în mintea oamenilor, în sufletul lor, studiindu-le mimica, gesturile, modul de a mânca sau felul în care se îmbracă.
Şi ieri am văzut ceea ce bănuiam mai demult. Că oamenii îmbătrânesc mai repede, că oamenii mor mai repede, că oamenii fac totul pe repede, grăbindu-se spre nicăieri să culeagă nimic.
La un punct de vânzare, o fată de vreo 17-18 ani, obosită ca la 50 de ani, vopsită ca la 60, încerca cu o voce pierdută să atragă clienţii spre produsele deja aproape expirate, produse care, spunea ea, fac o piele fină şi catifelată, revigorând ţesuturile distruse şi bla bla bla. Suna aşa de fals, era aşa de deprimant să vezi cum nimeni nu dorea, cum toţi care treceau zâmbeau trist, conştienţi că revigorarea nu poate veni din creme vândute de o fată îmbătrânită de la 17 ani.
Pe lângă ea a trecut şi un tip care era cam de vârsta mea pe care l-a abordat. A refuzat-o politicos. Nu avea timp, era încărunţit, o geantă grea şi un telefon cât palma, cu „jde” mii de funcţii trăda o muncă istovitoare care numai pentru revigorat pielea nu i-ar fi acordat timp. Probabil se grăbea pre casa unde copilul îmbătrânit de aşteptare îşi aştepta tatăl îmbătrânit de muncă pentru a vorbi 5 minute, înainte de a suna telefonul cu multe funcţii.
Daca ar fi să vă spun câţi tineri bătrâni am văzut la semafoare, sau pe stradă ar trebui sa scriu o juma’ de zi. Toţi alergăm, toţi muncim, ni se cere tot mai mult şi ni se oferă tot mai puţin. Noi cerem de la noi mult şi ne oferim puţin.
Ştiţi ce mă sperie, că graba de acum în câtva timp se va transforma în fugă şi goană. O să vezi oamenii fugind la pâine, la serviciu, la masă,  o să-i vezi mergând mâncând, o să vezi doar alergători de cursă lungă, maratonul devenind un mod de viaţă. Şi dacă te grăbeşti în viaţă înseamnă că te grăbeşti spre moarte, făcând posibil ceea ce gândeam eu în copilărie, şi anume că la 40 de ani eşti un om bătrân.
Nu ştiu dacă toţi cunosc dictonul latin „festina lente”(grăbeşte-te încet), dar sunt convins că ar cam fi timpul să-l aplicăm. Pentru că nu cred că Dumnezeu ne-a creat ca să ne punem pe fugă, ci ne-a creat pentru a ne bucura din plin de cele oferite, ca să putem trăi mulţi ani fericiţi.
Cine nu vrea, să fugă. Nu-l opreşte nimeni

luni, 10 mai 2010

CEASCA DE CAFEA


Nu sunt bautor înrăit de cafea, am baut intr-o perioada, dar pentru marea majoritate a celor care se delecteaza cu gustul cafelei, primind pe mail o frumoasa povestioara(pe care mulţi poate că o ştiţi) am socotit de cuviinta ca atunci cand ai timp de o cafeluta, sa o servesti citind aceasta postare.

Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case, au facut o vizita unui fost profesor din facultate.
Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.
Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana profesorul le-a zis :
"- Daca ati observat fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina lasand cestile simple si ieftine, goale pe masa.
E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care il aveti zi de zi.
Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust.
Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau in alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru.
Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca, si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti.
Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.
Cafeaua buna este viata, iar: jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate reprezinta cestile.
Ele ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA.
Hainele pe care le avem, pozitia in societate si banii nu inseamna viata. Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamna viata. Din contra, majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.
Cateodata concentrandu-te doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.
Savurati cafeaua, nu cestile!
Cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiriciti oameni stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, in momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa."

Primita pe mail.

