EXISTĂ MOȘ CRĂCIUN?

Liniștea stranie ce s-a lăsat peste sat contrastează enorm cu zgomotul cotidian, mult amplificat în ultimile zile, ce tinde să devină un obicei nesănătos în orice colț de lumea înaintea marilor sărbători. Veți zice că la ora la care scriu acestă postare e firesc, la 3 dimineața așa ar fi normal să fie, liniște, doar că și aseară a fost la fel, de parcă toți, epuizați de alergătura nebună pentru îmbelșugarea meselor, toropiți de căldura din case  și alungați de pe străzi de stropii rebeli de ploaie, se adăpostiseră în case spre odihnirea oaselor rebegite de frigul zilelor în care au trudit pe câmp, pe lângă porci ori pe lângă copiii neastâmpărați ce-și aruncă petardele prin orice cotlon. Liniște, liniște peste tot, chiar și prin răspântiile prin care, alaltăieri, ceata mare de colindători frumoși își striga bucuria și, cu guri însetate, toți din ceată, își sorbeau ceaiurile fierbinți pregătite de gazdele ce nu încetau a-și împărți covrigii, merele, nucile, portocalele, plăcintele și gogoșile purtătorilor de trăistuțe viu colorate. Liniște, ca și cum toți, mari și mici, dau roată bradului să vadă dacă sub crengile-i încărcate există vreun dar, cât de mic, cu care să-și bucure părticica de suflet în care încă se mai trăiește copilăria. E liniște acum, parcă și cerul, petice, petice, dă semne de liniștire, lăsând loc stelelor să-și facă magia pe bolta magică a nopții de Crăciun.  

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”! Astă cântare îngerească au auzit păstorii din Beit Sabur, din câmpul aflat la 2 km de Betleemul Iudeii, din locul în care, păzindu-și oile la ceas de seară, au fugit să vadă ieslea în care Cerul s-a unit cu pământul, Dumnezeu făcându-se om pentru a-i reda omului posibilitatea de îndumnezeire, oferindu-i șansa de a depăși starea de chip, spre a putea atinge asemănarea cu Creatorul.

„Taică părinte”, mă întreabă o copilă pe drum, în timp ce colindam, „există Moș Crăciun cu adevărat? Că la mine în clasă nu mai crede niciunul că există”. Iaca, întrebare de 10 puncte când nu te aștepți. Nu vă pot ascunde faptul că am zâmbit bucuros la această întrebare și, cum mi-e felul, am răspuns, desigur, tot cu o întrebare. „Dar la tine în clasă, sincer, e vreunul care să nu-l aștepte, e cineva care nu-și dorește vreun dar, vreun cadou?” Deh, și eu am fost copil  și știu cum lucrează mintea iscoditoare a unui suflet de 10 ani. „Aaaa, păi dacă e așa, toți așteaptă, normal, și încă cum”, exclamă copila vădit surprinsă de răspunsul meu.

„Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”.

Bucurie mare, asta ne vestește îngerul, iar noi, colindând, zicem gazdelor, de fiecare dată așa: „care bucurie și la voi să fie, de la tinerețe pân` la bătrânețe”. Asta ne lipsește azi, bucuria, bucuria de a fi și de a ne fi unii altora, căci încrâncenarea cotidiană nu lasă loc nicidecum loc de pace și de speranță, magii zilelor noastre aducând daruri otrăvite și, cei ce ar trebui să ne aducă vești bune ne prezintă, alarmant, vești care produc neliniște și groază.

Cel vechi de zile, despre care ne vorbește Daniel proorocul, bătrânul cu pletele albe ca lâna, cu tronul de foc și roțile de foc arzător, acela poate fi Crăciunul, El dăruiește fără să oblige, bucură fără să constrângă, atinge fără de răutate și dă viață din nesfârșita-i iubire.

M-am gândit mult dacă trebuie să mai scriu ceva într-o astfel de zi mare, m-am gândit că nu are niciun rost să-mi aștern gândurile printre „petardele” unor hăhăituri amestecate cu urale despre bani, mâncare multă și glume proaste. M-am gândit și, până la urmă am scris, în definitiv, am spus, doar un cititor dacă-și ridică ochii spre cer pentru a vedea steaua de binevestește, tot e ceva, înseamnă că lumea încă nu s-a sfârșit.

