joi, 20 noiembrie 2014

LA GURA SOBEI


Nu de puţine ori am spus că-mi plac poveştile, căci, recunosc, recitindu-le, îmi aduc aminte de clipele în care copilăria se împărţea între fabuloasa lume a eroilor de pe alte tărâmuri ori din timpurile în care puricele încă se mai potcovea cu 99 oca de fier şi partea de joacă în care parcă şi soarele se oprea în loc spre a privi şi asculta gălăgioasle glasuri de copii ce roteau jocurile într-o frenezie brăzdată de râsete.
Poveştile scrise sunt cunoscute publicului larg, autorii lor fiind trecuţi în analele literaturii pentru secole întregi. Numai că mai sunt poveştile nescrise, cele ale căror personaje (adevărate) îşi vor fi trăit clipele de viaţă la gândul că vreodată se va spune şi despre ei pe undeva, că nu vor fi daţi uitării când se dă pagina cealaltă, cea în care intră în scenă alte personaje.
Poate că mulţi veţi lăsa cititul acestor rânduri din acest moment, nu de alta, dar veţi zice că iar încep cu poveşti din adormite timpuri taman când lumea din ziua de azi fierbe, când zbaterea pentru clipa ce trebuie trăită mâine este la paroxiste cote. Numai că... .
De dimineaţă am fost prin sat să-i împărtăşesc  pe cei ce ajunşi la bătrâneţi adânci, nu se mai pot deplasa în siguranţă (ori poate chiar deloc) pentru a veni spre biserică. Aproape fiecare loc are povestea lui, căci de la gura sobei încinse ori de lângă plita ce dogoare căldura aia din care răzbate miros de doveac copt ori de covrigi încălziţi pentru a fi mai lesne de mâncat, aud mereu câte o poveste de viaţă împletită cu lacrimi şi zâmbete, cu nostalgie şi speranţă. Dincolo de mărturisirea personală pentru care sunt chemat, imediat după împărtăşire, cum e firesc şi cât permite timpul, se deapănă poveşti.  Mâinile arată ici colo spre câte un tablou în care cei dragi au rămas la fel de tineri, palmele netezesc câte o cusătură scoasă din lada de zestre şi privirile se rotesc spre cusăturile de pe pereţi, toate mărturii ale unor timpuri ce aproape-s poveste. Nici personajele nu lipsesc, căci în spatele fiecărui lucru stă un om. „Tata, săracu’, îşi făcea opincile singur şi le făcea negre cu păcură; mam’ mare m-a crescut, că maica s-a prăpădit când aveam 3 ani şi taica era pe front; eram de-o şchioapă când făceau cărămida-n curte, stam toţi 10 într-o cămăruţă;  mâncam turtă şi mergeam desculţi până da bruma, iar bucăţile de carne, când aveam, le împărţea mama în mod egal, câte o sfiştoacă (foarte puţin) la fiecare;  ce cococi (lipii de pâine) făcea mama, umplea plita cu ele, abia aşteptam să le întoarcem pe-o parte şi pe alta; la inundaţii a intrat apa pe geam, avea cutărescu nuntă, mi-aduc aminte ca ieri...”.  Poveştile războiului încă mai prind grai de la puţinii supravieţuitori ai acelor timpuri, iar cele ale colectivizării, mult mai vii, se deapănă şi ele în troznetul lemenlor ce se aruncă căldura spre pereţii încărcaţi de vremuri.
Ştiu sigur că odată închisă uşa, la plecare, lacrimile şi amintirile vor continua să curgă, dar tăcut, în prezenţa aceloraşi carpete şi tablouri, la căldura moleşitoare ce se împrăştie spre pereţii ce-şi poartă stingheri istoria. „Poate vreţi să lăsaţi uşa deschisă”, auzi uneori, „că poate miroase, deh, omul bătrân...” şi ochii coboară spre preşul ce leagă precum o potecă drumul dintre pat şi uşa pe care rareori se strecoară cineva pentru a mai asculta poveştile unor clipe de viaţă.
Mai spre Crăciun să vă arăt nişte poze, le am în laviţă”, şi vârful băţului de sprijin arătă locul unde alte amintiri erau ascunse de ochiul soarelui care îngălbeneşte trecutul. „N-am fost aşa, la tinereţe credeam că nimic n-o să mă doboare, dar la tinereţe omul face multe şi gândeşte puţin, la bătrâneţe gândeşte mult dar nu mai poate să facă nimic, asta-i viaţa.”
De cele mai multe ori ne-am dori ca povestea vieţii să ne fie dusă mai departe, să nu rămână doar scurta relatare redată pe cruce sub forma unor ani. Poveşti de viaţă sunt, ascultătorii lipsesc.

Şi ce frumos miros cartofii băgaţi la copt în  cuptorul unei sobe cu plită... .

vineri, 14 noiembrie 2014

TRIPLUSTRAT


Mă uitam cum picăturile de apă ce formau mici şiroaie coteau în dreptul crăpăturii din parbriz. Ştergătoarele pornesc rar, îngăduie parcă formarea şiroaielor taman pentru a nu munci degeaba pentru fiecare pictură. În dreptul fisurii şiroaiele cotesc, ai zice că nu-i posibil aşa ceva, căci la mână nu se simte nimic, totul pare a fi doar o fisură interioară. Şi totuşi, ele copiază acea crăpătură, inteligent, neputând să treacă mai departe decât duse forţat de lama ştergătorului ce-şi face rondul când şi când.
Până la urmă fisura nu-i decât o discontinuitate apărută la un moment dat într-un corp solid, nu? Ai zice chiar, cum zic eu (doar) despre parbriz, că nu-i mare lucru o fisură, ce problemă poate crea o firavă crăpătură într-un corp solid. Şi totuşi, dacă apar fisuri şi-n legătura tainică dintre minte şi suflet? Dacă uneori gândurile ocolesc simţirea în dreptul fisurii? Ori mai rău, dacă trăirile nu se regăsesc  în gânduri, şterse fiind ambele de ştergătorul nemilos al vieţii taman când se formează şiroaiele ce-mpletesc aceste picături de gânduri şi simţiri?



A început postul. Mi-aş fi dorit  să vorbesc mai mult despre asta, deşi, nu de puţine ori am discutat despre această perioadă din an, nu de puţine ori am relatat care-i rostul acestei abţineri voite de la anumite alimente, dar mai ales fapte. S-a bagatelizat prea mult rostul postirii, dietele şi prescripţiile nutriţioniştilor ce-şi fac din publicaţii adevărate bestseller-uri  ţin loc de post pentru mulţi semeni. E drept, corpul suplu aduce oarece mulţumire celor care urmează dietele, deh, nu poţi rămâne de piatră la aprecierile prietenilor, pentru care motiv asocierea dietei cu postul deja a devenit o regulă. Totuşi, dincolo de hrana consumată, dincolo de gramajele şi orele la care trebuiesc luate mesele (toate la centimă) rămâne lipsa liniştii sufleteşti.  Creştineşte vorbind, apostolul Pavel spune că „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.” Habotnicia postirii trupeşti, cu dese excese făcute de mulţi semeni, anulează  binefacerile postului sufletesc. Postul trupesc are meritul lui, iar cunoscătorii ştiu să-l împletească cu cel sufletesc în mod armonios. Nu mulţi sunt cei care cunosc, spre exemplu, vorbind doar de postul de mâncare, cum că cei mici,  copiii până la 12 ani, sunt scutiţi de post. Bătrânii de peste 70 de ani la fel. Femeile gravide şi lăuze, soldaţii şi cei care fac muncă fizică grea sunt scutiţi de la post.  Toţi aceştia pot ţine un post uşor, cu dezlegări, după voinţă şi putinţă. Bolnavii cu tratamente şi recomandări medicale pentru un anumit tip de alimentaţie sunt scutiţi de la post, de la postul de mâncare, desigur, că de restul, cele care ies pe gură dintr-o inimă rea, nu te scuteşte nimeni. Zice Scriptura: „nu ştiţi voi postul care îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii daţi drumul celor asupriţi. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l... .”


