COLIND DE MULTUMIRE - CU POZE

Dintru început doresc să vă mulţumesc tuturor celor care aţi urat de sănătate, bucurie, linişte, pace, belşug, mântuire, celor care aţi urat celor săraci şi celor bogaţi, celor care aţi urat şi la casa mea dar şi la alte case, celor care aţi urat pe bloguri, prin SMS-uri, telefoane şi alte canale virtuale, să vă mulţumesc celor care aţi primit colinda noastră, căci mulţumirea este rod al sufletului împlinit şi este izvor de binecuvântare.

E adevărat că nu am mai apărut  de ceva vreme  cu vreun blog. Nu am mai scris nimic pentru că am vorbit şi cântat cât pentru 1000 de bloguri şi am făcut asta cu mare plăcere şi dragoste. Pentru care motiv azi am dorit să scriu un blog uşor, fără parabole, fără metafore, fără antiteze. Azi scriu un blog de mulţumire firească pentru cele petrecute în ultima perioadă.

Şi cum nu toţi cei ce citiţi postările mele mă cunoaşteţi în sistem carne şi oase, vă mărturisesc că am bucuria de a vă împărtăşi, de vreţi să ştiţi fireşte, întâmplările frumoase din aceste zile de prăznuire.

Şi vă spun că trebuie să le mulţumesc enoriaşilor mei pentru că au fost receptivi şi doritori în cele duhovniceşti. Slujbele au fost înfrumuseţate de tineret mult, copii ca de obicei au fost la înălţime şi satul a vibrat de colindele cântate de ceata mare de suflete ce a purces la ceas de seară în Ajun să vestească naşterea Domnului Hristos. Mulţumire aduc şi celor care ne-au aşteptat cu ceai şi covrigi, celor care ne-au ascultat şi celor ce în dimineaţa de Ajun au împărţit covrigi, mere, nuci şi alte colindeţe cetelor de copilaşi.

Apoi trebuie să le mulţumesc celor pe care poate doar eu îi ştiu, fireşte şi Dumnezeu, oamenilor din parohie şi din afara ei, care cu timp şi fără timp, cu mult şi cu puţin au făcut fericiţi copiii veniţi să primească daruri. Nu valoarea  darurilor şi nici textura lor doresc să evidenţiez ci spiritul de dăruire, altruismul şi bucuria dăruirii, sentimentul acela uman greu de găsit şi cu atât mai mult aproape imposibil de estimat.

Eu le mulţumesc şi celor care au avut curiozitatea să urmărească pozele cu sărbătorile de la noi, celor care au comentat şi celor care nu au comentat şi doresc să reamintesc faptul că ceea ce se face la noi ţine de normalitate, că nu e nimic ieşit din comun şi că într-un fel reprezintă liantul ce ţine unită comunitatea noastră care este la fel de încercată de nevoi şi probleme ca întreaga societate.

Nu mă lungesc cu postarea. Poate că printre rânduri pozele au vorbit mai mult decât cuvintele mele.  Am dorit ca această postare să fie ca un colind de mulţumire. De aceea închei prin a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru darurile Sale cele bogate revărsate asupra noastră, pentru actul de smerenie adâncă cu care ne-a binecuvântat pe noi, pe prietenii noştri şi pe toţi cei ce şi-au deschis sufletul să primească colinda noastră.

GANDURI DIN CEATA

Dis-de-dimineaţă m-am trezit cu gândul de a scrie ceva repede şi asta pentru că timpul mi-a rămas ca, scurt şi ideile se pot învechi. Şi uite aşa  conştiincios trec repede la tema zilei şi vă mărturisesc că tare greu îmi e să o aştern prin taste, fiindcă e delicat subiectul. Dar cum e musai să merg până la cap nu mă mai vait şi trec la treabă.

Se vede treaba dragii mei, la mine se vede şi cred că şi la voi, că lucrurile în lumea asta au început tare mult să fie anapoda. Şi dacă ar fi doar cele materiale poate că nu m-ar deranja, dar ce facem cu cele de suflet? Ce facem cu normalitatea ce ar trebui să nu se schimbe nici măcar în timp de război?

