PLANURI

„Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere”.  De ce am început cu aceste cuvinte ale înţeleptului Solomon? Păi să vedeţi. Sunt momente în timpul unui an, la fiecare casă cred, când din raţiuni practice se ia fiecare colţ al casei la cercetat. Cum zic oamenii , curăţenie generală de toamnă,  primăvară…. . Şi nu pot zice că nu particip şi eu la aşa ceva, ba da, dar în funcţie de pricepere  şi timp. Ba mai mult, îmi aleg partea ce-mi place, cea la care mă pricep mai mult, sortatul actelor, cărţilor şi obiectelor ce ţin de diverse activităţi într-o gospodărie.

Partea rea este că zăbovesc pe la mai toate hârtiile prin care trec, mai găsesc câte o poză, un caiet vechi şi timpul trece şi nu se vede mare lucru în urma mea. Aşa că  nu faceţi ca mine.

Între hârtiile luate la mână am dat peste planurile casei. M-am oprit fireşte şi m-am retras pe un  scaun unde am cercetat acele planuri făcute în primăvara tinereţii pentru un cuib de casă în care să-mi trăiesc zilele. Totul a plecat de la un gând, apoi am umplut pagini de caiet cu diverse schiţe pentru a le prezenta arhitectului. Dorinţele noastre nu băteau nicidecum cu posibilităţile financiare şi spaţiul limitat de care dispuneam. Numai viitorul se arăta generos, parcă după mintea unor copii.

Planuri, proiecte, dorinţe şi vise, cuvinte ce dau uneori puterea de a merge mai departe. Uneori am auzit oameni care spun că nu e bine să-ţi faci planuri, mergând pe ideea „ce-o vrea Dumnezeu”.  Într-adevăr zice Scriptura prin cuvintele apostolului Iacov „veniţi acum cei care ziceţi: astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an şi vom face negoţ şi vom câştiga. Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere.” Dar asta este o referire la planificările pe care omul le face neînţelept, omul care crede că va dăinui veşnic în această formă perisabilă. Este o greşeală să faci o planificare de viitor în care excluzi definitiv partea sufletească, în care scoţi din ecuaţie un bine pe l-ai putea face şi-l ocoleşti cu bună ştiinţă.

Altfel, planurile de viitor sunt normale, sunt fireşti, sunt creatoare şi dătătoare de speranţă. Evanghelistul Luca zice preluând cuvintele lui Hristos  „cine dintre voi vrând să zidească un turn nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva, punându-i temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs”.

Ne facem planuri şi bine facem. Visăm şi mânaţi de visele noastre încercăm să ne clădim un viitor frumos, cald şi curat, conştienţi fiind însă că toate cele din jur nu ne vor fi decât ajutoare vremelnice. Privesc aproape zi de zi entuziasmul tinerilor care pleacă la drumul vieţii făcându-şi planuri de viitor, viabile la unii dintre ei, mult prea departe, irealizabile pe moment, la mulţi dintre ei.

Azi, stând în casa viselor mele de atunci, privesc în urmă şi văd că voinţa bună poate construi frumos, lăsând mereu deschisă portiţa planului de viitor. Cu speranţa unui viitor bun seamănă ţăranul toamna, pentru rod bun în anul ce vine. Plan bun îşi întocmeşte părintele pentru copilul său când îi îndrumă paşii spre şcoală. Planuri şi gânduri de viitor avem toţi. Împlinirea lor ţine de voinţă, de buna credinţă, de înţelepciune şi de modul în care putem trăi lângă cei de lângă noi, de posibilitatea de a vedea în ei aceeaşi plăzmuire ca a noastră.

Cum planurile nu pot fi împlinite decât prin muncă, las rândurile şi gândurile şi dau libertate mâinilor la lucrul cel bun, timpul trece şi treaba-i multă.

PETALE MOARTE ÎN FLORI VII

De dimineaţă, înainte de a pleca spre treburi, am dat o fugă prin grădină  pentru a cerceta maturitatea toamnei în trecerea-i spre iarna ce o aşteaptă să-şi dea duhul, în predarea unei ştafete ce arde pâlpâind în ritmul respiraţiilor naturii ce-şi poartă viaţa pe umerii gârboviţi ai veacurilor neştiute.

Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii natura îşi trăieşte propria viaţă. Un mozaic de culori ce se schimbă murind şi reînviind, îmbracă câmpurile, dealurile, munţii, grădinile. În primii paşi făcuţi prin iarba udă a dimineţii mă gândeam la cuvintele psalmistului ce zice că „omul e ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori”.