Duminică după slujbă am primit cea mai grea întrebare din cei 18 ani de preoţie. După predică, după ce am vorbit despre moarte şi veşnicie,  la miruit,  o copilă, rupându-se o clipă din mâna mamei, a venit şi mi-a zis: „părinte, vreau să vă întreb ceva”. Hmm, n-aş fi zis că urmează o întrebare de baraj, dar din gura copilei, direct, clar, a venit întrebarea: „câţi ani are Dumnezeu”? Înălţimea întrebării m-ar fi obligat să apelez la teologie adâncă, ori copilul a pus întrebarea din simţirea dumnezeirii, nu din cercetarea legilor. M-am dus cu gândul la cuvântul ce zice că în ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor? Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte.
N-am smintit copilul cu un răspuns pe care poate doar un adult îl va fi perceput, i-am spus că am să-i răspund mai târziu, când va fi în stare să înţeleagă geometria dumnezeirii,  a existenţei din veşnicie spre veşnicie într-un cerc perfect alcătuit din nesfârşite puncte de iubire.



miercuri, 29 octombrie 2014

NIMIC


Nimic, da, căci nimic-ul, luat la scărmănat, nu face altceva decât să ne arate că tot-ul, privit în ansamblu, chiar şi-n antinomie cu nimicul, nu-i decât un nimic transformat, materializat, iar asta numai pentru o perioadă de timp.
Aţi zice că m-a găsit acum, după ani buni de la terminarea şcolii, dragostea de fizică şi de teorii încă neelucidate. Nicidecum, numai că trebuie să spun că uneori, privind în urmă pentru a vedea cele realizate ai senzaţia că n-ai făcut nimic, paradoxal ai spune, că se văd destule.
M-am uitat în dicţionar să văd definiţia nimic-ului şi n-am fost mulţumit. E drept, noţiunea este aşa de neutră încât  nici cei mai pricepuţi lingvişti n-o pot defini la adevărata valoare. M-am uitat în dicţionar să văd explicaţia scrisă, ştiinţifică, căci în sinea mea, experimentând diversele situaţii ale vieţii ştiu (simt) bine ce este nimic-ul. Ca şi în cazul iubirii, dicţionarul este doar un ghid, căci dincolo de explicaţiile date, cum e firesc, fiecare simte iubirea în felul său, imposibil de explicat, lesne de arătat. Ori poate nu.
Spunea Thales la un moment dat că „nici un lucru nu poate apărea din nimic, nici un lucru care există nu se poate transforma în nimic”.  Ciudat, dar numai pentru perioada antichităţii, căci mai târziu oamenii au început să definească nimic-ul venind cu demonstraţii bine calculate din care ar reieşi că vidul şi eterul ar fi un fel de nimic, deşi, la rândul lor, aceste stări ar fi pline de ceva, cum încearcă în ultima vreme să ne arate mecanica cuantică.
Ei, dar omeneşte vorbind, când întrebi pe cineva ce a făcut în ziua ce taman a trecut, ţi se răspunde: „nimic”. Se pare că la nivel uman, în frământarea clipelor dintr-o zi, efemere de altfel, când n-ai depăşit bariera banalului de la locul de muncă, când ai robotit acasă făcând aceleaşi lucruri ca şi ieri, alaltăieri ori ca acum 10 ani, când din acelaşi fotoliu ai privit la micul ecran, cel  dinspre care răzbat informaţii de breaking news aproape cu rapiditatea cu care clipeşti înseamnă (zice-se) că n-ai făcut nimic.
Îmi place cuvântul folosit în cartea Genezei când se spune că pământul era netocmit şi gol. Din start goliciunea împlică nimic-ul, cel puţin ca înveşmântare. Netocmirea are însă un sens mult mai adânc, depăşind bariera nimic-ului, fiind cu un pas înainte de nimic. Nu cu mult timp în urmă comentam la postarea unei prietene care spunea că  gândul este un primum movens al acţiunii omeneşti, urmat de cuvânt şi mai apoi de fapta care defineşte caracterul. Eu am spus că înaintea gândului este simţirea, căci numai simţind iubirea, ura, lumina, răceala poţi gândi şi vorbi despre ele. Netocmirea de care spuneam este starea pământului lipsit de calitate, clipa în care nu putea rodi nimic, nu putea susţine viaţa, era ne-împlinit, ne-bun, urmând ca după ce a fost lucrat cu lumină, căldură şi apă să-şi găsească rostul său.
Da, toamna se numără bobocii, cum spune vorba românească, iar eu, privind în urmă, la cele plinite ori la cele ce-s încă în lucrare, gândesc că mai am mult de muncit şi  că-n netocmirea unor stări ori în vidul necunoaşterii nu am făcut (mai) nimic.

Altfel, zice Scriptura: „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.”

vineri, 19 septembrie 2014

"V"-ul PRIBEGIEI


Abia plecase noaptea, ori, dacă vreţi, abia se aşeza lumina zilei peste verdele aproape trist şi obosit al mijlocului de septembrie, când, ca-n copilărie, aşezat în leagănul din curte, cu genunchii aduşi spre bărbie, priveam spre grădina ce încet-încet stârpeşte, agonizând parcă, în vântul şprinţar al dimineţii de răpciune.
Nu ştiu când se vor fi dus aşa de repede zilele călduroase ale verii, căci mai ieri, din acelaşi leagăn, în clipele de odihnă, priveam la grădina ce mustea de rod şi la pomii pe ale căror ramuri se tot alergau gălăgioasele vrăbii în cearta lor zilnică cu mult mai sensibilele rândunici.
Poate vi se pare că am purces la scrierea unei compuneri de început de şcoală, o compunere primită la un test iniţial menită să vadă cu ce roade am rămas după un an de muncă. Nicidecum, şi când zic asta mă gândesc că azi, la vârsta maturităţii, nu cred că aş mai avea aceeaşi sensibilitate şi acurateţe de a scrie despre tainele naturii aşa cum aveam în copilărie.
Imaginea îmbătrânitei grădini se zărea ciudat prin aburul cănii de cafea ţinute între palme. Doar trei guri ar mai fi fost de luat şi apoi porţia de muncă a dimineţii trebuia să înceapă, defrişarea, fie ea şi pe petice, fiind imperios necesară, măcar din punct de vedere estetic. Numai că, dincolo de vârfurile salcâmilor din fundul grădinii, pe sârmele înnădite dintre stâlpi, a început gălăgia. Sute şi sute de vrăbii, aşezate ca într-un batalion de elită prezentau onorul, asta în timp ce mult mai sus, ca la comandă, un stol stingher de cocori, aşezat într-un „V” al pribegiei, îşi striga prezenţa.
Lumea virtuală te rupe deseori de spectacolul naturii, un shut down dat la timp îţi  deschide o altă perspectivă despre viaţă, mai precis, despre trăirea clipei, reînnoind parcă sentimentele simţite în urmă cu foarte mulţi ani. Nebunia comentariilor de tot felul pe diversele teme (veşnic) de actualitate şi comentariile aprinse şi duse dintr-o extremă în alta mi-au arătat, dacă mai era nevoie, că toată tevatura este făcută pentru rating, pentru a ieşi în evidenţă, în definitiv, pentru un loc bun în ochii celor ce privesc şi ascultă.
De ce oare oamenii nu se mai uită spre natură? De ce oare oamenii nu mai privesc la imperturbabilul ritm al animalelor şi al păsărilor? De ce le e frică oamenilor să mai simtă şi, speriaţi de viitor, se retrag doar în tabăra aparentei inexorabile gândiri?
Din faţa răcelii ce vine uneori/deseori e bine să fugi, chiar dacă pribegia nu e un lucru uşor, chiar dacă zborul implică efort, dorinţă şi pericol totodată. M-am întrebat ani de-a rândul de ce pleacă unele păsări spre „ţările calde”, de ce fac efortul acesta imens, uneori împrăştiat pe mii de km pentru a reveni în aceleaşi locuri, ca o reîntoarcere la inocenţă. Desigur, acum ştiu de ce pleacă, ştiinţific vorbind, deşi, sincer, aproape că rămâne o taină această dorinţă a lor de a o lua de la cap reconstruind an de an cuibul în care-şi vor fi trăit cu drag anumite clipe ale vieţii.
După noi nu rămâne nimic, căci răutatea zilelor în care veştile despre război, ale celor despre viruşi, despre rate, despre suferinţă, despre credinţă şi/sau necredinţă, despre vedete şi diete se vor duce. Cum? Ar zice Scriptura aşa: „ca pasărea ce zboară în aer şi a cărei călătorie nu lasă nici un semn; căci ea, bătând cu aripile vântul cel uşor şi despicându-l cu avântul pornirii, îşi taie cale prin mişcarea penelor, iar după aceea nimic nu mai arată pe unde a trecut”.
„V”-ul pribegiei pe cărările văzduhului e o realitate pentru cocori, grupurile compacte de rândunici îşi văd de drumul lor la fel de sigur, doar oamenii, haotic, într-o anarhie de idei, mărşăluiesc pe drumurile vieţii în căutarea unor identităţi pierdute, orbecăind solitari spre cuiburile demult părăsite.
În urma vrejilor plini de roadă rămâne pământul dezgolit în aşteptarea plugului ce-l va ondula în brazde mici şi dese ce vor ascunde sub greutatea lor resturile unor necoapte ori stricate roade. Ogorul va fi un nou început, căci, cumva, în acelaşi leagăn, eventual cu o cană de cafea între palme, voi aştepta gălăgia rândunicilor ce-mi vor vesti venirea unei alte primăveri.