Dintru început vă reamintesc pe scurt ce a spus Dumnezeu înainte de crearea Evei, anume că „nu e bine să fie omul singur”. Adică nu e bine deloc. Nu mai zic că apoi le-a spus ca o binecuvântare că trebuie să se înmulţească pentru a stăpâni pământul. Poate că nu ştiţi unde vreau să bat cu idea. Imediat. Oamenii trebuie să fie împreună, cel puţin membrii familiilor  să fie cât se poate de aproape, să coexiste într-o legătură nealterată pentru mult timp de factorii externi.

Treaba stă aşa. Înaintea Naşterii Domnului, sărbătoare prin excelenţă închinată familiei, oamenii au uitat un lucru, o problemă ce se acutizează continuu, poate ireversibil, din nefericire. Lăsând deoparte cazurile de familii monoparentale, adică o familie cu un singur părinte (fie din deces, fie divorţ, fie adopţie) şi care nu intră în discuţie deoarece suferinţa e dublă şi cazurile sunt diverse şi poate cu istorii tulburătoare, doresc să discut situaţiile (a)normale.

Dacă înainte vreme familia era ceva moral indestructibil şi toţi luptau să ţină familia închegată, azi fiecare face ce doreşte, lucru ce duce la răceală între membrii familiei, la ceartă, despărţire, loviri şi chiar omor.

Cât timp vă petreceţi în familie? Toată lumea e pe fugă tot timpul. Adulţii merg la muncă şi deseori fac ore suplimentare pentru un ban în plus. În week-end mai au un job şi sunt tot plecaţi. Vin acasă şi ori îşi citesc mail-urile  ori stau la discuţii interminabile la telefon, discuţii care sunt tot de la locul de muncă, de cele mai multe ori. Adică eşti acasă dar tot la serviciu. Apoi un pic la ştiri şi cu familia mai deloc. E o mare problemă. În definitiv toată lumea se înşală crezând că muncind suplimentar face bine familiei, cu un ban în plus. În definitiv, banul, în multe situaţii nu mai contează. Când intră dihonia ori boala se cheltuiesc  mulţi bani şi de cele mai multe ori degeaba.

Se apropie Naşterea Domnului. Nici nu mai comentez cu privire la chiolhanurile ce vor avea loc. Sunt minuscule pe lângă această criză a familiei. Sunt convins, din nefericire, că şi la masa aceea festivă oamenii vor discuta tot despre bani, afaceri, criză, maşini, vor vorbi la telefon interminabil despre lucruri fără valoare morală şi îşi vor trimite SMS-uri  şablon despre  lucruri banale. Lucrurile de suflet vor rămâne ascunse prin cotloanele vreunei camere unde nu se intră decât foarte rar. Azi oamenii nu se mai gândesc la valoarea familiei. Azi oamenii au uitat de binecuvântarea, privilegiul de a avea pe cineva lângă ei. Azi oamenii, nu toţi fireşte, au uitat cum e să stai la masă fără să discuţi altceva decât numai lucrurile frumoase ce amintesc de cadrul familial şi familiar al înaintaşilor noştri.

Aşadar, dragii mei, nu daţi cu piciorul clipelor de reîntregire familială. Daţi slavă lui Dumnezeu pentru cei care îi aveţi în casă, rugaţi-vă pentru ei, glumiţi şi vă bucuraţi, iertaţi şi vă îmbrăţişaţi. Mai opriţi telefoanele câteodată şi nu uitaţi că viaţa trece repede, că nimic, nici măcar cel mai bun loc de muncă nu poate suplini familia.

PAREREA MEA

Într-un moment de respiro am decis să scriu acest blog. De două ori am închis  pagina la gândul că poate nu e momentul să dau naştere unor discuţii interminabile cu privire la temă, asta pentru că doream să nuanţez anumite lucruri ce poate ar fi deranjat anumite persoane.

Ştiu că multă lume săptămâna aceasta e ocupată cu pregătirile pentru masa ce ar trebui să se facă drept mulţumire pentru venirea lui Hristos în lume. Ori de aici începe efectiv postarea mea.

Uneori sunt acid în exprimări şi rigid în concesiile ce privesc credinţa în Dumnezeu. Alteori sunt maleabil şi deschis la orice discuţie. De un lucru sunt sigur însă în orice situaţie a vieţii. Eu CRED cu adevărat în Dumnezeu şi pentru mine mântuirea reprezintă motivul pentru care consider că trebuie să-mi păstrez echilibrul în momentele de posibilă euforie ori supărare, în momentele de belşug şi în clipele dese ale neajunsurilor.

