IUBIRE OTRĂVITĂ

 

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”.

Simplu, nu? Simplu de spus, aproape imposibil de înfăptuit, chiar dacă, să fim sinceri, dacă s-ar putea înfăptui așa ceva, lumea întreagă n-ar mai avea nevoie de legi, n-ar mai fi nevoie de camere de luat vederi, n-ar mai exista suspiciuni, n-ar mai fi praguri de netrecut și punți frânte între oameni și, mai mult ca sigur, apropierea de Dumnezeu ar fi atât de mare încât raiul ar putea deveni palpabil.

Este iubirea, dusă la cea mai înaltă trăire, o utopie, ori poate o otravă? Adică să nu fie posibilă iubirea vrăjmașilor aidoma iubirii de sine și iertarea să nu poată fi dusă până la final, adică până la uitarea definitivă? Întreb și eu, nu ca unul plin de virtuți, ci ca unul care, ca  și voi, se află pe drumul vieții întrebând și oferind răspunsuri.

Această poruncă divină pare a fi un zid de netrecut, dar nu zice nimeni să escaladezi imensitatea iubirii lui Dumnezeu, e de ajuns să-ți faci o poartă prin ea, să poți intra și ieși, să-i tragi pe alții dincolo, spre spațiul în care, într-o formă sau alta, și-ar dori tot omul să ajungă. Cum? N-am eu răspunsul, dar câteva îndemnuri le dă apostolul Pavel, el zice că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”. Vasăzică, în afara oricărei legi pământești ori dincolo de spațiul în care, poate, anumite cutume dogmatice te-ar îngrădi, poți încerca să iubești, să te bucuri și să-i bucuri pe alții, să fii iubitor de pace, îndelung răbdător, bun, blând, înfrânat, curat și făcător de bine și, făcând acestea, nicio osândă nu poți primi, chiar dacă, e posibil ca unii să-ți poarte ură tocmai pentru că poți împlini toate fără a supăra pe nimeni.

„Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.”

Cât de corect cât de curat e spus! În fapt, nu poți forța pe nimeni să iubească pe cineva și nu poți fi obligat să iubești pe cineva, în acest spațiu se descoperă cu adevărat libertatea omului, căci libertatea se desăvârșite, mai  bine spus se limpezește în iubire, un om care nu poate iubi, un om care urăște, nu va fi un om liber niciodată, ci doar robit, posedat de propriile angoase și răzbunări neîmplinite. Degeaba împlinești porunca cu cei apropiați ție, nu are nicio valoare înaintea Cerului, nu contează nici înaintea oamenilor, e doar un schimb ori o plată pentru un serviciu oarecare, bun ești când îl poți iubi pe cel ce pe drept te trage de mânecă când greșești, pe cel care-ți înfruntă aroganța ori pe cel care se roagă pentru binele tău atunci când îl prigonești.

Coborând un pic cu picioarele pe pământ, la creștinul ce se străduiește să împlinească cele scrise, litera, uitând de cele ale duhului, musai să înțelegem într-o zi că dacă nu poți posti, poți uita cele rele; dacă nu poți sta mult la rugăciune, încearcă să ierți mai mult; dacă nu poți face multă milostenie, încearcă să iubești mai curat, degeaba genunchi zdreliți dacă inima rămâne de piatră, degeaba post trâmbițat dacă mintea e tulbure, degeaba cuvinte frumoase dacă sufletul e sluțit de răutate.

M-au tot întrebat oamenii de-a lungul anilor cum să facă să uite, să ierte și să iubească. Le spun mereu: „ce ar face Hristos în locul tău?” Oamenilor nu le convine răspunsul, e incomod, fiindcă Hristos ar ierta, ar uita și ar iubi cu aceeași dăruire de care a dat dovadă când a ales să se jertfească pentru noi, în fapt, cea mai curată dovadă de iubirea, când cineva își dă viața pentru prietenul său.  