joi, 11 septembrie 2014

UN FEL DE PAUZĂ


Dese-s clipele la un moment dat în viaţă când ţi-ai dori să iei o pauză, şi când spun asta, nu mă gândesc nicidecum la pauza aceea percepută ca o vacanţă, când ştii că timpul de respiro este bine determinat, ci la pauza aceea tip stop-joc, la pauza în care poţi lua decizii capitale, nu arbitrare ori pripite, menite să conducă la păreri de rău.
Foarte mulţi oameni îşi doresc pauzele pentru că oboseala cronică îi apasă din ce în ce mai tare, atât de mult, încât de multe ori spun că nici 20 de ore de somn nu le-ar fi de folos pentru a se simţi odihniţi. Alţii, şi-ar dori mai mult timp pentru a-l petrece cu cei dragi, spunând că rarele clipe de discuţii în tihnă trec mai repede ca gândul, la polul opus, fireşte, apar clipele petrecute departe de ei, pe drumuri, la locul de muncă ori chiar la muncă (suplimentară) acasă.
Nu puţine au fost momentele în care, copil fiind, mi-am dorit ca timpul să stea în loc, aceleaşi gânduri avându-le şi-n adolescenţă, dar şi-n momentele de bucurie petrecute alături de minunaţii oameni întâlniţi până acum, de cei care au ştiu să mă accepte ca om şi ca preot deopotrivă. Poate că veţi râde dacă vă spun că rareori, ca orice muritor, mi-am dorit să se fi oprit timpul pentru lucruri mărunte, pentru că aveam câte ceva de făcut prin curte, casă ori pe câmp, procedând precum suporterii înfocaţi la loviturile de la 11 m când se roagă  cu mai mult patos decât se roagă într-un an întreg.
Va sosi şi momentul în care pauza finală oferită de timp, cea a veşniciei, va sosi şi la mine, când bilanţul unei vieţi are să se strângă într-o clipă, precum o arhivare a unui document în lumea virtuală.  Momentul acesta e unul special, desigur, luat fără de voia noastră, ori, mai bine spus, conform legilor fireşti după care trăim în trup, pentru care motiv nu trebuie să-l aşteptăm cu frică, ci ca pe un dat firesc, ca pe odihnă   binemeritată în urma unei zile de muncă.
Ideal ar fi să-ţi poţi lua pauză când vrei, ar fi ideal, da, numai că trebuie să fim conştienţi că lângă noi, dependenţi de noi, mai mult sau mai puţin, sunt cei care ne sunt mereu alături, cei care nu pot lua pauza odată cu noi, trăindu-şi clipa, fiind în punctul culminant al unor acţiuni în care au nevoie de tine, pentru că asta e frumuseţea vieţii, că nu am fost făcuţi să trăim solitar ci în comuniune.
Se prea poate ca în ultimul timp, luat de valul comentariilor prin paginile prietenilor să fi produs şi supărare cuiva, nedumerire ori  neîncredere. Nu ştiu dacă am ajuns la pragul derizoriului cu comentariile mele, eu zic că nu, eu zic că mi-am păstrat verticalitatea încercând prin pilde, metafore şi cuvinte simple, legate de viaţa de zi cu zi, să aduc în ochii cititorilor un dram de lumină. Nu cred că l-am „supărat” nici pe Dumnezeu prin modul în care am încercat să-L fac cunoscut, uzând mai mult de acţiuni şi gânduri ce ţin de viaţa de zi cu zi, în aşa fel încât să înţeleagă toată lumea, fără a mă adânci în teologie adâncă, greu de înţeles.
Sunt convins că adevăraţii prieteni vor înţelege mesajul meu, poate chiar şi cei ce ocazional mai trec printre rândurile mele. Aşa că sunt convins că lipsa mea va fi repede suplinită de mulţimea paginilor virtuale în care probabil că se vor regăsi, conştient fiind că-mulţi cei care scriu frumos şi ziditor.
Eu spun time out virtualului pentru un timp (nedeterminat), şi, cu voia Celui de sus, sunt convins că ne vom revedea cu bucurie în gândurile bune ce ne-au însoţit până acum.
p.s  De voi fi şters din vreo listă între timp, nu mă supăr, nu doresc să fiu o povară pentru nimeni.