Asta e valabil în ceea ce mă priveşte şi poate, că pentru mulţi oameni care cred în Dumnezeu, chiar dacă faptele noastre de multe ori nu demonstrează acest lucru. Nu ştiu însă cum justifică cu adevărat viaţa şi rostul ei cei care nu cred nicidecum în Dumnezeu, cei care cred că nu există viaţă după moartea fizică. Evident că libertatea de gândire a omului dă dreptul la acţiuni şi sentimente ce nu pot fi obligative pentru ceilalţi. Ei nu cred şi e alegerea lor. Unii cred aşa şi-aşa, doar în anumite momente. Eu vă mărturisesc că mi-ar fi cumplit să trăiesc cu gândul că nu există nimic după moarte, că nu există Dumnezeu şi că viaţa se rezumă doar la ce e pe aici. Nu ar avea sens viaţa doar ca o acţiune de mulţumire a trupului.

Mi-a plăcut mult afirmaţia lui Blaise Pascal care spune  că „dacă Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic crezând în El, dar dacă El există şi nu crezi, atunci ai pierdut totul.” O afirmaţie a unui om de ştiinţă, matematician, fizician, filosof. Marea problemă a multor oameni este aceea că nu-l pot vedea pe Dumnezeu. E o problemă veche şi rezolvarea parţială vine din interior. Nu-l putem vedea că e infinit, dar Scriptura spune „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria”. Ori dacă există creaţie există şi creator. Dacă există pictură există şi pictor, dacă există pâine există şi brutar. Şi dacă partea fizică menţionată nu e mulţumitoare mai rămâne partea microcosmosului interior, mintea şi sufletul,  aceste două minuni imposibil de explorat şi de evaluat la adevărata lor valoare. Acolo este locul lui Dumnezeu din om, acolo poate încăpea o parte din Dumnezeu, acolo este locul unde ţinem legătura cu amintirile trecutului, este laboratorul prezentului ce construieşte viitorul. O lume fără Dumnezeu ar fi mult mai egoistă decât e azi. Odinioară s-au dus războaie în numele lui Dumnezeu şi istoria e plină cu astfel de date. Eu cred că nu în numele Lui au fost purtate războaie ci cred doar că numele Lui a fost invocat în războaie pentru ca oameni cu diverse interese să prospere, ştiind că mulţi nu spun nimic când aud de Dumnezeu.

Închei postarea de azi şi vă aduc aminte cum trebuie să-l simţim pe Dumnezeu.  E simplu. E infinit, dar e un prunc. E împărat al cerurilor, dar născut într-o iesle. E lăudat în ceruri, dar cântat şi de păstori. E urât de mulţi oameni, dar încălzit de suflarea animalelor. E nevăzut,  deşi e peste tot.

Tare bucuros aş fi dacă, la masa din ziua praznicului, v-aţi aduce aminte de cei care nu au nimic pe masă ori nu au masă şi să vă rugaţi şi pentru ei. Poftiţi şi pe Hristos la masa voastră printr-o scurtă rugăciune, de credeţi în Dumnezeu, căci aşa respectaţi cuvântul Scripturii ce spune că „şi dacă mâncaţi şi dacă beţi (cumpătat) toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.

Naşterea lui Hristos să vă fie cu folos!

CUM NE IMBRACAM DE CRACIUN?

E aproape gata, în câteva zile vine şi marele praznic al Naşterii Domnului. E o zarvă nemaipomenită pe străzi, magazinele sunt full de creştinii şi necreştinii care, în euforia reîntâlnirii cu cei dragi, cumpără orice şi de oriunde pentru a fi pregătiţi pentru masa copioasă de Crăciun, că doar nu credeaţi că pentru Sfânta Împărtăşanie. Asta e pentru cei mici şi pentru cei foarte bătrâni, că aşa au învăţat unii greşit de la părinţii lor.

În nebunia asta multicoloră şi recitalul afon realizat de instalaţiile luminoase, lumea îl aşteaptă pe Hristos. Care Hristos? E o întrebare legitimă să ştiţi, că nu toată lumea ştie care Hristos. E vorba de Pruncul acela care s-a născut într-o peşteră săracă, o iesle de animale, un loc plin de paie şi sărăcie, un Prunc fără scutec de-nfăşat şi fără hăinuţă de-mbrăcat. E vorba despre naşterea celui care este Mântuitor, nu despre vreun Hristos VIP,  de vreun Hristos de la nu ştiu care post de televiziune, că astăzi astfel de persoane au ajuns modele omului modern.