Oamenilor le este frică de iubire, le este frică pentru că iubirea, când este curată, pătrunde până-n cele mai secrete cotloane ale sufletului, căci unde-i iubire nu există ascunzișuri, nu ar trebui să existe întuneric.  Și spune Scriptura că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”. Plus că prea puțini cei care știu că la judecată, la cea de după, întrebarea de baraj nu va consta în a fi chestionat cât ai suferit, cât ai crezut ori cât te-ai rugat, ci cât ai iubit, ce dragoste ai răspândit, nematerialnică, celor de lângă tine.

Cât trăiești, te perpelești în focul ispitelor, rabzi valurile necazurilor, abia poți duce bolovanii  încercărilor, bâjbâind la fiecare pas în lumina puținei credințe și, la final, îți dai seama că ai fost otrăvit cu iubirea, că ai agonizat o viață fără a realiza că această agonie tot cu iubirea putea fi vindecată, căci iubirea nu doar se primește,  ci se și oferă, altfel, neîmpărtășită, rămâne asemenea unui far stins în negura timpului, căci  numai iubind poți fi un fiu al Luminii, numai atunci poți face lumii ceea ce ți-ai dori ca lumea să îți facă.

PESCUIREA MINUNATĂ

 

Sunt foarte mulți cei care știu că am crescut pe baltă, pe malul bălții mai bine spus, căci copilăria celor de pe ulița plină de copii năstrușnici, trecea zi de zi, ritualic parcă, pe la balta pe care o lăsase în urmă Argeșul în fosta albie înainte de a fi mutat un pic mai departe de sat, o coadă de baltă pe care aproape în fiecare an, la început de vară, după ploile bogate, pa râului o primenea printr-o revărsare de-o zi, două, spre bucuria noastră, a celor care, nu doar că urmăream  spectacolul creșterii, ci și bogăția de după retragere, când balta era umplută cu pești noi, curați, ce se amestecau cu rudele lor deja obișnuite cu mâlul gros ce se formase pe fundul apei, un mâl pe care noi îl tulburam în desele incursiuni la scăldat, apoi în momentele în care, fără nicio frică, făceam ochiuri pentru pescuit în brădișul și nuferii ce se întindeau zi de zi peste luciul apei, fără a ne păsa de șerpii ce treceau pe lângă noi spre păpurișul des ori de alte înțepături de la lighioane pe care noi le credeam neclasificate, ascunse prin bogata întindere de apă.

N-am mai fost de foarte mulți ani la pescuit, mult prea mulți, din păcate. În copilărie era literă de lege, fie o luam tiptil „pe sub maluri” spre gropile pline cu pește, primele secate acum aproape trei decenii, fie să găsești loc „la buturugă”, fie în te miri ce alt colț de baltă unde mereu se prindea pește, chiar și ustensile cu care doar Louis de Funès s-ar fi încumetat să filmeze pentru un film de succes.  Contează ustensilele, dar mai mare-i pasiunea, o „codie” de salcie era de ajuns, cine avea de alun era avansat, nu mai zic de trestie ori bambus, pluta era la ordinea zilei făcută din moțul porumbului, inelul plutei dintr-un varnis prăduit din te miri ce cablu electric, plumbii se turnau în curte, în cutii de chibrituri ori alte cutiuțe, după nevoie, din care tăiam bucățelele necesare prinderii pe firul de gută (nailon), la capăt agățând ace de pescuit, căpătate de la domnul Gheorghe, trăit la oraș, care ne făcea jocul oferindu-ne câte un ac bun de biban, caras ori crap, altul de știucă mreană ori clean, momeala fiind prima lecție gastronomică a copilăriei, căci de la amestecul de pâine cu mămăligă, la cubulețele de brânză ori râmele de băligar (astea necomestibile), încercam orice pentru a ajunge cu punga plină de pești acasă, la nevoie, recunosc, mai mari fiind, dând atacul și pe la setca lui nea Ion, alt vecin bun, întinsă de-a latul bălții pentru un pescuit de nivel superior.

