DANSEZ PENTRU TINE

Azi sunt rău. Sunt rău pentru că nu ştiu dacă am fost vreodată bun, sunt rău dar mă gândesc la o vorbă românească ce spune că „tot răul spre bine” şi de aceea sper ca răutatea mea să fie una spre luminare, spre îndreptare, spre bine.

Poate că vă plictisesc dacă vă reamintesc că nu sunt consumator de emisiuni siropoase care sub faţada ajutorării celor sărmani reuşesc din publicitate să strângă bani frumoşi, ridicând cota de piaţă unor personaje ce prin scurtimea îmbrăcămintei lor atrag priviri şi comentarii de tot felul.

Astfel se găsesc câteva cazuri sociale, se mai adună câteva vedete, se dă drumul la muzică, se dansează în anumite feluri şi poziţii, unii pleacă acasă tot săraci, unii pleacă tot bolnavi, unii pleacă cu conturile rotunjite, diavolul este  satisfăcut de lucrarea sa plină de milostenie şi credincioşii din faţa ecranului se aleg cu experienţa timpului pierdut şi praful ce se depune pe ecran .

Ce poţi spune când vei merge la judecată, Doamne, am dansat pentru Tine, doar ai văzut cât de mult am transpirat, în toate poziţiile! Să mă iertaţi, azi am spus că sunt rău. Creştineşte vorbind însă, sunt multe alte moduri în care îi putem ajuta pe cei necăjiţi. În definitiv nu mă iau nici pe mine în braţe ca model, că sunt departe de ideal, dar măcar nu mă vede o ţară întreagă. De obicei milostenia este un act care se face fără surle şi trâmbiţe, fără camere de luat vederi, fără  plată. Adică, de pot participa şi la o emisiune de gen, măcar să nu fiu plătit, că dacă tot faci un bine, fă-l cum trebuie.

Ştiţi, în Scriptură spune că dragoste mai mare ca aceea de aţi da viaţa pentru prietenul tău, nu există. Deci primeşte Dumnezeu şi răsplăteşte celui care se jertfeşte într-un scop nobil pentru cel ce este în suferinţă şi neajunsuri, dar să nu ceri plată pentru asta. Apoi dacă cineva are neajunsuri şi vrei să-l ajuţi, nu înseamnă că trebuie să tâlhăreşti pe altul pentru a-i da celuilalt. Încurcate-s căile Domnului.

Chiar mă gândeam deunăzi cum putem ajuta pe cei care au nevoi, cum să faci o triere,care merită primul să fie ajutat, care are nevoie mai mult. La câtă suferinţă e în lume e greu să faci clasificări. Oricum, dacă e posibil, nu chema pentru a da ajutor mai multora şi pe urmă să ajuţi doar o parte deoarece vei mâhni pe ceilalţi. Niciodată să  nu faci concurs la care, pentru câştigarea unui premiu, să participe familiile celor în suferinţă, pentru că pe lângă vechea suferinţă le vei injecta în suflet şi invidia, disperarea şi deznădejdea.

Dacă poţi milui pe cineva  ferice de sufletul tău, căci vei fi miluit de Dumnezeu, dacă te poţi ruga pentru cineva, ferice de sufletul tău, că rugăciunea aduce alinare şi speranţă. Sincer vă spun, eu nu dansez pentru nimeni, că nu vreau să primesc note şi să fiu descalificat. Încerc să nu fac diferenţe între oameni şi să mă rog. Încerc să nu mă fac judecător ci să-i las lui Hristos această judecată. Încerc din răsputeri  să mă rog pentru tine, cititorule, ca să realizezi că şi aşa putem ajuta pe cei în suferinţă, deoarece de multe ori o vorbă bună şi o rugăciune te ajută mai mult decât 100 de lei.

Dacă am fost rău, să mă iertaţi, şi să vă rugaţi pentru mine.

LEANA SI COSTEL

A sosit timpul să mai scriu câte ceva în încercarea de a lumina cât de cât pe cei care citesc această pagină, chiar dacă poate nu toţi înţeleg mesajul transmis, mai ales când se întâmplă ca prin postări să găsiţi şi ceva ironie ce poate părea că nu face casă bună cu lucrarea lui Dumnezeu.

Aşa că azi am hotărât să atac un subiect banal la prima vedere dar destul de profund, un lucru peste care oamenii trec cu neatenţie, o problemă ce are durată de la naştere până la moarte şi chiar dincolo de ea.