E liniște deplină peste tot, sclipesc beculețele prin brăduți ca într-un joc zglobiu de lumini și stelele pe cer sclipesc scăpărând tainice scântei. E liniștea pe care v-o binevestesc, e liniștea ce v-o doresc, e pacea cu care ar trebui să ne hrănim și taina cu care ne-am putea vindeca. E liniște acum, ca și când, tiptil, în șoaptă, ne apropiem sfios și nerăbdători deopotrivă să intrăm în casa unui nou născut spre a-i privi seninul somnului și zâmbetul viselor în care îngerii binevestesc bucurie mare.

Astăzi s-a născut Hristos și, născându-se an de an, pedagogic și izbăvitor, pentru fiecare dintre noi, aduce bucurie, aduce copiii pe la casele părintești, aduce colindătorii pe la casele noastre și îngeri buni spre călăuzirea pașilor noștri.

Hristos s-a născut! Bucurie vă doresc tuturor și, chiar dacă nu mai credeți precum cei mici, să știți, există Moș Crăciun, există în dorințele fiecăruia dintre noi, a tuturor celor care, indiferent de vârstă, fredonăm câte un colind și zâmbind, ca și pruncii, la vremea aceea în care nimeni și nimic din lumea asta nu ne-ar fi putut da înapoi de la gândul că vom primi ceva în dar.  

PELERIN PE DRUMUL VIEȚII

Ascult Frank Sinatra, „My Way”,  și realizez că-s momente în care, pe drumul vieții, nu-s doar agitarea cu care, poate, mulți mă asociază, viteza cu care mulți s-au obișnuit, ci-s și vremelnicul pelerin pe drumul vieții, pe cărările pe care viteza nu mai are nicio valoare și nimeni nu o măsoară, sunt colindătorul  din ce în ce mai albit de vremuri, copilul ce refuză bătrânețea simțirii spre a trăi o continuă copilărie chiar și-n chinga oaselor ce trosnesc precum vreascurile uscate în focul lacom al zilelor de iarnă.

Trec anii, normal, ăsta li-i datul, și pentru mine, aproape toate aniversările, în special în anii din urmă, sunt deschideri spre cer, sunt porți spre senin, sunt clipe de bucurie și mulțumire, sunt zidire și regăsire, sunt răspunsuri la ecuațiile la care, cândva, în viteză, nu găseam rezultatul corect.

Darul din anul ăsta a fost tot un drum, că năravul din fire greu își găsește lecuire, doar că drumul de-acum, lung și îndelung așteptat, n-a fost în viteză, ci în regăsire, în ciuda miilor de km străbătuți. Am fost, timp de-o săptămână, un pelerin rătăcit într-o bulă de bucurie divină pe cărările bătătorite de sfințenie și sânge dintr-un spațiu în care, cândva, Cerul a sărutat pământul.

Am fost a doua oară în Țara Sfântă, am fost într-un pelerinaj din care am (re)învățat care-i adevărata bucurie și care-i adevărata bogăție. Anul trecut v-am detaliat, destul de succint față de cât de mult mi-aș fi dorit să vă scriu, despre cele văzute. Acum, chiar dacă mă încearcă același sentiment, aproape că nu aș mai scrie nimic, interesul oamenilor pentru astfel de momente e aproape de cota zero, tumultul cotidian, încleștarea ideilor, încrâncenarea în vorbe și aruncatul pietrelor fiind lecțiile cu care cei mari de-acum își cresc copiii, zic ei, spre un viitor mai sigur. Cei mai umblați decât mine știți însă că acestea-s doar modurile prin care încercăm să deversăm propriile angoase în pretoriul celor care judecă fără să cântărească deciziile așa cum făcea odinioară Solomon, înțeleptul rege.