M-am întins, știu, dar nu aveam cum să nu-mi aduc aminte de aceste lucruri citind și recitind pasajul despre pescuirea minunată, pasajul în care, Hristos, aflat pe malul lacului Ghenizaret, îmbulzit de mulțimea ce venise să-L asculte, de mulți gură-cască prezenți doar să afle noutăți ori, de ce nu, de oameni care chiar aveau nevoie de un ajutor, Hristos Domnul zic, privește la corăbiile celor ce veneau spre țărm după o noapte de pescuit.  Nu prinseseră nimic, Petru mărturisește asta, iar Domnul îi sfătuiește să mâne spre adânc, să mai încerce. Greu, foarte greu să accepți un sfat de la cineva despre care crezi că nu se pricepe la ceea ce faci tu cel mai bine, să accepți ca bucătar un sfat de la unul care poate nu a gătit nimic niciodată, să accepți ca șofer un sfat de la unul care nu deține permis de conducere, să accepți ca profesor un sfat de la un elev, ca preot un sfat de la un credincios, e greu, și greu le-a venit și apostolilor să asculte  sfatul de a mâna mai în adânc pentru o nouă pescuire, Hristos  (omenește vorbind )poate nu pescuise niciodată, ei erau profesioniști, din asta trăiau, și acceptă, mrejele umplându-se de pește cum nu văzuseră până atunci, adâncul a rodit.

„Mânați în adânc”, da, căci adâncul e locul unde găsești liniștea, adâncul este locul unde sălășluiește sufletul, suprafața e mereu în contact cu gălăgia, la țărm era vacarm, peștele, cum știm, trăiește în muțenie, chiar și atunci când este prins, murmură mut, e obișnuit cu cele din adânc, se stinge în lumea de la suprafață. De cele mai multe ori, în viață, când nu avem succes cu lucrarea noastră, e din cauza faptului că uităm de adânc, punem preț pe suprafață, pe cele simțite pe pielea  noastră, pe pielea care, culmea, ne-a fost dată să ne apere de de cele exterioare, spre a apăra, în fapt adâncul ființei noastre.

„Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”, n-o spun eu, nu am această tărie, o spune apostolul Petru, simte că e în aceeași barcă cu Dumnezeu, că e în proiectul viitoarei Biserici, cea în care călătorim pe marea vieții și, deși îi este bine cu Domnul, nu se simte în largul său știind că nu e pregătit cum se cuvine. Hristos nu părăsește corabia, Hristos nici Biserica n-o părăsește, nu va face asta niciodată, va rămâne în ea chiar dacă unii fug, va fi în ea chiar dacă ceilalți nu sunt vrednici. 

Îmi mai place ceva, și spun asta deseori, noi credem că facem lucrurile, le facem, da, dar nu după a noastră putere, ne este dată puterea, ne este dată știința de a face lucrurile. Noi pregătim undițele, așa făceam de copil, pregătim momeala, alegem locul și așteptăm peștii. Mi s-a întâmplat deseori să nu prind nimic ori doar câteva fâțe, am prins deseori mai mult decât mă așteptam. În adânc, când mergem să căutăm adâncul din noi, trebuie să fim pregătiți și conștienți că peștele este dus spre undița ori mrejele noastre după cum voiește Dumnezeu, Cel care a pus și statirul în gura peștelui amintit de Evanghelie, în adâncul din noi găsindu-se răspunsul multor întrebări, rezolvarea multor treburi, de ce nu, pridvorul ce dă spre împărăția cerurilor.

Ne este frică de prezența lui Dumnezeu lângă noi fiindcă ne dorim mereu mrejele pline, dacă se poate doar de la suprafață, cât mai aproape de țărm, fără multă osteneală, fără a cerceta adâncul, spre a ne împăuna cu succesul nostru, ca și cum n-am avea nevoie de binecuvântata Lui iubire.

Ne este frică, da, uităm de cele pe care ni le spune Ioan evanghelistul: „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.”

N-am mai pescuit de multă vreme, am ocolit adâncul, trecând ori stând de fiecare dată doar pe țărmul înțesat de oamenii ce se îmbulzesc să afle noutățile zilei, ferindu-mă de sfaturile celor care, deși poate nu sunt mai pricepuți decât mine, își spun din suflet sfatul, uitând de fapt că eu sunt în corabia ce nu se va scufunda niciodată, cea în care, deși nu-s atât de vrednic ori credincios, stă Hristos așteptându-mă să merg mai spre adânc, să nu uit că sunt pescar de oameni.