vineri, 29 august 2014

JURNAL DE VACANŢĂ


Via recta semper bona, o zicală latinească ce ar trebui să facă referire la drumul cel drept, şi, desigur, când spun asta, nu mă refer la elevaţia drumului, la netezimea lui, ci la modul în care drumul (vieţii) te poartă în anumite locuri, în momente deosebite, fie şi pentru scurt timp, pentru a te încărca sufleteşte cu cele văzute/simţite/trăite.
În vara asta, în prea scurta vacanţă pe care am avut-o am încercat să îmbin odihna cu împlinirea sufletească alături de familie şi, în dese rânduri, alături de prieteni, anul acesta, în mod special (ori poate mai vizibil) cu cei cunoscuţi în virtual.
Teoretic aş avea de scris mult, practic, dacă aş scrie (cât de mult aş vrea) n-ar mai citi nimeni, căci toată lumea e pe fugă, e în luptă cu timpul. Şi apoi, dacă ar fi să mai adaug ceva la această introducere, cumva, ar fi un pic inedit să vorbesc despre o parte a concediului meu, zic asta gândind că majoritatea oamenilor îşi păstrează aceste lucruri doar pentru ei (corect într-o anumită măsură), împărtăşind cu ceilalţi doar câteva instantanee filmate ori pozate numai pentru câteva like-uri.
Vorbeam de odihnă mai sus, de odihna concediului. Acum, când sunt la taste, aş zice că nu m-am odihnit, adică nu am dormit (cum se zice că trebuie în concediu) până la ore târzii, nicidecum, ci în fiecare zi, dis-de-dimineaţă, am tot văzut câte ceva, am plecat spre zonele cu privelişti încântătoare şi spre prietenii minunaţi ce şi-au deschis sufletele şi uşile spre primirea unor oaspeţi de departe. Parcă cei trei mii de km făcuţi prin ţară nu m-au atins deloc, căci frumuseţea locurilor vizitate şi bucuria întâlnirii cu prietenii au îndepărtat orice urmă de oboseală, încărcându-mă cu linişte, cu voie bună şi împăcare sufletească.
În fiecare ţinut vizitat am simţit freamătul istoriei care, în unele locuri, din nefericire, este din ce în ce mai slab din cauza  kitsch-ului ce se dezvoltă pe la fiecare colţ.  Şi totuşi, dincolo de tarabele multicolore ale vânzătorilor ambulanţi te cutremuri de măiestria cu care înaintaşii noştri au zidit (în vitrege timpuri) sate şi oraşe, târguri şi drumuri, case şi biserici.
Dobrogea n-am vizitat-o decât parţial, căci neînţeleasa grabă de a ajunge la malul mării  răpeşte mereu din timpul necesar vizitării acelor locuri pe care s-au scris o parte bună şi frumoasă a istoriei acestei ţări, dar, în fiecare an, puţin câte puţin, tot am văzut, lăsând mereu un gând pentru anul ce vine, mai ales că deja şi-n acest ţinut ne-am făcut prieteni buni, unde aproape de malurile Dunării, am fost îmbiaţi la o îngheţată, numai bună pentru călătorii ce doreau să vadă răsăritul la malul mării.
Moldova şi-a deschis porţile larg, cum face mereu, şi, lăsând Buzăul în dreapta am tot urcat spre Iaşi, cu o pauză scurtă dar tare plăcută, petrecută în compania unor prieteni de suflet la Focşani, alături de care, cum era firesc, am stat la o pizza, să nu plecăm mai departe flâmânzi (mai ales sufleteşte). Mănăstirea Moreni (de până-n Vaslui) este un izvor de culori, miile de flori ridicându-şi petalele spre cer, căci, turiştii se feresc de vizită speriindu-se de cei 3-5 km neasfaltaţi, neştiind însă cât au de pierdut. Vizitând mănăstiri, cu aceeaşi bucurie, cu drag, simţindu-ne ca acasă în fiecare loc, călcând cu grijă însă, conştienţi fiind de valoarea locurilor şi de munca depusă am ajuns la  Iaşi, care e imens (ca valoare istorică dar nu numai), şi, spre bucuria noastră, acolo am avut o gazdă minunată ce ne-a primit cu pâine şi sare şi  ne-a fost  ghid bun pentru o seară deosebită oraş.  Lăsând Iaşul, după ce am trecut pe la cuvioasa Parascheva,  am urcat spre ţara mănăstirilor, Bucovina,  limpezindu-ne ochii în albastrul Voroneţului şi, cum ea firesc, urcând până la Putna, unde în partea dreaptă a bisericii se află mormântul marelui domnitor Ştefan. Printre sutele de turişti străini,  am văzut Suceviţa şi Moldoviţa, ctitorii ce au sfidat timpul, ca şi celelalte mănăstiri, oferind celor ce vizitează lecţii de istorie şi trăire.
Dacă nu vedeam şi Maramureşul (măcar o parte din el) nu aveam linişte, aşa că am tăiat munţii şi prin pasul Prislop (unde-i o minunată mănăstire) şi am poposit la Sighetul Marmaţiei, locul de plecare spre Săpânţa. Un loc  de graniţa nu e decât un reper administrativ, căci mesajele de acolo n-au graniţe, răzbat dincolo de graniţele ţării, adunând sute şi mii de vizitatori.
Baia Mare şi-a deschis porţile şi pentru câteva ceasuri am poposit în casa unor oameni buni, prietenia fiind şi în acest caz liantul perfect de legătură între oameni. Gazda noastră şi-a rupt o zi întreagă pentru a ne arăta frumuseţile zonei, mergând, desigur, până la vestita mănăstire Bârsana, un loc minunat, un colţ de rai parcă lăsat dinadins pe pământ românesc.
Timpul scurt ne-a gonit din Maramureşul în care turlele bisericilor şi a mănăstirilor parcă ating cerul, aşa că mai la  vale, am ţinut neapărat să vedem Transilvania, dar nu neapărat pe şoselele pricipale, ci pe drumurile lăturarnice (dar bune) de-a stânga şi de-a dreapta cărora am tot văzut oameni muncind, case specific transilvănene, lacuri şi fâneţe. Desigur, nu am ratat mănăstirea Nicula, după care, miezul zilei ne-a găsit în centrul istoric al Sighişoarei, tot printre turiştii străini, de mai toate neamurile,  chiar dacă şi aici  (repet, din nefericire) kitsch-ul aproape că te obliga să renunţi a mai vizita locurile încărcate de istorie.
La intrarea în Râmnicu Vâlcea (dinspre Sibiu) am văzut muzeul satului, cel mai frumos din cele vizitate până acum (dintre muzeele satului), o splendoare, un sat întreg în care m-am deconectat după sutele de km parcurşi, un sat în care te simţeai exact ca acum o sută-două de ani.
Cum era firesc, foarte aproape de casă, la Piteşti, am trecut prin casa altor prieteni buni, unde, primiţi fiind cu căldură, ne-am răcorit cu îngheţată, punând punct unui scurt concediu, dar, deschizând porţile unui alt itinerar pentru anul ce vine, căci locuri de vizitat mai avem, şi, desigur, prieteni buni prin toate colţurile ţării, unii pe care dorim să-i revizităm, alţii (care acum să nu se supere că n-am trecut pe la ei) pe care dorim să-i cunoaştem şi fizic (dincolo de virtual) aşa cum ne-am vorbit de-a lungul timpului. Desigur, mai scurt de atât n-am putut fi, chit că blogul de faţă e doar o sinteză  a celor vizitate, căci despre bogăţia gusturilor mâncărurilor nu am spus nimic, despre căldura cu care am fost primiţi am zis prea puţin, despre bucurie doar în linii mari. Totul a fost minunat, şi, slavă Domnului, petrecând toate fără evenimente neplăcute, am să încerc să scriu mai bine următorul blog, căci de bună seamă (gândesc eu) la acesta poate că v-am cam plictisit.
Le mulţumesc din suflet tuturor celor ce m-au primit cu bucurie, celor cu care m-am întâlnit, fiindcă ei au fost partea vie a drumurilor noastre, plinind cu ospitalitatea lor toate cele vizitate.

Spuneam la început că drumul drept e totdeauna  bun, da, aşa este, dar numai dacă-l parcurgi cu înţelepciune şi cu bucurie.

marți, 29 iulie 2014

PĂRĂSIŞTE


Azi am trecut pe strada pe care, cu mulţi ani în urmă, cu foarte mulţi ani în urmă, întorceam cu bucurie vizita unor prieteni de joacă, în locul în care atunci acolo se afla un excavator în care noi inventam poveşti de război cu tunuri şi tancuri. Părăsişte...  .
Da, părăsişte, e cuvântul potrivit, chiar dacă forma este una forţată, cel puţin dacă o raportăm la dicţionar. Gardul de ulucă ce strălucea de vopsea odinioară acum era legat cu sârme ici colo, iar putregaiul din el se mai ţinea doar în bălăriile ce crescuseră printre laţi. Casa ce înainte vreme era ca un pahar de cristal, acum sta cocoşată de presiunea singurătăţii încât parcă şi ciorile se fereau să stea pe coama ei. Doar o bucată de lemn, aparent mai nouă, era agăţată de singurul stâlp de poartă un pic mai zdravăn, iar pe ea, scris cu vopsea roz, trona anunţul arhicunoscut ce zice că locu-i „for sale”.
Vis-a-vis, trei bărbaţi, odată tineri şi ei, stăteau la un „tutun”, dând câte un picior zarzărelor ce cădeau coapte prin iarba şanţului. Desigur, i-am întrebat care-i treaba cu casa, că acolo era odată veselie mare, curtea plină, discuţii şi planuri de tot felul.
Ei”, zice unul, „au plecat toţi, că deh, umblă câinii cu covrigi în coadă prin străinătăţuri. Au pus-o în vânzare, dar nu au dat-o că au ţinut la preţ, acu’ ce să mai dea, că uite, cade tot. Se aude că ar fi luat-o unii să facă salon de masaj, hmm, să se răsucească ăi bătrâni în mormânt.” Şi aproape legat de primul, un altul, care tocmai îşi aruncase chiştocul în băltoaca rămasă din ploaia nopţii, râse hâtru, arătându-şi singurul dinte din faţă. „Lasă mă”,  zise către primul, „că e bine, că uite, vii de la sapă şi treci pe la masaj, ca-n occident”. „Bă, e de plâns, nu de râs”, a zis primul, „că o să vină vremea să te dea afară din casă să-şi facă ei afacerile iar tu o să rămâi cu râsul, că de masat o să te maseze moartea”.
Vorbe, vorbele oamenilor obosiţi de muncă, bucuroşi de ploaie, străini de civilizaţia occidentului, stăpâni pe mica lor curte şi miraţi de cursul vremii şi al vremurilor. Mi-am adus aminte, mergând mai departe, de cuvintele psalmistului care spune aşa: „ inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine. Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat.”
Părăsişte... . O stare nefirească de mâhnire şi neputinţă te încearcă atunci când vezi că locurile ce odinioară musteau de fericire sunt acum golite de viaţă, lipsite de sens, puncte de reper şi adăpost pentru păsările de noapte şi rozătoarele pământului. Sunt din ce în ce mai dese aceste locuri. Uneori, ca un paradox, părăsiştea cuprinde şi locurile unde-i mişcare, căci, sunt curţi unde s-au ridicat mastodonţi de clădiri (chipurile case), taman lângă acele căsuţe ce odinioară adăposteau o familie cu mulţi copii. Ai tinde să crezi că-n locul nou e mai bine, dar, nu de fiecare dată în viaţă totul este ca-n reclamă.

La o poartă, la o poartă nouă, pe altă stradă, e parcat un excavator, e nou, străluceşte în soare, numai că nu-i nimeni pe lângă el să se joace, nu inspiră la povestit ca cel vechi, ca cel lovit de vremuri. E nou, dar părăsiştea îl rugineşte taman prin nefolosire... .

joi, 24 iulie 2014

...