O paletă de culori vii ce prevestesc moartea.  Aşa arătau de dimineaţă multe din plantele şi pomii ce în urmă cu două luni radiau de verde revărsându-şi roada lor cu prisosinţă. Câte o frunză îngălbenită pica tristă spre covorul de iarbă palidă, tristă şi ea parcă de sosirea unui musafir lipsit de viaţă. N-ai cum să nu te gândeşti în acele momente  că într-adevăr „cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta (de aici) este umbră şi vis.” Zice Scriptura că „tot trupul ca o haină se învecheşte, ca frunzele cele ce înverzesc în copac des, unele cad, altele răsar; aşa este rodul trupului şi al sângelui: unul moare şi altul se naşte”

Şi poate că n-aş fi scris un rând astăzi dacă la un moment dat, ridicând ochii spre unul din copacii grădinii n-aş fi văzut un lucru minunat. Undeva printre ramurile ţepoase ale unui salcâm, străjuit de cuibul unor coţofene gălăgioase şi luminat de razele plăpânde ale soarelui de dimineaţă strălucea un ghemotoc de flori ce sfidau timpul în curgerea lui impasibilă.

Contrastul albului pur lângă frunzele galbene ce abia se mai aninau pe crengile arse de soare  îmi mângâiau ochii ce se roteau căutând să surprindă acel pastel de culori al toamnei ce a zăbovit şi în grădina mea.

Doar ce a trecut prânzul şi am trecut prin grădină. Buchetul stingher al florilor de salcâm îşi plângea scurta viaţă în bătaia lină a vântului. Petalele moarte se scuturau din florile încă vii. Prea scurtă viaţa lor. Şi mă gândeam că într-adevăr, cu o floare nu se face primăvară. Veni-va timpul lor când odihna din moartea iernării le va da puterea reînvierii. Atunci toate se vor umple din nou de bucurie în strălucirea lumini care anunţă o viaţă nouă.

Păşesc spre ale mele aducându-mi aminte de nişte versuri tulburătoare ce zic „Nu cerceta aceste legi, Că eşti nebun când le-nţelegi! Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea! Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!”

Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii natura îşi trăieşte propria viaţă, murind în culorile prezentului spre a reînvia în culorile nădejdii ce îmbracă cu lumină caldă un viitor la care oamenii  nu vor să mai privească.  

PRĂPASTIA

Vi s-a întâmplat vreodată să vă aflaţi la marginea unei prăpăstii, să vă opriţi în ultima clipă pe buza hăului ce se cască flămând spre a înghiţi o nouă victimă? Ori poate măcar în vis vreodată aţi simţit golul unei căderi fără de oprire în prăpastia propriilor gânduri răsfirate pe tărâmul conştiinţei?

Ieri am luat în maşină, la ocazie, un om. Nu vreau ca rândurile mele să scoată în evidenţă ce bun samarinean sunt, nicidecum, ci doar drama celor aflaţi pe marginea prăpastiei cumplitei deznădăjduiri. Mergea încet în burniţa zilei, uşor ameţit de băutura consumată. Îl ştiu bine şi deseori am discutat despre această problemă cu el. Am oprit lângă şi am deschis uşa. El s-a uitat la mine şi m-a întrebat „mă luaţi aşa în maşină după câte v-am făcut?” Deseori mi-a promis că se va lăsa de viciul alcoolului, deseori mi-a promis că vine să mă ajute la vreo treabă şi nu a venit. „Lasă” am zis eu, „acelea s-au prescris şi nu le mai ştie decât Dumnezeu”. S-a urcat în maşină ţinând în mână o pungă a suferinţei, una în care se găsea pâinea pentru seara şi câţiva ardei primiţi de la cineva.

„Sunt un dobitoc”, a zis el fără să clipească. Şi continuând în aceeaşi măsură apasa cuvintele zicând „trăiesc degeaba, ce-am fost şi ce-am ajuns”. În momentul acela lacrimile au început să-i curgă. Om în toată firea aflat în ceaţa nesiguranţei zilei de mâine, aflat la marginea unei prăpăstii de unde rar te poţi întoarce. „Şi afară de dvs” a continuat el, „toată lumea din sat mă tratează ca pe ultimul om, deşi am muncit pe la toţi în credinţă”. Nu are rost să menţionez aici cuvintele mele, nu trebuie să vă spun care  sunt trăirile într-o astfel de discuţie, pentru că fiecare caz în parte este ceva unic şi spontaneitatea este un element de bază în astfel de momente în care şcoala vieţii dimpreună cu anii de studiu şi slujire trebuie să se unească pentru un bun rezultat.