Am zburat în momentul în care în zona aterizării erau alerte de rachete, ar fi fost culmea să mă tem de moarte, știu de prea mulți ani că din fața morții nu poți fugi, așa că... . Așa că din momentul îmbarcării, dincolo de procedurile riguroase, aparent ridicole și radicale, m-am încadrat între cei ce rapid s-au dovedit a-mi deveni prietenii unor momente de viață în care pelerinajul absoarbe toate neajunsurile transformând un grup de oameni într-o familie unită și plină de viață.  

Nu dau detalii despre oamenii cu care m-am însoțit, și e firesc, e vorba de viața lor privată, nici de cea care ne-a organizat totul cu mare purtare de grijă, nici despre ceilalți ostenitori, dar despre părintele David pot spune, în definitiv cine nu-l cunoaște în Israel, care grup nu și-l dorește ghid, cărui om nu i-ar plăcea să-l asculte vorbind despre lucrurile pe care nici 10 ghizi la un loc nu ți le-ar putea spune. Și e firesc, slujește acolo de 30 de ani atât lui Dumnezeu cât și oamenilor, fiind și la altar și-n autocar mereu pregătit să împărtășească „drăguților” din grup toate tainele unor timpuri și locuri din istoria mântuirii.

La Sfântul Mormânt e mereu duhul învierii, neamuri și neamuri din toate colțurile pământului, fiecare după port și limbă, cântă despre înviere, murmură rugăciuni și psalmi așteptând cu răbdare clipa în care, pentru câteva momente, pot intra în locul acela tainic unde ard candelele deasupra pietrei ce străjuiește taina morții și a învierii. Nimeni nu stă mai mult de 30 de secunde, și e firesc, sunt mereu mii și mii de oameni la rând. Eu însă am trăit o mare bucurie, am stat 20 de minute în locul acela sfânt, și nu știu de ce Dumnezeu a rânduit așa, că prea vrednic nu-s, dar vă pot spune că presiunea Cerului nu e povară, e ușurare, lacrimile mele de bucurie și cele ale pelerinilor spălând piatra aceea mare pe care îngerul a dat-o deoparte în noaptea magică a învierii. Și la Golgota la fel, am fost ales spre a sta de strajă până când au trecut toți din grup, apoi iar în alte și alte locuri sfinte de parcă, vorbit, ca pentru zidirea mea, toate puterile cerești deschideau porțile nevăzute ale răbdării spre a ne ușura clipele de așteptare.

Drumul crucii, văzut noaptea, ne descoperă parcă stihiile celor două milenii de la pătimirile omenești cu care Dumnezeu, însângerat  de trădare și loviri, lasă să-i curgă din răni sângele unei iubiri iertătoare ce i-a adus osânda. 

Mă uit cum se duc rândurile și-mi dau seama că deja pe mulți i-am pierdut pe drum în citirea povestirii mele. Aș mai fi spus despre Ghetsimani, despre măslinii încărcați de secole, martori ai vânzării; aș mai fi vorbit despre Poarta de Aur, ferecată deocamdată, cea la care, cândva, toți vom merge; aș fi dorit să mai spun și despre locul Înălțării, despre Eleon,  așa cum, desigur, aș mai fi dezvoltat și despre locurile în care, Maica Domnului, în trecere-ai printre oameni,  lăsat pildă de curăție și curățenie, pildă de smerenie și ascultare. Apoi, era mult de spus despre Samaria cea rătăcită și despre Galileia mult înfloritoare, cea în care Nazaretul, în grotele unor vremuri adăpostea lăcașul bătrânului Iosif, Cana locul cu nunta  mult vestită ori Marea Tiberiadei în oglinda căreia cerul își spală stelele iar adâncu-i acoperă, în sedimente, umbrele trecerii pe-acolo a unor pescari de oameni. Poate că unii și-ar fi dorit să știe și despre Iordan, de ce nu și despre Marea  Moartă, despre Sodoma și Gomora ori despre Gherghesa și Gadara.  Iar Bethleemul, locul în care staulul a devenit altar, ne-a purtat spre închinare în glasul colindelor noastre românești, după ce, ca niște purtători de lumină, am cântat „Hristos a înviat” în ocolirea mormântului celui de Viață purtător.

