Gândesc, acum, matur, că raportându-ne la
trăirile noastre sufletești și, implicit la prezența noastră în biserică, că nu există o perioadă mai
plină de bucurie decât aceasta, pascală, iar mărturia mea poate fi întărită de
mulți, căci nu cred să fi existat copil care, la vremea sa, să nu fi așteptat
nerăbdător deniile și învierea, cântatul Prohodului ori ciocnitul ouălor roșii,
fiecare dintre aceste acțiuni, împărtășite cu alții, de fiecare dată în ocrotirea
divină a timpului ce se sfințește în rugăciune. Și, să nu avem dubii, acesta
nu-i un lucru valabil doar pentru copii, ci și pentru mulți dintre cei mari, socotind,
firește, după numărul mare al celor care și-au rupt din tumultul cotidian
pentru a fi împreună în rugăciune, comuniune și bucurie la sfintele slujbe.
Trăim timpuri inestetice, omenirea tot adună
cicatrici pe fața-i și așa brăzdată de greșelile unui trecut încă neclarificat,
cu decizii ambigue și arbitrare. Cu toate acestea, chiar și aceste timpuri, duc
cu ele sensibile redescoperiri ale binelui, precum momente de regăsire a
sinelui pe drumurile care, fie sunt la fel de grele ca Drumul Crucii, fie
aidoma linelor zboruri în care vulturii își regăsesc echilibrul în liniile
văzduhului.
Mărturisirile ascultate în ultima perioadă
mi-au arătat încă odată faptul că noi, deși trăim în lumea ce se tot transformă
încet, încet într-o golgotă mereu pregătită pentru răstigniri publice, deși
avem printre noi tâlhari de suflete și, deopotrivă, gardieni plătiți pentru a
distorsiona adevărul, putem transforma interiorul, adâncul sufletului, într-o
permanentă înviere. Altfel, oarecum firesc, să ne fie frică de întuneric e
omenește, de cel dinafară zic, dar să nu ajungem în trista situație de a ne fi
frică de propria lumină, pentru că în viață, dacă nu arzi, nu luminezi pe
nimeni. În acest sens, m-am bucurat din suflet să văd că cei pe care i-am
botezat cu ani de zile în urmă, copiii
și tinerii ce au crescut și sub ochii mei, au devenit oameni în toată firea,
responsabili, discuțiile cu ei devenind adevărate lecții de învățare din ambele
părți, semn că cele predate cândva, rodesc prin timp mult mai frumos decât aș
fi gândit vreodată.
Învierea a fost de fiecare dată o încercare,
nici după aproape trei decenii de slujire nu pot stăpâni emoțiile ce apar
înainte de a deschide ușile bisericii pentru a da lumină sutelor și sutelor de
oameni care așteaptă afară strigarea binecunoscută. Nu din pricina rânduielii liturgice
am emoții, ci pentru că în taina nopții redescopăr chipuri pe care le văd
aproape zilnic, chipuri pe care le văd rar și, cu bucurie, chipuri noi, oameni
care vin prima oară la noi, chemați, mai mult ca siguri, de oamenii cărora le-a
priit lumina cuvântului semănat în slujirea noastră.
Am lăsat spre final bucuria de a fi între zeci
de copii care, însoțiți de părinți și bunici, au participat la minunatul
concurs pascal, cel de ciocnit ouă. Entuziasmul lor, emoțiile lor, dorința de a
câștiga, de ce nu, ochii celor care stătea să plângă pentru că nu s-au
calificat, fiecare dintre aceste stări poarte în ele o umbră de și din lumină. Au câștigat toți, și nu de
premii zic, ci de spiritul combativ de care au dat dovadă, de bucuria pe care
au revărsat-o în biserică, de felul în care au știut să ne transmită nouă,
celor mari, mesajul învierii, fiindcă primăvara vieții rămâne anotimpul în care
nu se veștejesc niciodată sentimentele și dorințele.
Peste toate, ca să nu plictisesc, rămâne ideea
despre care vorbeam mai sus, încadrată, desigur, în mesajul hristic,
imperativul ce îndeamnă la bucurie. Noi trebuie să avem mereu învierea, lumina,
în adâncului sufletului nostru. Indiferent cât de multe ar fi încercările și ispitele,
cu sinceritate, ar trebui să ne bucurăm de micile momente de împlinire, să
vedem mai mult partea plină a paharului, chiar atunci când în el sunt doar
stropi de bucurie, nu doar întregul la care ne gândim mereu.
Învierea rămâne starea în care ne-am dori să
ne găsească moartea și lucrarea în care trebuie să ne trăim viața. E ușor să
primești lumina, e mai greu s-o păstrezi și, fără discuție să o dai mai departe
celor care au rămas neluminați în bezna unor simpliste trăiri.
Nu sunt cel mai bun om în transmiterea
luminii, nici cel mai luminat slujitor în purtarea ei, dar și așa, în
neajunsurile mele, vă doresc tuturor să fiți purtători de lumină și bucurie,
lipsiți de teamă și neajunsuri, mărturisitori ai unei învieri în care să ne găsim locul nu doar aici, în
efemera viețuire cât și dincolo de ea, în mult dorita veșnicie.
Hristos a înviat!