miercuri, 5 mai 2010

MINCINOSII OFTICATI

În viaţă îţi este dat să vezi multe şi să auzi multe. Să trăieşti lângă oameni pe care trebuie să-i suporţi pentru că  fac parte din colectivul de muncă, că poate-ţi sunt vecini, uneori rude, prieteni sau colegi, şi să-i suporţi cu toate problemele lor, cu fanteziile şi poveştile lor, cu obiceiurile şi ticurile dobândite în timpul vieţii.
Însă ceea ce este mai trist e că trebuie să le accepţi şi falsitatea, minciuna prefăcătoria, lăudăroşeniile, fiţele de doi bani şi sfaturile date la tot pasul. Altfel spus, sunt convins că aveţi contact cu oameni care abundă de falsitate şi prefăcătorie, linguşitori până la scârbă, care doresc să-ţi intre pe sub piele pentru aţi lăsa acolo venin. Oameni care se dau importanţi atunci când ies în societate, care fac mofturi când ospătarul nu soseşte în 3 secunde să-l servească, când el acasă stă nemâncat şi două zile. Oameni care se uită după femeile altora, sau femei care se uită după bărbaţii altora lăudându-se cu super potenţa lor, când de fapt ei acasă nu sunt în stare să-şi facă căsnicia să se mişte. Oameni care fac mofturi la mâncare, (eu nu mănânc din aia, eu nu beau din aia, eu fac în alt fel) şi acasă mănâncă ce se găseşte. Oameni care nu au făcut nimic în viaţă, dar care te corectează în orice lucru pe care-l faci zicând: „eu dacă eram în locul tău făceam altfel, să vii să vezi la mine cum am făcut, asta nu e nimic să-ţi arăt eu cum se face”, iar la ei e vai şi-amar.
Ceea ce mi se pare ciudat însă e că aceşti oameni au o mare putere de convingere deşi ei sunt nişte mincinoşi, de multe ori ei crezând ceea ce spun, pentru ei aceste refulări devenind o a doua natură, făcându-te pe tine cel care doreşti să te menţii vertical, să crezi că tu eşti cel incorect, şi că de fapt ei fac ceea ce e bine.
Aceşti mincinoşi, pe care de altfel nu-i judec ci încerc să-i înţeleg , pentru că nu le doresc decât ceea ce-mi doresc mie, sunt suflete rătăcitoare printr-o viaţă bazată pe minciună. Ei nu sunt doar mincinoşi, sunt mincinoşi ofticaţi. Sunt ofticaţi că din lene, din lipsă de voinţă şi chiar de credinţă, doresc ceea ce nu este al lor. Râmnesc la femeia/bărbatul, maşina, curtea, casa, copii sau viaţa celor de lângă ei, negăsind niciodată dorinţa de a face ce fac cei la care râmnesc, dintr-o mândrie cronică.
Dacă nu credeţi ceea ce vă spun eu, înseamnă că ori locuiţi într-o localitate perfectă, ori staţi pe o insulă aproape pustie, ori vă număraţi (Doamne fereşte), printre nefericiţii de care vorbeam mai sus.
Când îi mai întâlniţi încercaţi să le spuneţi că de fapt viaţa e altfel, e bazată pe realitate, că visurile sunt pentru noapte, că fiecare are familia lui, casa lui, munca lui, priceperea lui, şi că sfaturile sunt valabile numai când vin de la persoane autorizate prin fapte, nu prin vorbe.

sâmbătă, 1 mai 2010

BAGAJUL

Atunci când îţi începi viaţa ai în mână o valijoară.
Pe măsură ce trec anii bagajul tău însă se măreşte.
Pentru că sunt multe lucruri pe care le aduni pe parcursul drumului tău crezând că sunt importante.
La un moment dat al drumului tău înţelegi însă că devine insuportabil să cari atâtea lucruri.
Cântăresc prea mult
Atunci poţi alege:
- să te aşezi pe marginea drumului aşteptând ca cineva să te ajute: ceea ce e destul de dificil.
Pentru că toţi ceilalţi care vor trece pe acolo vor avea propriul lor bagaj.
Rişti astfel să îţi petreci tot restul vieţii aşteptând.
- sau poţi diminua greutatea, eliminând ceea ce nu-ţi foloseşte.
Dar ce ar trebui aruncat? 
Începe în primul rând să scoţi tot afară pentru ca să poţi vedea ce se ascunde acolo înăuntru.
Prietenie - Iubire - Bunavointa - Tandrete - Generozitate - Bucurie - Simpatie -Speranta
Foarte bine!!!
E suficient, dar e ciudat faptul că... nu sunt deloc grele!!!
Însă ai şi altceva care cântăreşte destul de greu...
Forţează-te să le scoţi afară...
Of, e mânia: vai, cât cântăreşte!
Continuă să scoţi afară: neînţelegerile, teama, pesimismul, necredinta.
Descurajarea aproape că te trage în jos şi te înăbuşă în această parte a valizei.
Acum scoate afară cu toată puterea ta ceva ce era ascuns în bagaj: este un zâmbet care rămăsese pe fundul valizei.
Mai scoate un zâmbet, şi încă unul, şi iată că la urmă iese fericirea...
Pune din nou mâna în valiză şi aruncă tristeţea.
Acum ar trebui să-ţi pui în bagaj răbdarea, pentru că se va arăta destul de necesară.
Fă în aşa mod încât să pui şi:
PUTEREA - SPERANŢA - CURAJUL - ENTUZIASMUL - ECHILIBRUL - RESPONSABILITATEA - TOLERANŢA - BUNA DISPOZIŢIE si CREDINTA.
Scoate şi orice fel de grijă, preocupare şi lasă-le la o parte.
Te vei gândi după aceea ce trebuie să faci cu ele.
Bine. Acum bagajul tău e gata, îl poţi folosi din nou.
Nu uita să faci acţiunea aceasta de mai multe ori în viaţa ta pentru că drumul este foarte lung.

De pe net.