Aţi trecut vreodată pe un pod suspendat? Dar pe o punte legată doar la capete în timp ce „pluteşte” peste un hău? Sau poate măcar pe o punte improvizată peste un curs de apă? Să mai întreb dacă aţi trecut peste vreo mlaştină ori peste vreo baltă sărind ici colo, din piatră în piatră, din buştean în buştean, spre a ajunge la celălalt mal fără evenimente nedorite? Cam multe întrebări, ştiu, cam multe, deşi, ideea ar fi aceeaşi, anume că sunt momente când, în calea vieţii, eşti nevoit să parcurgi şi porţiuni de drum pe care nu te poţi bizui prea mult pe infrastructura solidă cu care erai obişnuit, când rămâi doar în echilibrul propriei voinţe şi putinţe ori, cum spun oamenii de la ţară, doar în mâna Celui de sus.
Cumva, aceste punţi neconvenţionale sunt asemenea punctelor de suspensie, le găseşti când te aştepţi mai puţin, te lasă în aer ori în suspans ca şi cum ai fi mereu pregătit pentru un salt mare, intuind ce urmează dincolo numai din experienţa vieţii.
Sunt momente când în viaţă, omeneşte vorbind, trebuie să mergi singur, dar sunt şi momente în care ai nevoie de ajutorul celor din jur, şi nu mă refer la familie, ci la prieteni. E foarte adevărat, unii, în trecerea lor prin viaţă, abuzează de această lucrare a prieteniei, cerând mereu fără să ofere, ca şi cum ar avea dreptul, chiar impunând deseori. Solomon înţeleptul, cu privire la această stare,  spunea aşa: „pune rar piciorul în casa prietenului tău, ca nu cumva să se sature de tine şi să te urască.” E foarte adevărat că uneori/deseori starea materială poate lămuri ori risipi prietenia, căci abia atunci poţi vedea cine-ţi este prieten, numai în momentul în care, aflat pe puntea punctelor de suspensie, primeşti o mână de ajutor pentru a ajunge la drumul drept. Şi aici mai zic că, odată ajuns la drum bun, să nu te abaţi, să nu o iei iar aiurea tot pe drumuri desfundate, cerând mereu şi mereu ajutor, căci vei scârbi pe cel ce şi-a  întins mâna spre tine cu drag.
Ce faci când, pentru trecerea anumitor punţi, eşti pus în situaţia de a apela la prietenii tăi care sunt în anumite funcţii, fie că-s în acelaşi domeniu cu tine, fie în alte domenii? Desigur, vorbesc de ajutorul care nu iese nici  din limitele legii şi nici din cele ale moralei, deşi, din exces de zel, pentru a da bine în ochii celor mai mari ca ei,  pot pune condiţii şi condiţii, anulând în acest fel partea de legătură simţită, făcând posibilă trecerea punţii în siguranţă, da în aşa fel încât să pierzi ultimul tren aflat pe celălalt mal, cel fără de care nu poţi continua drumul început decât luând-o pe jos, muncind dublu, cu triple eforturi.  Zice Mântuitorul aşa: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei ...de acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni ...  Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu.”
Nu mi-a rămas până acum nici o punte netrecută, chit că uneori echilibrul mi-a fost pus bine la încercare, asta în condiţiile în care nu-mi este frică nici de înălţime, nici de apă mare. M-am obişnuit şi cu punctele de suspensie, din ce în ce mai des folosite, căci uneori întrebările rămân fără răspuns,  iar răspunsurile, când le primeşti, te lasă fără grai, rupând firul poveştii, transformând frumosul, firescul, într-o incertitudine pe care nici măcar câteva puncte de suspensie nu o mai pot explica.

Ar mai fi o soluţie, pentru evitarea punţilor zic, zborul, chit că acest lucru nu se poate întâmpla decât atunci când aripile (mintea şi sufletul) sunt  îndeajuns de puternice pentru a tăia văzduhul şi ploaia punctelor de suspensie... .

vineri, 18 iulie 2014

RUMEGUŞ


Rumeguş, da, un cuvânt pe care unii nu-l folosesc decât rareori în viaţă, un cuvânt ce defineşte deşeurile mărunte rezultate în urma tăierii lemnului, cumva, aşchii mici, uniforme, ce se împrăştie azi sub suflul drujbelor şi al gaterelor, căci înainte vreme, se mormănea sub lama joagărului manual, umplând bocancii celor ce trăgeau cu putere de mânere pentru a pătrunde cu lama dinţată inelele ce  numără anilor copacilor ce  falnic vor fi crescut în timp, în liniştea pădurii.
Când privim un lucru, în special în acest mileniu, uităm să-l privim (şi) în micile sale componente, îl privim doar ca produs finit, fără să ne aducem aminte că fiecare element component are la rându-i alte componente. Evident, nu putem spune, ca odinioară Democrit, că există particule indivizibile, făcând referire la atom, asta pentru că ştiinţa ne-a învăţat despre electroni, despre nucleul cu protoni şi neutroni, despre micile particule numite quarci, ori de aproape invizibilii neutrini. M-am dus prea departe, nu? Poate că da, mai ales că nici nu pot continua, căci aş depăşi bariera cunoaşterii mele cu privire la aceste lucruri, cel puţin la nivel demonstrativ.
În viaţa mea am pus şi am tăiat copaci, am admirat deseori simplitatea cu care cresc şi lupta pe care o dau în perindarea anotimpurilor, m-am căţărat în ei, i-am folosit ca ascunziş în jocurile copilăriei şi, m-am bucurat ani de-a rândul de căldura oferită în arderea lor troznită, tainică, din vatra sobei. Cel mai mult, asta până  mai ieri, mă impresiona căderea lor sub lama drujbei ori sub loviturile toporului. Până la un moment dat nimic nu ar trăda căderea, ai zice că ultima coajă netăiată îi dă o forţă neştiută, până când, deodată, pleacă spre pământ la fel de drept cum au stat ani de-a rândul în bătaia vânturilor, a ploilor şi a soarelui. La locul faptei  nu rămâne decât o buturugă ce pentru un timp va marca locul unde odată a fost un copac falnic, căci în timp, locul îi va fi luat de alt copac (cazul fericit), ori, după caz, plugurile vor tăia pământul pentru a-i da altă întrebuinţare sau oamenii vor clădi şi construi diverse lucruri ce vor şterge definitiv orice urmă a ceea ce va fi fost acolo vreodată.
Azi, după ce am tăiat lemnele, am strâns în mână un pumn de rumeguş. Nu ştiu din care lemn provenea, poate că erau bucăţele din toate cele tăiate, dar, mai mult ca niciodată am simţit cum  trecerea timpului uniformizează amintirile, le amestecă,  le transformă în rumeguşul ce amestecat, nu mai defineşte un copac sau altul, ci doar o materie simplă, uniformă, pregătită pentru descompunere. Material vorbind, fiindcă am ajuns aici, aş menţiona cuvintele unei  cântări de la înmormântare, ce, vorbind despre cele ale materiei din care suntem făcuţi, ne aduce aminte că la un momentat dat nu mai ştim cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul.

Strângând în mână un pumn de rumeguş nu am putut să nu mă gândesc la lucrul ce sperie pe cea mai multă lume, la starea ce-i  face să tremure şi pe cei mai mari dictatori ai lumii, la sentimentul că vreodată, în urma trecerii pe aici, în ciuda tuturor încercărilor pe care le facem pentru a lăsa ceva în urmă, se va instala definitiv uitarea. Nu credeţi? Atunci aruncaţi un pumn de rumeguş în vânt.