De multe ori în viaţă ni se poate întâmpla să nu ştim cine/ce suntem şi la fel de bine putem conştientiza că ceea ce ştim că trebuie să fim, nu putem fi din motive mai mult sau mai puţin întemeiate. Căci uitarea, ignoranţa şi lenevirea ne pot fi duşmani invincibili în căutarea propriilor noastre identităţi. În momentul în care omul pierde conexiunea cu trecutul şi cu prezentul îşi ruinează viitorul. Drumul omului care în mod normal ar trebui să fie un continuu urcuş este retezat de prăpastia uitării, a deznădejdii.  În momentul în care din lentoarea rutinei uiţi că există poezie, culoare, muzică, soare şi zâmbet şi ignori cu desăvârşire semnalele (chiar slabe deseori) de la cei din jur, eşti în pragul unei prăbuşiri interioare din care nimeni nu te mai poate ridica.

Am citit undeva că un chirurg pentru a putea repara un organ trebuie să ştie sigur cum arată un organ sănătos pentru a-l repara. Ori cel care doreşte ridicarea, cel care nu doreşte să facă pasul spre prăpastia pierzării trebuie să înlăture uitarea şi amintindu-şi de zilele bune, de integritatea de odinioară să-şi dorească  operaţia de pe cordul conştiinţei, cea care aduce vindecare şi speranţă în sufletele chinuite de deznădăjduire.

„Mă duceţi până acasă?” m-a întrebat el parcă citind gândurile mele, „că dacă rămân în centru şi mă prinde întunericul  mi-e că nu mai ajung întreg acasă”.  Se pare că şi în cea mai densă ceaţă a disperării conştiinţa lasă loc unui licăr de speranţă. Ori altfel spus, dacă la suprafaţă necurăţia demonică a poftelor îşi face mendrele, în adânc, în nemuritorul suflet, există  încă magma aceea fierbinte a vrerii de exteriorizare a dorinţei de a sări peste prăpastia ce se iveşte uneori în viaţa fiecăruia dintre noi. Şi prăpăstiile sunt multe, şi ele se ivesc când nu ne aşteptăm... .

LA SEMĂNAT

De dimineaţă am fost la slujbă. Nimic deosebit pentru programul unui preot. Numai că sunt momente în care interacţiunea cu oamenii fixează extraordinar de bine învăţăturile asimilate în anii de şcoală, în anii de slujire. Ori altfel spus, sămânţa celor sădite cu ani în urmă începe să dea rod în aceste momente.

Acum câteva zile a plouat, o ploaie despre care oamenii ziceau şi azi că e binecuvântată, că se va ara foarte bine şi că grâul deja însămânţat va ieşi frumos. Dacă aţi fi putut vedea bucuria de pe chipul celor cu care am vorbit când vorbeau despre ploaie, pământ şi semănătură aţi fi văzut ce înseamnă nădejdea, aţi fi văzut că deja seceta cea rea a verii aproape a fost uitată.

Pilda semănătorului din capitolul VIII al evangheliei lui Luca ne descoperă patru tipologii de oameni regăsite în patru feluri de pământ în care Semănătorul îşi seamănă sămânţa sa. Personal am făcut deseori o analogie între pământul ce dă viaţă şi inima omului care întreţine viaţa materială. Altfel spus, lejer putem constata cum inimile multor oameni pot fi ca pământul bătătorit, ca cel de pe drum. Acolo sămânţa nu poate încolţi căci pe acolo sentimentele şi dorinţele sunt călcate în picioare. Lipsa statorniciei face ca sămânţa cea bună să nu încolţească, căci cel nestatornic va alerga mereu aidoma unui fluture din floare în floare, crezând tot timpul că cealaltă e mai colorată. Coloritul amăgitor al lucrurilor înşelătoare umple pământul de trupuri cu inimi neroditoare.

Avem oameni cu inimi de piatră, am vorbit şi despre asta deseori. Ţăranii ştiu că în locul pietros nu poţi face recoltă bună. Planta răsare, dar dacă nu are apă din destul se ofileşte şi se usucă.  Am văzut oameni care nu pot rodi din cauza secetei din inimile lor. Când nu-ţi hidratezi inima însetată cu apele curate ale conştiinţei, chiar dacă acolo vor încolţi la un moment dat nădejdea  şi iubirea, repede se vor usca la vremea încercărilor. Am văzut oameni care îşi făceau jurăminte de iubire şi promisiuni sclipitoare. Ele nu erau decât la fază de embrion, căci la vremea încercărilor n-au probat cele promise prin furcile caudine ale războaielor cu ispitele de tot felul.

Sunt unele pământuri bune care rodesc, dar rodesc cele bune dimpreună cu cele rele. Fapta bună se împleteşte împotriva firii cu cea rea. Oameni virtuoşi cu vicii ascunse, oameni cu şcoală multă dar cu patimi grele. Oameni care şi-ar dori bogăţia cerului dar aleargă mult după averile pământului. Din nefericire, la un moment dat, bălăriile îşi vor întări spinii lor iar faptele bune vor fi greu de protejat, vor fi date uitării. Cel ce munceşte pământul ştie că din vreme trebuie să plivească mărăcinii, căci de vor creşte, cu greu se vor lăsa îndepărtaţi.