Am colindat ca un pelerin drumuri și locuri, iar strania pustietate colorată în veșmântului purtat de deșertul Iudeii precum și tristele dar atât de desele baraje militarizate mi-au adus aminte că noi încă avem binecuvântate libertate ca în pace fiind, să putem umbla  și să ne putem ruga pe pământul românesc, verde și plin de viață, oriunde și oricând, dincolo de inerentele încercări ale vieții cu care toți suntem cercetați.

În ultima seară, pe Marea Galileii (Lacul Ghenizaret/Marea Tiberiadei), pe corabia  ce purta numele biblicului Noe, am ascultat toți imnul României, miile de km se scurtaseră, eram în gând cu cei de-acasă (copiii plânși de dorul părinților, soți, soții, părinți) sub același cer, eram cu cei de față într-o singură inimă, eram cu Dumnezeu până-n adâncul sufletului și cu noi înșine, fiecare în parte, în regăsirea tainică a seninului pe care, nu știu de ce, l-am pierdut pe drumul vieții.

Am fost din nou pelerin, un pelerin rătăcit pe drumul vieții, regăsit în căutarea de sine, bucuros de întâlnirea unor oameni minunați, plin de speranță pentru toți cei pentru care m-am rugat, rugător pentru cei care-mi sunt mereu aproape, stăruitor pentru cei care-s în încercări și, peste toate, copilul care-și uită mereu temele nefăcute dar pe care Dumnezeu, ca un blând învățător, îl cercetează cu iubire până când toate-s învățate ca la carte.

Am fost pelerin, da, pelerin pe drumul vieții, primind daruri frumoase daruri de suflet de la cei din grup, primind lumina de la cel ce este Lumina lumii.

p.s  Și câte aș mai fi avut de scris... .

p.p.s Vă las și câteva poze.

TUNELUL DE LUMINĂ

De mic am fost fascinat de lumină, poate unde a fost primul lucru văzut în lumea asta, căci nașterea, cu toate durerile ei, într-un fel, plămădește lumina vieții, fiindcă din întunericul unui pântece, ca dintr-un mormânt în care moartea nu are putere, iese la lumină, spre bucurie, câte o făptură purtătoare de chip modelat după rânduiala binecuvântată a Creatorului.

Și clar, cel puțin pentru mine, lumina este dovada vie că lucrurile bune se zidesc pe față, nu pe (la) spate, nu în întunericul periculos al necunoașterii ori, și mai rău, al voinței rele de distrugere. La lumină și în lumină, mai ales în lumina adevărului, se pun bazele vieții, lumina dintâi, primordială, transformând haosul într-un univers propice vieții, lumina fiind „pântecele” în care se plămădește iubirea, iar iubirea, la rându-i, arătând care-i calea în trăirea adevărului.

Tânjesc să trăiesc în lumină și, vă mărturisesc, că așa se și întâmplă, doar că-n ultimile zile am avut parte de un ocean de lumină, revărsat parcă, printr-un tunel solid și întărit în credința sinceră a unor suflete încărcate de dorința cunoașterii. De bună seamă că bănuiți despre ce-i vorba, chiar dacă unora vi se pare că mă repet, dar nu poți „ascunde lumina sub obroc”, căci ea trebuie pusă la locu-i dinainte hotărât, în sfeșnice, spre a lumina celor din apropiere. Da, lumina izvorâtă de cei păstoriți de mine, cărora le mulțumesc din suflet pentru dragostea și aprecierea lor, este hrănitoare, iar cea a copiilor, izvorâtă din seninul chipurilor lor, e vindecătoare.