marți, 1 iulie 2014

O FLOARE RARĂ


Soarele urca domol pe nevăzuta-i cărare, aruncând săgeţi din ce în ce mai aprige spre grădina ce se trezea la viaţă după somnul scurt al nopţii de vară. Mărgeluţele  de rouă dispăreau văzând cu ochii lăsând frunzele verzi ale plantelor să se moleşească uşor în bătaia astrului dogoritor, căci adierea plăpândă a vântului nu reuşea să le clintească decât într-o leneşă legănare.
Pe potecuţa dintre legumele ce stau aliniate ca nişte soldaţi disciplinaţi, cu ochii cârpiţi de somn, cu o păpuşă-n braţe, copila se aşeză cuminte lângă părinţii ce jumuleau buruienile ce viguros căutau spre cer, ajutate pesemne de ploile căzute în ultima vreme.
De ce le jumuliţi”, întrebă ea serioasă, ca şi cum i-ar fi păsat de mormanul de bălării de la marginea grădinii. Şi mutându-şi locul, a sprijinit păpuşa de o tufă de ardei, lăsându-se pe vine şi prinzându-şi obrăjorii în palme în aşa fel încât să poate privi cu atenţie cele din jur, şi, într-o rotire a ochilor, privirea i-a rămas ţintuită pe o floare mică, cu petale multicolore ce încerca să se facă remarcată în desişul  bălăriilor ce căutau să o sufoce.
Ce floricică frumoasăăă!” Şi întinzând mâna spre ea, a întrebat: „pot să o rup şi să o iau în casă? Ce floare e, că-mi place”, zise ea senină, căci seninul cerului parcă se oglindea pe chipul copilei ce abia făcuse patru ani.
Să n-o rupi”, se auzi glasul tatălui, în timp ce mama taman o lua în braţe pe micuţă.  „E o floare rară şi dragă, pe care uneori nu o întâlneşti decât o dată în viaţă fiindcă nu poate creşte oriunde, iar bătrânii îi spuneau floarea prieteniei”. „Tati, ce e prietenia”, întrebă fetiţa.
Şi mă gândeam la definiţia prieteniei dată de dicţionar, cumva rece, ca un comunicat oficial în care limba de lemn este singura limbă folosită, căci explicaţia spune că prietenia este un sentiment de simpatie, de stimă, de respect care leagă două persoane.  Scriptura spune că prietenul adevărat iubeşte oricând iar în vreme de necaz devine ca un frate, iar evanghelistul Ioan întăreşte spunând  că mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Şi, aş zice eu, că prietenia poate fi o favoare a vieţii, una în care sufletul să-şi găsească  bucuria şi liniştea în ocrotirea celor ce nu te-ar părăsi niciodată.
Când ai să creşti, ai să vezi tu singură ce-i prietenia”, zise tatăl. „Dar să ştii micuţo, că prietenia e ca floricica la care tu te uiţi. Are petale frumos colorate şi vii, ele sunt prietenii. Unele flori au mai multe petale, altele mai puţine.  Cele care se rup, nu mai pot fi puse la loc niciodată, şi, dacă se rup mai multe petale, floarea se usucă, căci fără prieteni, un om este aproape mort, cel puţin faţă de cei ce-l înconjoară. Floricica asta nu poate fi replantată nicăieri, ea creşte doar acolo unde-şi găseşte rostul, chit că de multe ori nu e văzută de toţi, din cauza buruienilor ce o înconjoară. Cele mai frumoase flori ale prieteniei cresc în mintea şi-n sufletele copiilor şi a celor ce-şi păstrează sufletul curat”.

Într-o grădină, o floricică se legăna în bătaia leneşă a vântului, strălucind în lumina soarelui ce tot urca pe nevăzuta-i cărare. Lângă ea, o copilă cu obrăjori-n palme, privea la petalele viu colorate întrebându-se, poate, dacă această floare se poate usca definitiv vreodată. 

luni, 16 iunie 2014

ÎNSETARE


Cumplită-i setea în soarele verii. Cred că nu e nimeni care să nu cunoască senzaţia aia de sete puternică, senzaţia care te-ar putea face să-ţi doreşti să goleşti un ulcior de apă rece cât ai clipi, iar mai apoi, încă să mai bei, puţin câte puţin, legumind fiecare înghiţitură ca şi cum ţi-ai dori să simţi fiecare moleculă a apei. De aceea, înainte vreme, bunii oameni făceau fântâni la răspântiile drumurilor şi, mai mult, chiar şi drumurile lungi ce străbăteau uneori pădurile întinse erau făcute în aşa fel încât să treacă pe lângă câte un izvor, ca nimeni să nu rabde de sete,iar cel care trece, potolindu-şi setea, să aducă mulţumire pentru stropul de viaţă cu care s-au adăpat.
De-o vreme, aproape zi de zi, se bucura de clipa în care  călătorii opreau în dreptul porţii sale pentru a-i cere un pahar cu apă. Ai fi zis că deja deveniseră prieteni, căci îşi făcuseră obicei să oprească acolo, ba mai mult, să schimbe şi câteva vorbe, cum se întâmplă deseori, despre cele ale vremii, despre cele ale vremurilor, despre moarte şi viaţă. Erau zile când, ştiind ora, ieşea dinainte vreme la poartă pregătit fiind să aducă paharul cu apă, după timpul în care treceau călătorii prieteni. Şi-n zilele când nu veneau, inima parcă se strângea, ca şi cum ceva rău se va fi întâmplat iar cei ce-i dădeau bineţea zi de zi se vor fi dus pe alte drumuri, la alte porţi, ori...şi mai rău. Uneori se gândea că poate ar fi trebuit să dea mai mult, dar citise în Scriptură că Hristos a zis aşa: „ oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu,  adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa.” Plus de asta,  dacă dacă ar fi fost nevoie, călătorii i-ar fi spus, iar fi cerut, căci cel puţin, după spusele lor, erau mulţumiţi cu ce primeau, apa era bună iar cuvântul spus, potrivit, măcar atât cât se pricepea să-l spună, cât puteau ei să-l priceapă. Ori cum ar zice înţeleptul Solomon,  o apă adâncă este sfatul în inima omului, iar omul deştept ştie s-o scoată.
Numai că... .
Într-o zi, însorită chiar, stând la umbra salciei ce-i străjuia poarta şi-i umbrea fântâna, de departe i-a văzut pe cei ce obişnuiseră să facă popas, cu veselie multă. Şi aşteptându-i bucuros, cu inima deschisă, i-a poftit să se răcorească, să stea la un tain de vorbă.  Dar, parcă la comandă, uitându-se oarecum distraţi spre ulciorul ce se brumase cu apa cea rece pe care-o găzduia, au zis: „avem ceva mai bun, ne-am luat altă apă, la sticlă, să nu mai pierdem timpul, mai ales că ni se pare mai bună”, şi au plecat.
În soarele puternic al verii, un om stătea la poartă cu un ulcior în braţe, ar fi spus o poveste, ar fi ascultat la rându-i poveştile celor ce treceau însetaţi pe drum, doar că de-o vreme, doar salcia-i şopteşte-n trecerea vântului, mult prea grăbit şi el să mai oprească la poarta omului ce aşteptă cu un ulcior în braţe.

Cumplită-i setea în arşiţa verii, dar mai cumplită-i setea sufletului ce nu ştie de unde să se adape. 

miercuri, 14 mai 2014

DRAGĂ MOŞ CRĂCIUN,


Îţi scriu acum, din vreme, ştiind că la iarnă ai să fii foarte ocupat, aşa cum ai fost în toţi anii de când îţi tot scriu. Ţi-am scris şi când erai Moş Gerilă, neştiind însă atunci de ce nu vreai să primeşti scrisorile ce se încheiau cu un gând bun pentru Pruncul ce se va fi născut, neînţelegând nici acum cum cei ce vin să-ţi ceară câte ceva, deşi pot scrie/spune, nu mai pomenesc nimic despre darurile Pruncului, asta ca să nu mai vorbesc de mulţumirea de după, căci lipseşte cu desăvârşire.
Ştiu că ne îndreptăm spre vară acum când îţi scriu, că poate, aşa cum zic oamenii, te vei fi odihnind, dar eu tot îţi scriu, iar asta pentru că vreau să schimb câte ceva din cele cerute în anii ce au trecut, căci după cum ştii, oamenii, în slăbiciunile lor, azi vor ceva, mâine altceva, poimâine mai multe, mai bogate, zi de zi, an de an, negândindu-se că din sacul cu daruri multe nu se poate da la nesfârşit fără a primi măcar o mulţumire, măcar una neînsemnată, dacă una curată, ca cea a lacrimilor unui copil, nu poate fi adusă oricând.
Ştii că ţi-am cerut traforaj, pegas, bilet în tabără, minge de piele, cub rubik, magnetofon şi tablă de şah (magnetică). Că nu le-am primit, nu-i cu supărare, am înţeles mai târziu de ce, căci crescând, am învăţat că unele lucruri nu trebuie cerute, nefiind neapărat de folos în formarea omului aflat mereu în creştere. Plus de asta, ai ştiut că dacă le-aş fi primit pe toate la timpul lor, după cererea mea, aş fi avut şi mai multe julituri, mai puţine lecţii făcute şi, cu siguranţă, mai multă mândrie, toate lipsite de fireasca mulţumire, căci nu cred că odată primit vreunul din daruri aş mai fi stat vreo clipă locului, darămite să mai şi mulţumesc.
Când ai să vezi scrisoarea ai să-ţi aduci aminte că mă grăbeam mereu la scris, căci cu gândul la daruri nu dădeam atenţie cererii mele, deh, ca orice om când cere câte ceva de la Cel de sus (repede, multe şi aproape imperativ), ocupându-mi mintea cu gândul că merit orice cer, că de aia sunt copil.
Acum mare fiind, cred că m-am mai schimbat, căci uite, ieri citeam că „temerea de Domnul este cununa înţelepciunii, care odrăsleşte pace şi sănătate nevătămată; dar şi una şi alta sunt daruri de la Dumnezeu”, gândind că altele-s cele pe care le doresc acum, nu de alta, dar am citit că „darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”.
De bună seamă că am să cer ceva şi acum, conştient fiind că tu, Moş Crăciun, poate că nici n-ai să primeşti scrisoarea mea dar, la fel de conştient că va fi citită de cei ce vor da peste ea. Aşa că mi-aş dori să primesc ceva care să nu ţină cont de nici o lege, cum iarăşi frumos am recit în zilele când, uitându-mă în urmă, peste aşteptările trecutului, am realizat că am cerut mult, că am cerut ce nu-mi era de trebuinţă.
Cerinţa-mi este scrisă de mult, de dinainte de a fi copil, azi doar o pun la rândul meu în plic, în rândurile ce se duc la Cer, şi cer ca să primesc din roada Duhului, că ea întrupează „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia;  (şi) împotriva unora ca acestea nu este lege.”
De vei găsi în drumul tăi şi alţi copii ce vor dori din darul meu, să nu zici nu, să rupi la toţi din el, căci chiar puţin din cele ce-am cerut, de voi primi, voi mulţumi aşa cum e firesc, la Cer.