Acum câteva zile a plouat, da, a plouat peste toate locurile, peste toate inimile. Cum zice Scriptura  „şi peste  cei drepţi şi peste cei nedrepţi”, peste pământul şi inimile celor care vor să rodească munca lor vine ca o binecuvântare. Nu ştiu dacă cei ce citiţi aţi văzut vreodată bucuria omului la treierat. Îşi bagă mâinile în grâul său, îl ia în palmele sale şi lasă să-i cadă printre degete roada muncii sale uitându-se cu bucurie la pământul pe care l-a lucrat şi uitând de greutăţile şi de munca prin care a trecut. 

CUMPĂNA

În urmă cu mulţi ani am m-am confruntat cu o problemă de sănătate. Modul de manifestare a bolii nu m-a speriat dintru început, ca mai apoi, văzând că situaţia devine critică, să caut răspunsul medical dimpreună cu cel sufletesc, pentru rezolvarea problemei.

Nu vreau să fac din postare un jurnal personal. Cert este că atunci am simţit cu adevărat ce înseamnă să nu ai echilibru. Simptomele bolii erau simple şi des întâlnite în cazul celor care fac abuz de alcool. Numai că la mine starea de rău şi lipsa echilibrului era de altă natură, străină de alcool, dar mână în mână cu necumpătarea lucrului, cu munca fără odihnă, cu alergatul fără oprire pentru terminarea unor treburi care nu se vor termina niciodată.  Ştiţi că echilibrul uman fizic este asigurat de conlucrarea cerebelului cu sistemul vestibular al urechii interne în care se află un lichid ce prin mişcarea sa transmite creierului datele care, procesate la viteze uimitoare, sunt transmise către organele corpului ce menţin stabilitatea şi verticalitatea. Ori în momentele acelea în care boala mi-a răpit echilibrul şi verticalitatea fizică, m-am gândit la cuvintele „în lume necazuri veţi avea” spuse de Mântuitorul. Mi-era  imposibil să înţeleg de ce mi se întâmplă asta ştiind că am încercat să le fac pe toate bune.

M-am însănătoşit şi mi-am învăţat lecţia. Mai greşesc şi azi abuzând uneori de muncă în speranţa că voi reuşi să le fac pe toate, dar îmi revin repede la primul semn de dezechilibru, conştient fiind că o cădere într-un moment nepotrivit poate fi fatală.

De multe ori Hristos le spunea celor vindecaţi: „iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti că s-ar putea să-ţi fie şi mai rău”. Ori aici intervine deja echilibrul sufletesc, cel care nu poate fi decât unul vertical, om – Dumnezeu, cu răsfrângere orizontală către cei din jur, om - om. Echilibrul sufletesc este ca o axă pe care sunt fixate raţiunea şi sentimentele, o linie dreaptă de la care şi o mică abatere poate crea o deraiere, o dezechilibrare ce uneori nu mai poate fi remediată.

Am descoperit în timp că echilibrul sufletesc ţine de pacea interioară. Această stare nu are legătură cu exteriorul. Poţi fi foarte activ exterior  prin muncă, dans, vorbit, dar extrem de liniştit la interior. Echilibrul dinăuntru este total diferit de cel exterior, fizic. Sunt oameni care la exterior afişează un echilibru model iar la interior sunt dezechilibraţi şi fără puncte de reper. Combinaţia dintre echilibrul interior şi exterior ar trebui să dea o stare de normalitate, una care se găseşte foarte rar dar care odată atinsă să devină un laitmotiv pe portativul vieţii.

Sunt conştient că despre această stare de echilibru s-a vorbit şi s-a scris mult. Subiectul este unul de mare actualitate într-o lume dezechilibrată în care raţiunea şi sentimentul nu se mai regăsesc pe aceeaşi axă iar abaterea de la normalitate creează adevărate vertijuri  în care oamenii bâjbâie în căutarea unui drum drept şi lipsit de încercări dureroase. Bătrânii nu vorbeau de echilibru, ci de cumpănă. Descumpănirea şi momentele de cumpănă sunt încercări ale vieţii în care noi trebuie să găsim punctul de verticalitatea fizică şi sufletească în încercarea de a nu cădea sub povara alegerilor greşite şi mereu repetate, nu de alta, dar s-ar putea să ne fie şi mai rău, cum zicea Hristos, Cel ce a făcut din cruce o cumpănă dreaptă pe care să răstignim greşelile noastre.