„Nu vă temeți”! Chiar așa, la ce e bună teama, căci „întunericul și umbra morții” pălesc în fața luminii. Anul ăsta, exact până-n miezul nopții de înviere s-a iscat un vânt puternic și-o ploaie rapidă a răpăit pe acoperișul bisericii încât am crezut că n-are să mai vină nimeni pentru a primi lumina. Slăbiciune? Poate că da, dar nu cădere, fiindcă deși  nu am atât de multă credință încât să pot modela lumina, mai ales în Șuieratul vântului șiret ce se ascunde după orice colț cu suflări meșteșugite, am reușit să transmit mesajul divin al învierii, prin pâlpâindele flăcări ale lumânărilor, nu dincolo de ziduri, ci între ele, lumina (spațiul) bisericii noastre devenind micro universul în care, ca și din mormântul tainic de pe Golgota, s-a strigat celor prezenți, „bucurați-vă”!

În două săptămâni au trecut sute și sute de oameni pragul bisericii, satul nostru mic devenind o oază de lumină pentru cei care au încercat să-și aducă aminte de clipele senine ale fericitei copilării. Dar mai presus de toate m-au bucurat tinerii, mulți, de fapt aproape toți, toți cei din sat, unii după școală, alții după facultate ori serviciu, au trecut să stea de vorbă, să se mărturisească, să primească un sfat, să primească lumină, să transmită lumină. Frumusețea unei biserici nu stă doar în zidurile ei, ci în ceea ce poartă înăuntrul ei, iar când sub aureolele sfinților strălucesc chipurile tinerilor, lumina deja este la o intensitate pe care n-o  vezi doar cu ochiul, ci o simți cu sufletul. Liniștea din timpul deniilor, cântecul lor din timpul Prohodului, mărturisirea învierii prin troparul pe care-l știu chiar și prichindeii și, mai ales concursul cu daruri de lumină, au adus în sufletele celor prezenți bucurie sfântă, lacrimi de fericire și stropi de nădejde că nu e totul pierdut.

Știți, la un moment dat un prichindel vine și mă întreabă: „părinte, tu ești prieten cu Dumnezeu”? Fabuloasă întrebare. Mi-ar plăcea să cred că sunt, și-n mare parte, dacă aș avea acest privilegiu, se datorează lor,  copiilor și tinerilor, fiindcă mă acceptă cu bucurie în grupul lor, cei mai mulți conștienți fiind că-n peste două decenii de slujire mi-au trecut prin mâini și cuvânt de atât de multe ori încât, așa cum zic mulți dintre ei, „n-ar putea merge la alt părinte”, pentru ei „doar părintele nostru ne știe sufletul”.

Lumină, da, asta am simțit, asta am trăit, asta am oferit și asta am primit în aceste zile, la noi în biserică a fost bucurie, a fost lumină, a fost liniște, liniștea aceea hrănită de zâmbetele celor care au trăit fiecare moment ca pe o înviere personală, ca pe o redescoperire.

Darurile? Și ele au fost pe măsură, o surpriză muzicală în ziua de Paști, un grup de copii modelați, tot în lumină, corect și frumos, de mâna unui profesor care știe cum să mărturisească, prin note muzicale și voce, cum se poate transmite un mesaj de viață prin armonizarea unor voci cristaline de copii. Cărțile au fost dăruite pentru lumina minții, fiecărui copil după putere și vârstă, iar icoanele, pentru lumina sufletului, spre mărturisirea adevărului.

Dăruind lumină, am primit lumină, dăruind încredere, am primit bucurie, dăruind clipe, am primit timp, un timp în care parcă ceasurile n-au mai avut putere, furat parcă din veșnicia unor momente primordiale.

Spuneam cândva că  atunci când rabzi de frig, o rază de soare îţi pare o avere; când rabzi de foame, o firimitură îţi dă saţietatea unei  neînţelese merinde; când suferi în întuneric, o rază de lumină te poate scoate chiar şi din umbra morţii. Acum vă spun să nu vă temeți, bucurați-vă, viața e cel mai mare dar din univers, chiar dacă, iată, vine pe lume în durere și, tot în durere, se risipește la timpul cuvenit. Să fiți lumină, să dați lumină, tot ceea ce faceți la lumină este spre adevăr, iar adevărul zidește, dimpreună cu dragostea, tunelul prin care se revarsă oceanul de lumină în care se plămădește viața.

Hristos a înviat!