Săptămâna aceasta prăznuim pe sfinţii împăraţi şi întocmai ca apostolii cinstiţi, Constantin şi Elena. Despre viaţa lor am scris într-o postare mai veche ce o găsiţi aici . Numai că azi m-am gândit să trec la practică, deoarece toţi cunoaşteţi vorba ce spune, „teoria ca teoria, dar practica te omoară”. Aşa se face că sunt obligat azi să dau curs unei probleme ce mă macină de ceva vreme, cel puţin de 15 ani de când slujesc la altar. Şi e vorba de cum ne alegem numele de botez, acele nume cu care călătorim prin lume şi cu care vom merge la judecată. Mulţi aleg numele unor sfinţi şi bine fac, mai ales dacă vor încerca în viaţă să facă voia lui Dumnezeu ca şi cei cărora le poartă numele. Unii însă, din ce în ce mai des, aleg diminutive ale numelor de sfinţi, transformări gingaşe ale numelor iniţiale, modificări de nume şi combinaţii periculoase de litere, altoirea numelor cu altoi lingvistic străin şi executarea silită a cuvântului primar pentru a fi înlocuit cu altul pentru că aşa e la modă şi aşa dă bine.

Careva să zică, nu mai avem Constantin, care vine din latinescul constans şi care înseamnă constant, stabil. Azi avem Costică, Costeluş, Costy, Titi, Tina, Tinel, Tică, Tanţa, Costin, Costache etc. Nu mai avem Elena,  Ἑλένη care înseamnă  în limba greacă  torţă, foc, ci avem  Leana, Ileana, Lenuţa, Lenuş, Lina, Lena, Ilinca, Nuţi, Nuţica, Eli, Leanca, Ella. Să mă mai spun de celelalte nume de sfinţi din calendar, care au fost transformate, ar trebui să fac o lucrare de licenţă cu 200 de pagini. Şi pentru a nu mă înţelege greşit că am ceva cu vreun nume trebuie să vă spun că una e să fii botezat cu un nume de sfânt şi pe acesta să-l ai şi în buletin, dar să fii apelat de cei din jurul tău cu un substitut şi alta e să fii botezat cu un substitut şi să vrei să-ţi sărbătoreşti onomastica împreună cu cei care poartă numele aşa cum e original. Cu alte cuvinte dacă te botezi  cu numele de Tică ori Nuţi, iar nu cred că e foarte corect să-ţi sărbătoreşti onomastica cu cei care se numesc Constantin sau Elena. Şi vă spun asta că poate cei care citiţi veţi avea posibilitatea atunci când deveniţi părinţi, bunici ori naşi să deschideţi mintea celor din jur când aleg câte un nume pentru noul născut că de multe ori aparenţele înşală, şi că dacă din alintare îl numeşti Neluţu ori Gicu,  nu se pot bucura prea mult de numele proorocului Ioan sau ale mucenicului Gheorghe.

Şi apoi mai e ceva, foarte important de altfel. E cel puţin de bun simţ ca măcar de ziua numelui tău, să încerci să ajungi la biserică, pentru a afla care este originea numelui pe care îl porţi, ce semnifică şi cine l-a purtat cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu, deoarece am avut ocazia să întâlnesc mult prea des persoane care chefuiesc de ziua lor dis-de-dimineaţă, fără a şti după nişte ani de viaţă de ce îi cheamă într-un anumit fel, fără a veni să mulţumească lui Dumnezeu pentru numele purtat, fără a se ruga să ajungă la trăirea celor care au făcut cinste numelui lor înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.   

