Citesc de ceva ani prin virtual, parcă din ce
în ce mai des în ultima vreme, despre românii care, plecați peste hotare, nu
doresc să-și învețe copiii limba maternă. Majoritatea spun că n-o să le fie de
folos niciodată odraslelor lor „limba vechilor cazanii”, că le e de
ajuns să știe limba țării în care trăiesc, eventual, după caz, oricare altă
limbă, alta decât ce străbună. E drept, alegerea le aparține, nu spre a lor
judecată scriu aceste rânduri, ci spre aducerea aminte a unor timpuri în
care, pentru limba asta românească, alții, adică cei pe care-i numim strămoși,
au luptat și s-au străduit ca-n trecerea timpului să o armonizeze în așa fel
încât orice strofă, orice gând, orice poveste și cântec să intre în mintea și
sufletul celor ce le rostesc ori ascultă, făcând să vibreze fiecare colțișor al
ființei.
Sincer vă spun, mi-e greu să înțeleg cum
acești copii, fie și foarte rar, se descurcă în vorbire (telefon, internet, vizite) cu cei rămași în țară,
de cele mai multe ori bunicii lor. Și mai mult, cum să reușești vreodată să
citești pe Creangă ori pe Eminescu într-o limbă străină, tu fiind român,
încercând să înțelegi scrierile lor, fie și-n cele mai fine traduceri, câtă
vreme dulceața, acuratețea și tâlcul anumitor vorbe nu pot fi deslușite decât
vorbind limba noastră, cea despre care poetul Alexe Mateevici spunea că-i „graiul
pâinii, când de vânt se mișcă vara; (ce)-n rostirea ei bătrânii, cu sudori
sfințit-au țara”. Sau poate unii vor fi zicând, cum mi-a spus cineva mie,
că au fost și mari români care, plecând din țară, n-au mai scris în limba
română, cu trimitere la Emil Cioran, desigur. Dar cei mai mulți uită că Cioran
rămâne apatrid (lipsit/fără patrie) tocmai pentru că legislația franceză, cel puțin
în vremea sa, în cazul în care ar fi acceptat să devină cetățean francez cu
acte, i-ar fi trecut toată opera (inclusiv cea scrisă în limba română) în
dreptul cetățeanului francez, motiv pentru care el rămâne lipsit de patrie până
la sfârșitul vieții sale, scrierile sale făcând parte acum, dincolo de
literatura universală, din istoria literaturii ambelor state. Mai mult, zice-se
(eu nu am o sursă sigură), că în ultima parte a vieții, alzheimer-ul, această
cumplită boală, l-a făcut să uite limba franceză, vorbind doar română, spre disperarea
personalului medical care nu se mai înțelegea cu el. Cumva, premeditat, tot
Cioran spunea că „să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum
ai trece de la o rugăciune la un contract“.
Și cum zilele trecute am avut o discuție mai
mult decât interesantă cu câțiva oameni din sat, puși pe întrebări iscoditoare
pe această temă, să vă spun și cu tăiatul limbii, desigur, trimitere la zicala
„îți taie popa limba”, atât de des folosită și întâlnită, mai ales
atunci când părinții ori bunicii doresc să-și sperie copiii micuți pentru te
miri ce boacănă făcută. Că poporul nostru a fost călcat de neamuri peste
neamuri de-a lungul timpului nu mai e o noutate, doar că unele lucruri nu sunt
cunoscute cu de-amănuntul de tot românul. Dimitrie Cantemir, în cartea sa
Descriptio Moldaviae, spune că slavii, în dorința de a impune limba slavonă în
cult și vorbire, obligau mai ales pe preoți, prin popii lor (popă este un
cuvânt de proveniență slavonă, popŭ)[1] să impună credincioșilor
să vorbească slavona, implicit toate slujbele să fie în slavonă. Cei care nu se
conformau erau pedepsiți prin tăierea limbii[2] uneori la această pedeapsă
fiind supuși și copiii, lucru întâlnit și cu câteva secole înainte de domnia
lui Cantemir, de data asta în spațiul
unde s-a format Țara Românească, în vremea dinastiei Asăneștilor.
E bine să știi o limbă străină, e minunat să
poți vorbi în mai multe limbi, asta înseamnă perseverență, studiu și răbdare,
dar peste toate, a cunoaște limba înaintașilor tăi, chiar dacă ea s-a cizelat
în timp, este o datorie de suflet. „Înviați-vă dar, graiul, ruginit de multă
vreme, ștergeți slinul, mucegaiul, al uitării 'n care geme”. Da, poetul
surprinde perfect faptul că, de multe ori, prinși în mirajul cuvintelor
străine, uităm multe cuvinte românești, pierzând în acest fel, zic eu,
posibilitatea de a face o sărbătoare din fiecare propoziție rostită. Nichita Stănescu surprinde acest spațiu al
cuvintelor românești într-o patrie, alta decât cea de țărână, mai mult, îi dă o
dimensiune aparte spunând că „a vorbi despre limba română este ca o
duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se
numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine,
izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”.
Azi, slavă Domnului, nu mai vine nimeni să ne
taie limba, suntem liberi s-o vorbim și să o scriem în orice colț de țară și de
lume. Fără a vă lăsa impresia că vin cu vreun mesaj de patriotism dus la
extrem, vă spun că nu, nu e obligatoriu, trăind pe meleaguri străine, să-ți
înveți copiii limba română, nu-ți impune nimeni asta, dar mi se pare trist ca vreodată,
aceștia, revenind fie și pentru scurtă vreme pe pământul românesc, să nu fie în
stare să citească epitaful de la căpătâiul celor ce le-au fost strămoși, să nu perceapă
mesajul unei doine ori să nu simtă dorul de a cunoaște și istoria nescrisă a unui
spațiu plin de istorie.
În acest spațiu românesc în care moștenirile
se lasă cu „limbă de moarte”, pentru cei care încă se bucură la vederea unor
litere care, atent adunate formează
cuvinte și fraze ce zidesc minți și suflete, nu-mi rămâne decât să-l las pe Caragiale să-și spună urarea, nu de alta,
dar e la fel de actuală și acum ca atunci, va fi la fel de vie și peste vremuri.
„Trăiască frumoasă şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu
sfinţenie această scumpă carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor
încercări de pierzanie”.
[1] https://dexonline.ro/definitie/pop%C4%83,
accesat 30.08.2021.
[2] https://ro.scribd.com/read/503600756/Descrierea-Moldovei#,
accesat 30.08.2021.