MARȘUL PENTRU VIAȚĂ

Niciodată nu mi-au plăcut vânturile de primăvară, habar n-am de ce, sunt atipice, poartă în ele urmele iernilor din care parcă-s născute, sunt mereu puse pe harță și pot transforma o zi însorită într-o pierdere de vreme taman când crezi că te poți desfăta în mirosul florilor de cais și corcoduș care, în graba lor de a-și scoate veșmintele colorate în soare, nu se gândesc, ca și Baba Dochia, că oricând vor rămâne fără rodire în urma vreunei brume târzii venită tot prin lucrarea aparent grațioasă a vântului nebun de primăvară.

În fine, pe-asta o știați, că simțiți fiecare cum stau lucrurile în natura mereu schimbătoare, eu despre altceva v-aș vorbi, despre natura, mai greu schimbătoare, a omului, a noastră, căci fiecare din noi, într-o formă sau alta, suntem purtați de anumite vânturi și gânduri prin situații și stări din care cu greu reușim să ieșim ori, și mai rău, în care ne complăcem.

Am participat la Marșul pentru Viață alături de vreo 2000 de tineri. Că evenimentul a avut loc în sute de localități și că mass-media a ratat (și de data asta) știrea, nu mai contează, pare-se că e mai dureros când pierde echipa națională la fotbal, ca și cum asta ar mai fi o știre bombă.

Ideea este că eu sunt enervant de punctual, fapt pentru care am plecat de-acasă mai devreme,  am început slujba de sâmbătă, și zi de praznic, mai din  noapte și, mai apoi, pentru a fi la momentul potrivit pe esplanada de la mitropolie.  Locul de parcare l-am găsit rapid, deh, cine se scoală de dimineață... . Da, am parcat peste drum de catedrală, în fața  unui trotuar destul de larg, pavat cu pavele ce și-au pierdut linia dintâi, oferind ici-colo câte o vale ori câte o umflătură inestetică ce te poate surprinde în mersul pe jos.

Din mașină, în timp ce defilam prin presa online scurtând din puterea bateriei telefonului, am văzut un bărbat în cărucior, mergând foarte greu, învârtind de roți anevoie, semn că nu are foarte multă forță în mâini. Au trecut pe lângă el cam 15 persoane și niciuna nu i-a dat nicio atenție, nici măcar în momentul în care acesta nu se mai putea urni din valea aceea, nu prea mare, în care intrase.  Am coborât din mașină fără să realizez că am reverenda pe mine, și am mers până lângă cel în suferință cu gândul de a-l împinge măcar câțiva zeci de metri.  Nu a vrut, răspunsul lui la gestul meu a fost așa: „părinte, vă mulțumesc pentru gest, dar nu vreau să mă ajute nimeni. Am făcut drumul ăsta, cât am fost sănătos, de sute și sute de ori, mergeam la barul de după colț, am trecut de atâtea ori, Dumnezeu știe cum, împleticindu-mă, scuipând și suduind tot ce-mi ieșea în cale și nu m-am închinat niciodată când am trecut, beat fiind, în dreptul catedralei. Acum, de un an de când sunt în scaun, fac drumul ăsta zi de zi fără să mă ajute nimeni, nu vreau, e crucea mea, merg până în dreptul barului unde mi-am pierdut puterile și apoi mă întorc, abia îmi mai simt mâinile când ajung acasă. N-aș fi fost în starea asta dacă, atunci când trebuia, m-aș fi oprit din băutură. Vă rog să nu vă supărați că vă refuz, dar e canonul meu”.

Între putința de a vrea și neputința de a (mai) fi există o legătură fină înnodată în ființa omului care, aidoma vânturilor de primăvară, în bucuria zburdării prin florile tinereții, strică rodul unei maturități ce încă nu s-a dospit pe măsură.

Fizic, meteorologic, știu bine care-s mersurile vânturilor, mă întreb însă, ca un copil ce se uită mirat printre crengile unui cais înflorit, unde oare se strâng toate vânturile înainte de a-și porni războaiele cu văzduhul înseninat al primăverii? Dar inocența, unde și de cine se ascunde, de  ce îi este frică să sălășluiască în omul matur?