„Tot ce e bun în viaţă ori e imoral,
ori ilegal, ori îngraşă”, cam aşa zice o zicală din secolul nostru. În general, lucrurile dorite, poftite, nu cresc pe oriunde
şi nu se găsesc din abundenţă la tot pasul, iar pentru a avea parte de ele
trebuie un pic de străduinţă şi musai un pic mai mult decât un strop de răbdare
pentru a le obţine. De bună seamă că eu nu excelez, cred, la niciuna din aceste virtuţi, aşa că de multe
ori, nemeritat, contrar nerăbdării mele şi cu atât mai mult prea puţinei
străduinţe, primesc cele dorite ca un dar de mare preţ, reuşind, cu prea puţină
modestie zic, să nu cad nici în ilegalitate, nici în imoralitate şi, culmea,
nici să nu mă îngraş.
Zilele astea mi-am mai îndeplinit un vis, de fapt, mi-am împlinit o
promisiune, am dat sufletului ceea ce-i promisesem în toamnă, anume, răgazul de
a gusta din fructul dorit, fructul promis, cel pe care, chiar dacă-l poţi găsi
aproape peste tot, ţi-l doreşti cules dintr-un loc în care poluarea lumii nu viciază
gustul, dintr-un loc în care, nu doar că-l poţi culege proaspăt, ci-l poţi
mânca în tihna pe care tumultul cotidian nu ţi-o poate oferi decât în prea
puţine cazuri.
Când doreşti să culegi un fruct dintr-un copac îţi faci planuri şi încerci,
acolo unde nu-l găseşti la poale, să urci pe crengile de sus, să simţi
furnicătura înălţimii în bătaia vântului potrivnic şi să te aşezi liniştit pe-o
ramură solidă pentru a contempla împrejurimile în timp ce sufletul ţi-e plin de
bucuria gustării acelui fruct minunat.
Că n-a fost uşor nu trebuie să dezvolt prea mult, drumul lung şi biciuirea
iernii nefiind decât fireşti încercări. Oboseala aproape că a lipsit cu
desăvârşire, căci spre locul acela n-am plecat singur, ci cu un grup aparent
pestriţ, de la slujitori ai altarului şi până la chefs bucătari, doctor cu mâini
vindecătoare şi băieţi cu profesii diverse, legaţi şi mânaţi deopotrivă de aceeaşi dorinţă,
aceea de a gusta din fructul dorit şi promis sufletului în anumite momente ale
vieţii.
Să ajungi pe Muntele Athos nu-i
greu, dar nici uşor nu este. Să ajungi însă pe Athos şi să găseşti
zăpadă mai mare ca-n zonele de munte de la noi e chiar o raritate, doar la
20-30 de ani dacă ninge binişor, căci de nămeţi chiar rar de tot s-a auzit. Un
munte invadat de zăpada rece ce a zgribulit livezile de măslini atinse de senectute
şi pe sihaştri portocali ori lămâi ce se iţeau dintre maiestuoşii dafini, nu ne-a împiedicat să simţim,
nu doar
la propriu, căldura pe care muntele o emana prin ferestrele luminate de
rugăciune ce se descopereau în fiecare mănăstire atonită în care am călcat, dar
mai ales, în Vatopedul acela în care, rânduiala rugăciunii şi a muncii ar face
să pălească de neputinţă şi un ceas elveţian de mare precizie.
Zice psalmistul aşa: „Să se
îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta...”. Când mergi la drum
lung una din marile griji e mâncarea. Şi recunosc, pe drum, deseori, nu ca o
ispită, discuţiile culinare au fost sare şi piper, iar cele pe care noi le
discutam visând cu ochii deschişi n-au fost decât porţii de voie bună, căci
mâncarea atonită, aparent săracă şi îmbrăcată riguros în calorii de post, s-a
dovedit a fi mai săţioasă, în ciuda gramajelor mici, mai mult decât multe
dintre bucatele bogate pe care noi le aşezăm pe mese când ne răzbeşte foamea.
Ştiu că v-aţi plictisit citind, dar nu pot încheia fără a spune cea ce este
mai important, anume că, mergând acolo, am redescoperit (căci am mai fost cândva)
stăruinţa în rugăciunea cea bună făcută pentru toţi cei aflaţi în încercări.
Ştiu că se spune (şi sunt de acord cu zicerea) că „mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă”, dar
sunt momente în care mâinile ne sunt legate, sunt momente în care neputinţa şi
neştinţa omenească nu pot ajuta, iar
rugăciunea, mai ales cea nealterată de zgomotul lumii moderne, poate fi singura
cheie cu care, pe anumite tronsoane ale vieţii, poţi deschide barierele
ridicate în cale de inerentele probleme pe care le trăim.
Pe Athos rugăciunea e stare de rai. Nu că noi nu ne rugăm, nu că-n liniştea
altarului în care slujesc nu mă regăsesc, nu că în căldura casei, indiferent de
ceasul zilei, rugăciunea nu îmi este primită, ba da, doar că-s momente în care
vrei şi simţi că trebuie să evadezi într-un loc în care, cum spuneam la
început, fructul dorit şi promis sufletului nu este viciat, ci încă rodeşte cu
gustul dintâi.
Fructul de care am vorbit are coajă puternică, e straiul prieteniei prin
care miezul se simte protejat. Iar miezul, rugăciunea curată, poartă în sine
culoarea seninului, gustul bucuriei, aroma liniştii şi textura speranţei, având
ici-colo sâmburi de răbdare ca semn al curatei rodiri.
Zice psalmistul: „Doamne, auzi
rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru
dreptatea Ta”. Mi-aş fi dorit să vedeţi şi să simţiţi toţi cei ce mă citiţi
starea trăită de mine acolo sus, cocoţat pe-o ramură de Athos. Dar mi-aş dori
să ştiţi că pentru toţi, cel puţin cât mi-am putut aduce aminte, am lăsat un
gând bun în gustarea rugăciunii, convins fiind că voi, aşa cum mă ştiţi, chiar
şi când vine vorba de mâncare, nu gust decât ceea ce este bun pentru o viaţă
din care nu poţi fugi de lume definitiv, ci doar să evadezi câteodată într-o
livadă în care fructul rugăciunii rodeşte mereu cu gust Cer în oglindirea tainică a unei ape ce scaldă cu valuri de azur ţărmuri la care acostează tainic şi cetele îngereşti.