Ar trebui să mă semnez, dar ştii bine cine sunt, un om simplu, de la ţară. 

duminică, 4 mai 2014

DIN LUMEA CELOR CARE (DOAR) CUVÂNTĂ



Pare-se că unitatea fundamentală de comunicare a unui înţeles este cuvântul, deşi, cred eu, că un cuvânt, luat fără izvorul lui, gândul, nu înseamnă nimic; ori, dacă are vreo calitate, apăi nu văd alta decât partea de zgomot ce vine în urma articulării lui, diferită de la limbă la limbă. Desigur, asta am spus-o la modul general, fiindcă dincolo de cuvântul spus, mai există şi cel scris, care, de foarte multe ori, asemenea celui spus, nu face nimic altceva decât să producă zgomot.
Am stat de multe ori şi m-am gândit la cuvintele apostolului Pavel, cel ce a spus minunat că „litera ucide, iar duhul face viu.” Litera aceasta, care nu-i nimic altceva decât o parte ori chiar întregul unui cuvânt gândit/rostit, este deseori aducătoare de ceartă, de război, de moarte, chit că rareori, cu sfială parcă, aceeaşi literă, ori cuvântul întreg, încearcă să repare ori să întărească lucrul cel bun. Spunea apostolul Iacov că „foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii... limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
Suntem în mileniul III,  trăim într-o lume în care cuvântul şi imaginea dictează mai mult ca niciodată, trăim într-o lume în care fapta a rămas pe locul secund, dacă nu chiar terţ, iar asta pentru că oamenii, absorbiţi de imagine şi cuvânt, dau crezare (fără cercetare) oricăror lucruri auzite, văzute ori citite. Războiul cuvintelor şi al imaginilor este când ilar, când de plâns, căci în curgerea paginilor din lumea virtuală ori reală, împroşcarea cu cuvinte a devenit un schimb ciudat de focuri în urma cărora rănile din minţi şi suflete nu sângerează, dar paralizează, devenind incapabile să simtă adevărul, ca să nu mai vorbesc de simţirea dragostei.
Sunt mulţi maeştri ai cuvântului în lumea asta, fie că vorbim de cel rostit, fie că vorbim de cel scris. Puţini (ori poate aşa se vede când nu sunt scoşi în faţă), scriu corect, cald, pentru suflet, vin cu cuvânt ziditor şi mângâietor, şi nu vorbesc neapărat de cei ce scriu teologic. Restul, adică cei mulţi, oameni care scriu bine (literar şi gramatical), îşi folosesc ştiinţa doar pentru a lovi în stânga şi în dreapta. Şi aici nu vorbesc despre criticii consacraţi ori despre cei care fac recenzii, și nici despre cei care fac satiră profesional, ci despre arhicunoscuţii gică-contra, despre cei care, aşa cum spuneam la început, cuvântul devine doar  zgomotul ce încearcă să acopere lipsa unui izvor limpede, a unui gând care înainte de a fi pus în cuvânt, să fie filtrat şi prin filtrele sufletului. Şi zic asta gândind că multe lucruri citite îţi pot deschide mintea, o pot lumina, dar puţine sunt cele care, pe lângă luminarea minţii îţi pot merge și la suflet.
Spunea evanghelistul Ioan aşa: „la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul ... Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” Un cuvânt bun, rostit ori scris, este un cuvânt care zideşte, altfel, mulţimea vorbelor (rele de multe ori) nu face nimic altceva decât să amplifice un război inutil al gândurilor ce tulburisesc izvorul trăirilor interioare. Un cuvânt spus la locul lui este asemenea unui pahar cu apă rece într-o toridă zi de vară, dar dat nu în ochi, ci pentru astâmpărarea setei.  
De poţi fi izvor de apă curată prin vorba bună, ferice, iar de nu, ascultă ce zice psalmistul: „pune Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împotriva buzelor mele; să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug... .”

sâmbătă, 19 aprilie 2014

PÂLPÂIRI


Nu vă temeţi! Ce simplu, ce direct, ce încurajator mesaj a transmis Hristos urmaşilor celor ce locuiseră în întuneric şi în umbra morţii. Ba mai mult, pentru a-i întări, pentru a le disipa ceaţa îndoielii şi a fricii, a zis: bucuraţi-vă!
Nu cred să fie amintiri mai pline de viaţă din perioada copilăriei decât cele care sunt în legătură cu Paştile, fie că vorbesc de deniile ce aveau un parfum special, cumva parcă adus de peste timpuri, fie că vorbesc de învierea ce scotea în  bătaia de sărbătoarea a clopotelor şi a toacei toată suflarea satului şi o strângea împrejurul bisericii ce tainic se deschidea doar la momentul potrivit.
Privesc şi acum, adult şi slujitor, în fiecare an, peste mulţimea chipurilor din marea de oameni, mari şi mici, adunaţi laolaltă fără a ţine cont de profesie, de grad ori înţelepciune, fremătând la unison cu pâlpâirea lumânărilor cu care au primit lumina. Când treci printre ei, oferind acel licăr de lumină tremurândă, le citeşti chipurile, şi, fără dar şi poate te gândeşti că poate cei mai în vârstă îşi aduc aminte de Paştile copilăriei, că cei mai mici se bucură pentru prima dată la ceas de noapte de primirea unei lumini cu care rămân la slujbă şi pe care, cu emoţie, o duc acasă mai târziu.
Nu vă temeţi”, aşa spunea Hristos. Trăim într-o lume în care teama de moarte, de moartea trupească, anulează deseori bucuria cu care în mod firesc oamenii ar trebui să se împărtăşească în clipele trăite, frica morţii, şi, din nefericire pentru unii, lipsa (uneori totală)  speranţei în înviere şi-n veşnicie, transformă minunatul dar al vieţii într-un calvar lipsit de perspectivă şi de dorinţă, într-un infern cotidian în care bezna este cea care face legea. A crede în înviere, a gusta veşnicia trăind în lumină, având ca veşminte iertarea şi iubirea, omul îţi poate reveni încet-încet la starea ce dintâi, la starea primordială a copilăriei sufleteşti, cea în care sufletul încă se joacă cu îngerii.
La un moment dat, din sutele de glasuri răsună imnul biruinţei, căci Hristos  a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte  viaţă dăruindu-le. Fiorul de bucurie pătrunde imediat în sufletele curate, iar conştientizarea biruinţei asupra morţii încătuşează, cel puţin pentru moment, frica de moarte, căci trimful vieţii umbreşte puterea morţii, iar speranţa că există viaţă după moarte luminează drumurile ce până atunci se făceau în întuneric.
Vin mulţi la lumină, dar  nu toţi se luminează, căci multe suflete sunt încă necurăţate, aidoma candelelor necurăţate şi fără de untdelemn. Pentru primirea luminii e nevoie de iertare, iar pentru iertare e nevoie de iubire. Cele trei, iertarea, lumina şi iubirea, sunt cele care călăuzesc sufletul (fără poticnire) pe drumul vieţii, îndepărtând teama şi făcând loc bucuriei şi speranţei.
Mi-e dragă tare o cântare din perioada Paştelui, căci în rândurile sale se găseşte soluţia miraculoasă cu care oamenii pot păstra lumina învierii în candela sufletului lor până când vor păşi în veşnicie. Iar cântarea spune: Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