Nu mai lungesc vorba şi trec la lucruri mai serioase. De exemplu este o întrebare pe buzele multor oameni în aceste zile: cu ce să mă îmbrac de Crăciun?  O problemă complicată, o chestiune de viaţă şi de moarte, e ceva care depăşeşte chiar şi grija pentru suflet, adică ce zic eu suflet, chiar şi pentru burtă, că e mai importantă decât sufletul. Şi iată că o persoană din domeniu ne sfătuieşte aşa: bărbaţii care vor merge la o petrecere mai pretenţioasă, dar nu numai, pot alege o cravata cu moşul, sau cu globuleţe, brăduţi, însă fără elemente care pot deveni foarte uşor kitsch-uri precum luminiţe sau excese de elemente sclipitoare. Doamnele pot alege cu uşurinţă o bluza cu imprimeuri tematice sau una cu putina blăniţă pe la extremităţi, dar si accesorii speciale pentru aceasta ocazie, cum ar fi cerceii in forma de brăduţi, globuleţe, asortaţi cu un pandantiv sau brăţară pe măsură. E ? Ce ziceţi?

Cam asta e grija unor persoane pentru ziua Naşterii Mântuitorului Hristos. Ce spovedanie, ce împărtăşire, ce biserică, ce rugăciune şi comuniune astea nu au nici un farmec. Ţoala nene, firma, eticheta că doar odată e Crăciunul. Şi când te gândeşti că peste Hristos boii suflau pentru ai face căldură, că Maica Domnului nu avea cu ce să-l acopere pe cel ce s-a născut pentru noi şi a noastră mântuire. Fireşte,  nu am generalizat la extrem, iar asta pentru că sunt şi oameni care se gândesc la cele sufleteşti, la familie, la prieteni, la suflet.

Eu zic, la sfârşit, împreună cu cetele de colindători: nu mai plânge Maica mea, scutecele noi ţi-om da,  Pruncul Sfânt de-i înfăşa. 

UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT

V-aţi întrebat vreodată cine vă sunt strămoşii? Cu siguranţă că da, gândesc eu. Nu cred să fie careva să nu se fi întrebat măcar odată în viaţă care-i sunt rădăcinile, de unde-şi trage obârşia ori căror oameni le datorează azi existenţa.

În duminica de dinaintea Naşterii Mântuitorului în biserici se citeşte pericopa evanghelică de la Matei unde ne este redată genealogia Mântuitorului cu începere de la Avraam. La fel de important ca atunci este şi azi să cunoaştem firul lucrării divine în istoria mântuirii omului prin răscumpărare.

Ori dacă pentru Fiul lui Dumnezeu s-a întocmit acest arbore genealogic, spre a ne fi de folos şi învăţătură, voiesc a vă purta un pic prin negura necunoştinţei despre cei ce nu mai sunt.

Unde sunt cei ce nu mai sunt ? Se întreba asta Nichifor Crainic odinioară, dus şi el lângă cei plecaţi, se întreabă lumea-ntreagă unde sunt, mai sunt, de  ce nu-i mai vedem. E greu să cugeţi la această dimensiune când mintea şi sufletul sunt în robia trupului. E greu pentru că pentru mulţi dintre noi viaţa se rezumă la acţiunile mecanice ale masticaţie şi îngurgitării, la odihnă şi relaxare. Şi astea-s doar câteva acţiuni întipărite în mecanismul cotidian la care ne raportăm când spunem că trăim.

Ori când vine vorba de cei ce nu mai sunt te gândeşti invariabil la cei ce ţi-au fost înaintaşi, cei cărora noi le facem pomenire, cei cărora noi le datorăm viaţa fizică. În lumea de la ţară există încă pomenirea numelui de tată sau mamă împreună cu cele ale bunicilor sau străbunicilor. Oamenii zic că eşti al lu’ Ion al Gherghinii  lu’  moş Gherghe ciobanul. Bătrânii încă îşi pomenesc înaintaşii sub această formă arhaică de transmitere de date personale prin timp,  un  wireless primitiv dar stabil.

Şi totuşi unde sunt cei care nu mai sunt? Unii, din ce în ce mai mulţi, gândesc că nu e nimic după plecarea din această lume. E trist să gândeşti aşa. Cred că e minimalistă perceperea vieţii doar într-un registru corporal inechitabil şi plin de suferinţă. Cei care au plecat dintre noi nu au dispărut. Deocamdată ei există în mintea şi în inima noastră şi asta înseamnă mult de tot. Pentru că simplu fapt că ei dăinuie în mintea noastră poate fi o confirmare a unei existenţe extracorporale ce depăşeşte logica dar care poate fi percepută prin credinţă.

