Spuneam
cândva că palmele, deseori, în asprimea lor, pot ascunde truda unei zile; dar
palmele, adunate în lumina rugăciunii, pot deschide cerul. Altfel, o palmă, dacă e dată spre lovire, anulează orice
lucrare a mâinilor ce trudesc spre câștigarea pâinii, iar dacă-i vorba de
dreapta, face inutilă chiar și treimică adunare a degetelor ce săvârșesc
închinarea.
Dacă
e să vorbim despre lucrarea palmelor, că tot întreba un copil cândva ce-i mila,
ce e milostenia, dacă nu înțelegem că
ele, palmele, sunt instrumentele prin care iubirea se
întrupează, degeaba le folosim spre fală, degeaba îndreptăm degetul doar spre
noi, dovadă mai mare de egoism nu există, văzându-ne doar pe noi, doar
suferința ori aparenta noastră suferință, rămânem strigătul mut dintr-o pustie prin care
nu trece nimeni să ajute, rămânem singuri, cu palmele pline de cele strânse
doar pentru noi, dar golite de sensul real, salvator și chiar mântuitor spre
care au fost hărăzite.
De
exemplu, cândva, printr-un pustiu lipsit de viață și deopotrivă de umanitate,
trecea un călător, cobora de la Ierusalim spre Ierihon, mai bine spus cădea,
cădea de la rai spre iad, de la cer spre pământ. Întâmplarea face (ce straniu,
ce lipsit de sens să vorbești despre o întâmplare oarecare într-un plan
perfect) ca pe lângă acest om căzut, pe lângă muribundul lăsat sărac și sleit
de viață din pricina unor tâlhari, viclenii prăduitori ai virtuților omenești,
întâmplarea face zic, să treacă doi slujitori ai Domnului dintre care unul
chiar preot. Și au trecut, au trecut sprijinindu-se în litera unei legi din
care n-au înțeles decât fontul scrierii, nu și sensul ei, răceala semnului, nu spiritul
ei. Și mă întreb eu deseori, oare de ce, cel ce oprește lângă necăjit,
străinul, aparent dușmanul neamului, de ce acesta își înmoaie inima și cu
ajutorul palmelor, din puținul său reușește să dea nădejde de viață, sieși
dându-și nădejde de viață aici, dar mai ales pentru viața cea de apoi. De
ce? Pentru că el a înțeles, tot pe
drumul vieții fiind, că cele pe care ni le-a dat Dumnezeu nu-s doar pentru noi,
ci și pentru ceilalți. Degeaba am ochi dacă mă văd doar pe mine și nu mai văd
pe nimeni în jur, degeaba vorbesc, adică chiar vorbesc degeaba dacă fac acest
lucru doar pentru că-mi place să vorbesc ceea ce doresc doar eu să aud, degeaba
lucrez dacă palmele mele se închid, se fac pumni când vine vorba de ceilalți,
deschizându-se doar spre mine, cel lipsit de sațiu.
Palmele
care ating spre a tămădui suferința sunt palmele care poartă în ele puterea
primordială a zidirii, nu distructiva invidie fratricidă cu care oamenii își
arată azi, unii altora, pumni și semne de război. Ahh, și ar mai fi ceva, când
ridici cu toată voința pe cel căzut, când palma ta îi atinge rana, nu doar
aspectul material te motivează, căci în lume nu avem doar bolnavi cu trupul, ci
și cu sufletul, iar suferința lui sufletească te macină, căci sunt destui
tâlhari și ucigași de suflet care seamănă durere între oameni.
Sunt
multe palme în lumea asta, matematic ar fi simplu de calculat, mai greu de
numărat cele care nu vatămă, cele care mângâie spre alinare și mai ales care,
în stigmatizarea lumii, se pot lăsa străpunse, ca odinioară cele ale lui
Hristos, spre a da exemplu tuturor că doar îmbrățișarea mântuitoare, chiar
dacă-i cu suferință, aduce liniște, nu răzbunarea unei palme strânse în pumn.
„Cine
este aproapele meu”? Această întrebare macină viscerele celor care,
nemulțumiți de răspunsurile concrete ale vieții, își caută loruși dreptate. E
simplu, aproapele este tot omul, fiecare dintre cei ce poartă chip divin și
care, indiferent de pregătire, culoare a pielii ori alte diferențe de
suprafață, trăiesc animați de aceeași sclipire și lumină ce vine din interior.
Parcă
nicicând nu s-a simțit mai bine ca în aceste vremuri dorința de a vedea cât mai
multe palme întrupând iubirea declarată,
prinderea de mâini a celor care nu doresc să construiască ziduri de indiferență,
ci hore de bucurie, a celor care ar coborî nu de pe măgar, ci din mașină pentru
a urca un pribeag al sorții, a celor care, deși nu poartă văzut semnul vreo unor
cuie în palmele lor, poartă în inima lor frisoanele unor trăiri pe care cei mai
mulți nu le-ar putea purta, răbdând din iubire chiar și acele palme care, în
loc să-i doboare, îi ridică.
O
mână întinsă și o palmă strânsă înseamnă prietenie și semn de pace, o mână muncită
este deseori scuipată, palmele omului muncit primesc deseori scuipatul unei
descărcări sufletești ce dă o putere anume de a merge mai departe. Mai greu
este cu palmele care, purtând în ele un cap îngândurat, poartă povara unor
decizii pe care deseori nu capul o să le ducă, ci însăși ele, palmele cu care
ne câștigăm pâinea ce de toate zilele, cele pe care, până și în clipa cea de pe
urmă, le așezăm ostenite pe pieptul în care o vreme a stat un suflet ce-și
dorește din urcarea de la Ierihon spre Ierusalim, de la iad la rai, de la
pământ la cer.