MI-AM RATAT CARIERA

Nişte întâmplări de tot felul din ultima perioada, dar nu numai, la care s-au mai adăugat şi nişte expresii destul de des întâlnite, m-au făcut să reflectez un pic asupra unui lucru banal pentru mine dar destul de important pentru foarte mulţi dintre oameni. E vorba de carieră. Şi aş începe cu o vorbă ce-mi este adresată de multe persoane, majoritatea în necunoştinţă de cauză, o vorbă care spune aşa: „meseria de preot e frumoasă, e bună”. Ar mai fi trebuit să spun că mulţi adaugă celor două atribute (în gând) şi faptul că preoţia e bănoasă. E greu să le explici că preoţia nu e o meserie ci o misiune, diferenţa este uriaşă şi nu poate fi conştientizată la perfecţie decât atunci când o practici. Preotul nu are program, căci nu de puţine ori eşti chemat la căpătâiul cuiva la ore de noapte târzie sau trebuie să te bucuri cu cei ce se bucură când tu ai suferinţă. Dar nu asta e problema, căci personal bucuros le fac toate spre plinirea jurământului făcut lui Hristos aşteptând plată la judecată, conştient fiind că mi-am ales preoţia din dragoste faţă de cel ce m-a chemat la mântuire.
Personal, copil fiind mi-aş fi dorit să fiu aviator, iar un pic din dorinţă s-a împlinit. Pe de o parte tind spre înălţimi, dar spre cerurile unde se află Dumnezeu dincolo de avioane, pe de altă parte, câteodată, sunt cu capul în nori, adică tot pe lângă aviatori, dar îmi revin repede.
Poate că în momentele de slăbiciune ale vieţii am gândit că mi-am ratat cariera văzând că alţii reuşesc în anumite sectoare ale vieţii foarte uşor. Poate că văzând cum câştigă una lume grade, titluri, bani şi faimă am gândit că mi-am ratat cariera. Poate că în momentele în care timpul mi s-a îngustat din cauza treburilor am zis că mi-am ratat cariera văzându-i pe alţii cum se bucură de clipe de linişte îndeletnicindu-se cu activităţi plăcute în timp ce eu trebuie să fiu impecabil în toate treburile. Ba de multe ori chiar făcând câte o treabă care nu ţine de pregătirea mea, o treabă care a ieşit ca unsă, am zis că mi-am greşit cariera, că puteam fi mecanic, şofer, sudor, agricultor, tâmplar, zidar, doctor sau şomer de lux pe la diferite prezentări sau emisiuni. Şi asta nu e o spovedanie. E constatarea unor lucruri ce în anumite momente te zgândără pe creier. Un copil m-a întrebat odată ce m-aş fi făcut dacă nu mă făceam preot. Nu am ştiut să răspund. Poate şi pentru faptul că asta am în sânge şi în suflet. De fapt asta îmi place, să slujesc lui Dumnezeu şi oamenilor, asta e cariera mea, dacă pot spune aşa, deoarece în preoţie nu trebuie să urmăreşti cariera ci mântuirea, nu onorurile ci slava lui Dumnezeu.
Aşa se face că acum am înţeles cum e cu cariera. Nu trebuie să te gândeşti la ea, sau dacă trebuia să faci altfel. Totdeauna trebuie să te gândeşti că la locul unde eşti pus să lucrezi trebuie să dai totul, mai ales când e vorba de oameni şi de sufletele lor. Iar acest lucru schimbă totdeauna meseria într-o misiune. Orice om poate avea o meserie, dar când meseria o transformi în misiune e clar că nu ţi-ai ratat cariera.
Închei cu cuvintele Scripturii ce face referire la scopul omului în această lume: „teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău." (Eclesiastul 12:13-14) 

NEGHINITA

A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti. Cam aşa încep mai toate poveştile şi sincer sunt nevoit să vă spun că tare mi-au mai plăcut poveştile când eram mai mic. Timpul a cam trecut şi farmecul lor de atunci s-a transformat în încercarea de a descoperi în ele mesajul pe care autorul, inspirat din înţelepciunea populară, a încercat să-l transmită peste generaţii.

Bunăoară Neghiniţă. Un pezevenchi de copil cât un bob de neghină, apărut de niciunde în casa unor bătrâni  ajunge să coordoneze gândurile celor pe care îi vizita prin urechi încât aceştia, oameni cu minte mai coaptă ca a  unor prunci, cad în ispita vorbelor năstruşnicului personaj din povestea lui Barbu Delavrancea.

Citind azi această poveste, imediat m-am dus cu gândul la Scriptură, să văd dacă e vreun corespondent al poveştii pe acolo. Şi am găsit să ştiţi, am găsit ceva care să se potrivească. Numai că dintru început vreau să vă răpesc mintea la altceva. Cum vi s-ar părea ori cum vi s-ar putea dacă aţi cunoaşte gândurile celor din jur sau dacă alţii v-ar cunoaşte gândurile? Nu cred că e aşa de simplu de răspuns la această întrebare gândind că la ora aceasta cea mai de temut armă este mintea omului, căci cine va putea coordona mintea semenilor şi va reuşi să influenţeze gândurile oamenilor multe războaie va câştiga. Şi chiar merg mai departe cu afirmaţia şi îndrăznesc să spun că dacă noi oamenii ne-am cunoaşte gândurile, mari probleme am avea, deoarece din complezenţă, de ruşine, din experienţă, deşi gândim despre cineva un lucru, nu-l mărturisim, ci printr-o minciună politicoasă facem faţă diferitelor situaţii stânjenitoare datorate gândurilor ce ne gâdilă urechea prin şoaptele lui Neghiniţă sau Nichipercea,  Aghiuţă  sau alt diavol care se ocupă cu pierderea de suflete.