Apostolul Pavel, vorbindu-le Corintenilor despre înviere, spune că dacă Hristos nu a înviat din morţi, dacă nu credem că există înviere, zadarnică este şi propovăduirea şi credinţa noastră, am fi de plâns. Noi trebuie să credem cu tărie în biruinţa vieţii supra morţii. Să percepem moartea ca un ciur care cerne făina şi aruncă tărâţa, făina fiind sufletul şi tărâţa trupul. Noi trebuie să conştientizăm că cei dinaintea noastră nu sunt sortiţi pieirii definitive, a dispariţiei fără urmă. Dacă ar fi fost aşa nici strămoşii Mântuitorului nu ar mai fi fost pomeniţi. Nu ar mai avea rost nici o aducere aminte a celor dinaintea noastră, am trăi ca animalele şi am pierde noţiunile de dragoste, de iertare, de milă.

Nu vă cunosc personal pe toţi cei ce-mi citiţi blogul. Nu ar fi corect să fac aprecieri despre înaintaşii nimănui. Cred că fiecare se gândeşte cu compasiune şi drag la cei ce nu mai sunt printre noi în forma fizică. Dar pot spune că noi, cei ce vom deveni odată strămoşi, avem datoria să lăsăm în urma noastră pilde şi fapte care să rodească  bun rod pentru mulţi din urmaşii noştri şi asta în nădejdea învierii şi a reîntâlnirii.

NU POT!

"Nu pot Doamne, nu pot! Înţelege şi Tu că n-am cum să vin, îmi pare rău, iartă-mă"!

Cititorii fideli ai blogului meu ştiu că niciodată nu am scris vreo predică spre citire şi asta pentru că predicarea o fac la altar, liberă, directă şi bazată pe privirea comună vorbitor-ascultător. Asta pentru a nu vă da emoţii cu privire la oarecare schimbare de stil.

De ce nu vin oamenii la chemarea lui Dumnezeu? Ori mai bine spus de ce nu vin toţi oamenii când se face această strigare?

Am să încep cu partea cea mai simplă. Mulţi, nu toţi, nu în cunoştinţă de cauză toţi, nu vin din cauza neştiinţei cultivate pe roditorul ogor al trecătoarei lumi în care sufletul reprezintă fireşte, pe fata moşului din binecunoscuta poveste. În ultima perioadă, unii au devenit reticenţi chemării din cauza unor slujitori ai altarului care au căzut în diverse păcate, oameni fiind, care păcate au fost intens mediatizate, pentru partea leului, provocând o ceaţă spirituală ce s-a lipit perfect pe smogul şi aşa cenuşiu al multor trecători prin această viaţă. Nu cred, la modul cel mai serios, că înaintea lui Dumnezeu putem spune că numai preoţii ( vorbim de cei ce nu-şi fac datoria cum se cuvine )sunt de vină pentru lipsirea de la primirea Cuvântului, deoarece ar însemna să dăm vina doar pe alţii, cum odinioară a făcut Eva în rai cu şarpele. Alţii nu vin pentru că aidoma celor din evanghelie spun că şi-au luat pământ. Pământul acesta reprezintă interminabila dorinţă de extindere pe orizontală a omului care nu caută verticalitatea  şi verticalizarea relaţiei cu Dumnezeu. Mergem oriunde în lume, ne facem planuri şi timp pentru orice, pentru Dumnezeu nu putem.

Ce să spun mai departe. Unii şi-au luat cinci perechi de boi ce trebuie încercate. Astea-s cele cinci simţuri pe care omul le exploatează fără milă. Văzul, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul sunt adevărate maşini de test a lumii înconjurătoare. Nu rămâne nimic necercetat, fireşte, mai puţin sufletul şi cele sufleteşti. Dar cine mai are timp şi de suflet, viaţa e scurtă şi trebuie trăită, zic majoritatea, lasă-L pe Dumnezeu, că ne iartă El, că de aia e Dumnezeu.