Nu vă temeţi, şi iarăşi zic, bucuraţi-vă! Hristos a înviat!

vineri, 18 aprilie 2014

PICĂTURI


Parcă niciodată în această perioadă vremea de afară nu a fost mai nehotărâtă, asta chiar dacă ştiu sigur că într-un an, exact până-n Paşti, a nins din belşug. Cumva, explicabil ori nu, această stare s-a transmis oamenilor, căci acum sunt zâmbitori şi calzi, şi peste o clipă, în ritm cu natura, se dezlănţie în posomorârea vânturilor de gânduri din care picură suferinţa adunată în neştiutele zile trecute într-un răboj plin de neîmpliniri şi neajunsuri. 
Anul ăsta, aşa cum fac de ani de zile, am ascultat mărturisirile multor oameni  la biserică ori, după caz, în casele lor, mai ales când prea multa suferinţă (fizică) nu lasă loc de drum printre oameni. Menţionez că în ultima vreme am tot participat la slujba tainei maslului, cea în care se fac rugăciuni pentru sănătate trupească şi sufletească. În ambele cazuri, mărturisire şi maslu, mai mult ca oricând, am văzut că suferinţele oamenilor s-au amplificat, că vârsta celor cu probleme a scăzut mult, mult prea mult, ca şi cum tineretul de azi s-ar fi născut deja bolnav, ca şi când suferinţa a devenit umbra ce însoţeşte conştiinţa în fiecare pas.
Eli, Eli, lama sabahtani”! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit). Este cea de-a patra strigare a lui Hristos de pe cruce, o strigare cutremurătoare a omului care, după purtarea crucii, se vede răstignit de propriile-i greşeli. Şi aici nu vorbesc de greşelile lui Hristos, ci de cele  omeneşti, fiindcă majoritatea celor în suferinţă îşi plâng alegerile greşite ale tinereţii, se căiesc de greşita folosire a libertăţii şi, printre lacrimi spun: „ahh, dacă aş mai putea da timpul înapoi... .” Şi dincolo de toate, chinul propriilor suferinţe este amplicat de tâlharii din stânga şi de-a dreapta noastră şi e pecetluit de ceilalţi, de cei liberi, de cei care te scuipă şi te lovesc taman când îţi este mai rău, de cei care până ieri, când erai bine, te ovaţionau. Şi cât de dureros este să fii scuipat şi vândut de prietenii tăi, de cei cărora le-ai făcut bine ori de câte ori au apelat la tine.
Într-un fel, în purtarea crucii suntem zilieri, în purtarea crucii nu avem liber, o purtăm de la naştere şi până la moarte, de noi depinzând cât de uşoară ori cât de grea se face spre  drumul propriei golgote. Cumva, crucea este cheia universului şi, creştineşte vorbind, a raiului, fiindcă dacă ar fi să o supradimensionăm, am constata că laturile ei devin ca un meridian şi o paralelă ce îmbracă întreaga creaţie, întâlnindu-se în punctul acela central în care o inimă a fost străpunsă pentru a arăta care-i sensul vieţii, care-i rostul morţii şi cum biruinţa învierii este aducătoare de veşnicie.
Plouă, se scurg şiroaiele mici de apă printre florile ce-şi lasă pios clopoţeii multicolori spre pământul ce tace mormânt. Plouă, plouă,  e apă peste tot, iar undeva, pe o cruce, din vocea unui răstignit pentru iubire, răsună stins: „mi-e sete!” Şi-n setea durerii, ca o încheiere a tragediei se aude: „săvârşitu-s-a!” Tragedia s-a dus, drama continuă, căci ultimul act, al biruinţei învierii, încă se joacă, biruinţa asupra morţii fiind momentul în care cortina cerului se va lăsa peste întreg universul în sclipirile luminii celei nestricăcioase. Şi nu doar ploaia sperie, ci şi frigul acela apocaliptic despre care se tot vorbeşte, culmea, într-o plină încălzire globală.  Ne este frică, teamă şi grijă de paguba adusă, gândim exclusiv material, ca stăpânii porcilor biblici, cei care, fără să-şi dorească vindecarea, plângeau după şoriciul păcatului. 

Un copilaş senin, cuprins de mirare şi surprins de faptul că bunica şi mama s-au mărturisit, a insistat să vină şi el ca cei mari. Ce păcat poate avea un copil cu ochii mari, senini şi curioşi? Niciunul, nu în forma premeditată a celor mari. Şi uitându-se spre cruce, zice: „părinte, nu-i aşa că pe Doamne-Doamne chiar dacă Îl supărăm mereu, ne iartă? Că El de aia e Dumnezeu, să ne ierte, nu e aşa?”

Plouă şi ninge peste primăvară, e semn că natura se răzvrăteşte împotriva unei siluiri repetate, plângând prin stropii nedesluşite-i lapoviţe, o lume înzăpezită pe drumul ce duce spre lumină. 

joi, 10 aprilie 2014

UŞA


Cumva, pe marginea patului, întins, stând parcă gata-gata să plece, îşi pregătea printre off-uri şi lacrimi ieşirea de pe scena vieţii, o scenă pe care a interpretat un rol simplu, de Om, un rol fără de care piesa n-ar fi avut cum să se desfăşoare, fără de care alţii, poate cu roluri mai importante, n-ar fi putut nici ei să joace, să se afirme. Desigur, toţi spectatorii, unii veniţi de curiozitate ori critică, mult mai numeroşi decât cei care l-au susţinut o viaţă întreagă şi care aşteptau cu nodul în gât, priveau acele lacrimi, ultime de altfel, ce se prelingeau din ochii ce tocmai pierduseră conexiunea cu lumina, şi, care lăsaseră pentru scurtă perioadă doar urechilor să audă ultimele vorbe ale unei lumi ce deja devenea o străinătate.
Cuvintele cărţii deja deveniseră mult prea grele chiar şi pentru cel ce le citea, şi altfel cum, pentru că ochi-ţi fug dintre rânduri spre cel care, aflat în durerea tăişului de sabie ce desface sufletul de trup, îşi lasă capul spre uşa ce a rămas deschisă.  Şi atunci, parcă prin toate cotloanele minţii şi cămările sufletului, se revarsă cuvintele  ce zic „care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte.” Şi iar, „vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute.”
Da, la un moment dat, văzând aceste lucruri, te poţi gândi că lumea întreagă, universul chiar, e un mormânt, că toţi cei ce trec prin uşa aceea rămasă deschisă încă de la începuturi, se duc, şi doar atât.
În sâmbăta Floriilor se face pomenirea lui Lazăr, cel care, după patru zile de la moartea trupească (intrat în putrefacţie) este scos afară, pe aceeaşi uşă prin care intrase. Nu mă opresc acum şi aici la dimensiunea momentului, cine doreşte, poate citi capitolul XI din evanghelia lui Ioan  care-i superb, ci aş vrea să mă opresc, fie doar şi pentru câteva rânduri, la starea de mormânt. Fericitul Augustin are o explicaţie frumoasă a celor patru zile de îngropare în care s-a aflat Lazăr, spunând că „ziua întâi este dulceaţa păcatului, ziua a doua este învoirea conştiinţei la păcat, ziua a treia este săvârşirea păcatului şi ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul.”
Poate nu degeaba am forţat un pic nota şi am asemănat lumea cu un mormânt, pentru că vrem-nu vrem, cele patru zile de mai sus ne sunt cunoscute încă de vii, considerând că celelalte ziele (a cincea, a şasea...) sunt asemănătoare celei de-a patra zi, cu menţiunea că, cel/cei care cred, aşteaptă o strigare ce e menită să-i scoată din legătura morţii.
Când vezi oameni trecând prin uşa aceea, şi nu odată, când le vezi lacrimile ce parcă adună-n ele ultima suferinţă dintr-o lume ce se strică încet-încet, involuntar te întrebi când vei trece dincolo, cum vei trece, în ce stare te vei afla, şi, mai mult, dacă în starea aceea poţi pleca având în minte şi-n suflet cuvintele lui Hristos, spuse tot înaintea învierii lui Lazăr, când, vorbind despre înviere a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”.
Cineva dintre apropiaţi m-a întrebat la un moment dat (cu lacrimi jucând în ochi),  „gata, atât este omul?”  Şi mi-am adus aminte, ca şi odinioară proorocul, că „eu sunt pământ şi cenuşă; şi (că) iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul... .”