Vă daţi seama ce ar însemna să ştii ce gândeşte vecinul, colegul, prietenul sau duşmanul despre tine? Ce gândesc oamenii cu adevărat? Ar fi război total. În Scriptură vedem cum Mântuitorul, care ştie gândurile tuturor oamenilor i-a întrebat pe cârcotaşii vremii: „de ce gândiţi aşa”? El ştie tot şi judecata noastră se va face şi pentru fapte şi pentru gânduri. Inima noastră se tulbură şi mintea noastră se răzvrăteşte din  cauza faptului că ascultăm mereu vocea înşelătoare a ucigaşului de suflete, a pierzătorului de Dumnezeu, pentru că ascultăm de cel care a ispitit chiar pe Împăratul slavei, pe Hristos, pe muntele Carantaniei.

Neghiniţă a clacat în urechea împăratului.  A fost prins şi spânzurat spre a fi lăsat în fundul unei fântâni drept pedeapsă pentru faptele sale. Închei prin a vă readuce aminte de cuvintele lui Hristos „ cine are urechi de auzit, să audă”.  Să dea Cel de sus să auziţi toate cele bune şi de folos sufletului, neplecând urechea la clevetirea diavolească care vă strică prieteniile cu oamenii şi cu Dumnezeu.

AI PUS UN POM?

După ce am luat o pauză de calculator, de internet şi de taste, pauză impusă de alte activităţi obligatorii şi necesare unei gospodării, unei curţi şi unei grădini ce au schimbat anotimpul, revin cu câteva rânduri pentru a nu-mi ieşi din formă şi pentru a nu-i oferi creierului posibilitatea de a lenevi, atâta timp cât lucrează mâinile.

După cum majoritatea ştiţi, primăvara şi toamna se pun pomi, se îngrijesc pomi. Aceştia îşi văd de treaba lor crescând în încercarea de a da roada şi umbra lor pentru a mulţumi pe cel ce l-a plantat, l-a udat şi îngrijit. Când ai o livadă frumoasă parcă ai tinde să crezi că o bucăţică din rai se află şi la tine în grădină. Dar nu trebuie să ne înşelăm cu frumuseţea trecătoare a acestei lumi şi amăgindu-ne să spunem că asta e viaţa şi că trebuie trăită la intensitate maximă că nu mai urmează nimic după moarte.

Şi plecând de la pomii din grădină, am ajuns la o concluzie ce are legătură cu o zicătoare populară. Ea spune că e bine ca un om într-o viaţă să facă o casă, un copil, să pună un pom. Pe mine pomul mă interesează în această postare, deoarece de la fructul unui pom am pierdut raiul, prin lemnul unui pom, ce  prelucrat în Cruce, a susţinut pe cel ce ţine cerurile şi am primit posibilitatea de a ne mântui.

Aţi plantat vreodată vreun pom? Poate că da, poate că nu. Eu însă mi-am pus o altă întrebare, un pic sinistră, dar asta e, îmi asum gândurile. M-am întrebat, oare, pomul din care mi se va face crucea a fost plantat? E un pui de pom sau e gata de tăiat? Pomul din care se va face sicriul este copt, este matur, e bun de tăiat ori mai am viaţă de trăit până va deveni bun de lucru? Întrebări şi întrebări. Şi asta vă spun pentru a mai aduce aminte celor care nu se gândesc niciodată la moarte că fiecare are câte un pom din care i se va face intrarea în viaţă prin moarte. Că ce altceva poate să fie un sicriu decât uşa strâmtă prin care trec sufletele atunci când părăsesc trupurile.

E faină această ecuaţie în care ni se spune că e bine să plantăm măcar un pom în viaţa noastră, deoarece rezultatul este unul previzibil. Material un pom ne oferă roadele sale, spiritual prin pomul ce ne serveşte la întoarcerea în ţărână ne aducem noi roadele înaintea Dreptului Judecător. Şi ce apreciez mereu la pomi e că aceştia caută mereu cu crengile spre cer, spre lumină, lăsându-şi roadele să atârne stăpânului, ca mulţumire pentru îngrijirea primită, oferind un exemplu de simplă şi curată rugăciune nouă, oamenilor, care cu picioarele ca nişte rădăcini pe pământ sprijinite încercăm firav să aducem roadă bine plăcută Stăpânului, oferind de prea multe ori stârpituri acre, cum demult Cain a adus Creatorului.

Nu vreau să închei într-o notă pesimistă, deoarece natura ne îmbie la simţirea învierii şi a dorinţei de a trăi în acest trup de lut, aşa cum Dumnezeu ne-a creat, respectând poruncile, păzind rânduielile şi căutând să aducem roadă cu bun gust asemenea pomilor de bun soi, să trăim cu gândul că fiecare din noi avem un pom pe care-l vom folosi la un moment dat ca uşă pentru intrarea în împărăţia cerurilor.