Ultimii sunt mai speciali. Evanghelia spune că cel chemat s-a scuzat  spunând că şi-a luat femeie şi nu poate veni. Casnicii omului sunt duşmanii lui spune Scriptura, deoarece de multe ori cei dragi ai  noştri ne opresc de la cele spirituale. Majoritatea oamenilor spun că familia e foarte importantă pentru ei. Şi nu zic că e greşit. Dar parcă banalitatea grătarului duminical ce se încheie ori cu reflux esofagian ori cu bezele trimise de nemuritorul Bachus nu reprezintă taman idealul iubirii familiale. O familie împlinită e musai să fie desăvârşită şi prin împlinire spirituală, duhovnicească. Bărbatul, femeia, copilul (unde există acest cadru) nu trebuie să fie piedici în calea răspunsului pozitiv ce trebuie la chemarea lui Hristos.

Hristos cheamă oamenii la împărtăşirea cu dumnezeirea. În general nu se cade să refuzi pe cineva când te strigă la masă. Nu e frumos să-i refuzi hrana firească. Ori dacă o conduită umană îndeamnă la un răspuns pozitiv, cu atât mai mult când eşti chemat de Dumnezeu trebuie să mergi, să nu refuzi, să nu faci pe îmbuibatul cu plăcerile trecătoare ale acestei lumi.

Mi-aş dori ca în preajma sărbătorii Naşterii Mântuitorului să cugetaţi mai adânc la cele sufleteşti, să spargeţi gheaţa superficialului de breaking news  şi să vedeţi  dincolo de ceea ce vă pot oferii obosiţii ochi trupeşti, să vedeţi, să auziţi, să mirosiţi, să atingeţi şi să gustaţi cele pregătite de Dumnezeu.

P.S  Înainte de a arunca cu piatra, nu vă sfiiţi să întrebaţi, dacă aveţi neclarităţi. Azi poate am scris un pic altfel, mai apropiat de cele ale sufletului meu.

PRIMITI COLINDATORII?!?

Chiar aşa,  mai primiţi colindătorii? Îi primiţi de obicei sau închideţi uşa, poarta şi  inima celor care vin să vă colinde, să vă ureze, să se bucure de întâlnirea cu stăpânii casei, aducând o veste minunata, o bucurie izvorâtă din inima copilăriei şi a curăţeniei.

Parcă ieri este când mă pregăteam şi eu de colindat. Ce emoţie, câtă aşteptare, câte planuri făcute cu prietenii, despre cum o să strigăm, cât o sa stăm seara la focuri, cât o să strângem. Parcă nu mai venea odată vacanţa să pregătim şi cele ale Pluguşorului, bicele şi buhaiurile.

Totul mirosea a sărbătoare. Sobele trosneau de jarul roşu, porcii se zbăteau în mâinile celor care îi sacrificau, cozonacii crăpau în cuptoare, cârnaţii atârnau pe la streşini, zăpadă era mereu din belşug, copiii cu obrajii roşii mărşăluiau pe drumuri trăgând de sănii făcând o hărmălaie de nedescris.

Şi veneau colindeţele, colindele. Alergam din casă în casă să strângem cât mai mult, ştiam unde primim colaci de casa, unde primim gogoşi calde, ba chiar câte un pahar fierbinte de ceai, după ce înainte fuseseră tămâiate de către femeile cu broboade groase ce ne aşteptau în dreptul porţilor. Cântam nevoie mare fără să ne doară gura, alergam fără să simţim gerul, cădeam fără sa schiţăm nici un fel de grimasă, ne bucuram că sosise cea mai frumoasa perioadă din an, anotimpul colindelor când se năştea Hristos, Mesia chip luminos, chiar dacă pe atunci unii ne vorbeau de Moş Gerilă.

O, ce veste minunată, Trei crai de la răsărit, Steaua sus răsare, La Viflaim, Trei păstori, erau pe buzele tuturor, plus că cei care erau mai răsăriţi la vârstă mergeau cu steaua îmbrăcaţi în personajele biblice bucurând ochii şi urechile celor care-i primeau cu uratul.

Azi aştept colindele ca şi atunci, aştept  colindătorii să-mi vestească Naşterea Domnului, aştept zăpada şi glasurile de copii pe drumuri, aştept. Nu mai e ca înainte. Nu toţi oamenii mai primesc colindătorii, închid porţile şi uşile lui Hristos cel ce se vesteşte.  Colindătorii nu mai au bice ca odinioară, acum au petarde. Nu-l mai vestesc pe Hristos, ci cu căştile în urechi îngână mixaje de colinde pline de mesaje care nu au legătură cu Naşterea minunată, care nu au legătura cu îndemnul îngerilor asistenţi la naştere şi care zic într-un glas "slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire".

Şi cu toate acestea eu tot nu disper,  câtă vreme Hristos se naşte pentru fiecare generaţie, într-o perpetuă pregătire de mântuire a neamului omenesc. Cât timp se vesteşte Viaţa, eu aştept colindele, aştept cu darurile pregătite să mi se strige PRIMITI COLINDATORII? Indiferent ce vârstă voi atinge pe pământ voi fi un colindător consecvent ştiind că va veni un moment când voi colinda şi pe la porţile cerului. Atunci, sper să fiu primit şi să primesc darul cel mai râvnit din câte pot exista, mântuirea. Vă aştept cu colindul, măcar virtual. M-aş bucura dacă aţi primi colindătorii, nu de alta, dar dacă şi nouă ni se vor închide porţile cerului!?!

NU FACETI CADOURI, VA ROG!!!

Nu mai e mult până departe. Iată că vin şi sărbătorile. Pentru unii vin sărbătorile de iarnă, pentru alţii vin sărbătorile Crăciunului, iar pentru creştini vine Naşterea Domnului, cu sărbătorile ce o înconjoară şi o îmbogăţesc spiritual. Iar aceste sărbători vin cu bucurie pentru unii, cu normalitate pentru alţii şi cu modestie sau chiar sărăcie pentru majoritatea.

Au început televizoarele deja să înnebunească din cauza reclamelor la sărbătoarea X, că rar se vorbeşte de naşterea lui Hristos. Toată lumea face lobby la luna cadourilor, momentul în care îi poţi bucura pe cei dragi. Acum la modul cel mai sincer, nu cred că nu vi s-a întâmplat să primiţi vreodată vreun cadou care să nu vă facă plăcere sau la care să nu-i găsiţi trebuinţă.  Vreun parfum imposibil de mirosit, vreo cremă dubioasă, vreo cravată sau tricou de la second hand. Copiii sunt şi ei cadorisiţi cu  E-uri  care mustesc în dulciurile ce au zăcut o vară pe tarabele încinse, ori cu vitaminele  fructelor coapte în rafturile magazinelor. Dar dacă zice la televizor că trebuie să faci cadou, te poţi împotrivi oare curentului?  Ştiţi ce zice lumea nu? Zgârcitul, avarul, murea dacă făcea şi el un cadou.

De aceea eu vă îndemn frăţeşte şi părinteşte: NU FACEŢI CADOURI!!!  Faceţi DARURI!

Da, aşa cum citirăţi, faceţi daruri, pentru că un cadou însemnă o atenţie, o obligaţie onorată din complezenţă, înseamnă cadorisire, un act făcut mecanic, o datorie civică, în timp ce darul vine de la dăruire, darul vine de la a da, iar dăruirea este o însuşire, este o calitate care exclude obligaţia.  Dăruirea este o binefacere, cadoul este o îndestulare. Darul vine  din suflet şi chiar dacă are un preţ, e inestimabil, iar cadoul vine din buzunar, are preţ  şi nu e preţuit.

Pentru noi  creştinii urmează sărbători închinate lui Hristos şi trebuie să facem daruri în miros de cetină şi tămâie, trebuie să dăruim având colindele pe buze. Cei care nu se alipesc de bucuria noastră creştinească vor continua să-şi facă toată viaţa cadouri, pentru că pentru ei vin sărbătorile de iarnă.

Vă readuc aminte că dar din dar se face raiul; dăruind vei dobândi;  cel ce dă, lui îşi dă. Sunt vorbe simple care deschid minţile celor ce ştiu să facă diferenţa între cadou şi dar, între Naşterea Domnului şi sărbătorile de iarnă.

Şi chiar dacă se spune că un cal de dar nu se caută la dinţi,  e bine să te gândeşti de două ori atunci când vrei să vrei să faci o dăruire, că dacă nu eşti atent vei risca să faci un cadou.

În încheiere doresc tuturor copiilor, tuturor creştinilor, să aibă parte de darurile sfântului Nicolae, de darurile Domnului Iisus Hristos, de darurile bisericii rugătoare, primind cu bucurie şi cadourile ce vin din partea celor care poate nu au citit această postare pentru a se informa cum poţi bucura un suflet.

Postare revizuită de autor 2011